Vise aurite
~*~
Pe
al vieții lungă cale și cu bune și cu rele,
Fostu-ma
și mie dată fericirea zilei mele;
Azi
mai mult ca-n orice dată bătrânețile mă-mbie
Cu
aroma amintirii vremii din copilărie.
Visam
o lume cu stele, cum visează fiecare,
Cu
speranțe și cu vise a ajunge cât mai mare;
Aveam
prieteni împrejur și zburam ca-n herghelie
Caii.
Suna ulița din zori de a noastră veselie.
Copii
veseli ce râdeau, soarele având în față
Și
de-atâta voioșie ceru-ntreg era viață,
Nici
gândeam la greul zilei, l-al părinților trudire,
Un
izvor ne era pieptul, un izvor de fericire.
Frumoasa
copilărie deveni adolescență;
Și
ne zicea dascălii s-avem mai multă prudență,
Căci
viața-i chibzuire, nu tot ce zboară se mâncă,
Fericirea-și
are cuibul doar în carte și în muncă.
Aoleo!
Auzi pedeapsă, și ce multă grozăvie,
Să
lăsăm joaca, noi așii, dulcea noastră bucurie?
Nici
la vale, nici la munte, drumurile-s la răscruce,
Noi
sisteme, idealuri, noi cărări ce iar ne duce
Pe
făgașe neștiute, unii o luară bine, mai puțini la preoție,
Unii
apucară dreapta, alții stânga, eu mai plin de voioșie
Și
de drag de oi și stână mă luai după o rimă-n poeziei,
Arta
îmi părea o zee, ducea pe oceane, nouri, fericire,
Adevărurile
sacre le visam scoase din lene, adormire;
Dar
albii umblând prin lume după vise aurite,
Ajungând
la bătrânețe doar cu mințile smintite
Dar
cu drag de poezie și de munca mea din vie.
Azi
mai mult ca-n orice dată bătrânețile mă-mbie,
Cu
aroma tinereții vremii din copilărie -
Și
cea fost n-o să mai fie.
~*~
Ioan Miclău-Gepianu
1/16/2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu