Ce
se întâmplă în Ucraina
Colonel
Jacques Baud, Expert în informații militare, Elveția
01
Mai 2022
Abordarea
rusă a războiului este foarte diferită de cea a S.U.A.
Cunosc destul de bine regiunea unde acum
este r[zboi - Ucraina. Am fost la Ministerul Afacerilor Externe elvețian
(D.F.A.E.) și, în numele lor, am fost detașat la N.A.T.O. timp de cinci ani.
Treaba mea era să combat proliferarea armelor letale, în această calitate am
contribuit la programul din Ucraina după 2014. În plus, cunosc foarte bine
Rusia, N.A.T.O. și Ucraina datorită muncii mele anterioare în informații
strategice. Vorbesc limba rusă și am acces la documente pe care puține persoane
din Occident le citesc.
Ceea ce se întâmplă e o nebunie, ba chiar
putem spune că există o adevărată isterie. Ceea ce mă surprinde, și chiar mă
deranjează, este că nimeni nu se întreabă de ce rușii au lansat această
operațiune. Nimeni nu vrea să susțină război și, cu siguranță, nici eu. Dar, în
calitate de fost șef al „Politică și doctrină” la Departamentul O.N.U. pentru
Operațiuni de Menținere a Păcii din New York timp de doi ani, îmi pun mereu
întrebarea: Cum ajungem la punctul de a începe un război?
O.N.U. trebuia să înțeleagă cum se
întâmplă războaiele, ce factori duc la pace și ce se poate face pentru a evita
victimele sau cum se poate preveni războiul. Dacă nu înțelegi cum se întâmplă
războiul, atunci nu poți găsi o soluție. Suntem exact în această situație.
Fiecare țară impune propriile sancțiuni împotriva Rusiei și știm foarte bine că
acest lucru nu duce nicăieri. Ceea ce m-a șocat în mod deosebit a fost
declarația ministrului francez al economiei că vor să distrugă economia rusă cu
scopul de a face poporul rus să sufere. O astfel de afirmație este indignantă.
Atacarea unui alt stat contravine
principiilor dreptului internațional. Dar de asemenea trebuie luat în
consideratie și fundalul unei astfel de decizii. În primul rând, trebuie
clarificat că Putin nu este nici nebun, nici deconectat de realitate. Este o
persoană metodică și sistematică, adică foarte rusă. Cred că era conștient de
consecințele operațiunii sale în Ucraina. În mod evident, a apreciat pe bună
dreptate că dacă a efectuat o „mică” operațiune pentru a proteja populația din
Donbass sau o operațiune „masivă” în favoarea populației din Donbas și a
intereselor naționale ale Rusiei, consecințele ar fi aceleași. Așa că a mers pe
soluția supremă.
Cu siguranță, obiectivul Rusiei nu este
îndreptat împotriva populației ucrainene. Putin a spus-o iar și iar. Se vede și
în fapte. Rusia continuă să furnizeze gaz Ucrainei. Rușii nu au împiedicat
asta. Nu au închis internetul. Nu au distrus centralele electrice și
alimentarea cu apă. Deși, este posibil ca astfel de servicii să fi oprit în
zonele de luptă. Dar abordarea războiului rusesc este foarte diferită de cea a
americanilor, sunt exemplele din fosta Iugoslavie, Irak și Libia. Când țările
occidentale au atacat aceste națiuni, au distrus mai întâi alimentarea cu apă
și electricitate și toată infrastructura.
Este necesar să o analizăm corect
abordarea occidentală, din punctul de vedere al doctrinei sale operaționale
care se bazează pe ideea că dacă distrugi infrastructura, populația se va
revolta împotriva „dictatorului” și vei putea scăpa de el. Aceasta a fost și
strategia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când orașe germane
precum Köln, Berlin, Hamburg, Dresda etc. au fost bombardate până la
distrugere. Au vizat direct populația civilă, astfel încât să aibă loc o
revoltă. Guvernul își pierde puterea din cauza unei revolte și tu câștigi
războiul fără a-ți pune în pericol propriile trupe. Aceasta este teoria
[practica este foarte diferită].
Abordarea rusă este complet diferită.
Și-au anunțat clar obiectivul. Ei vor „demilitarizarea” și „denazificarea”
Ucrainei. Dacă urmăriți cu sinceritate situația, exact asta fac. Desigur, un
război este un război și, din păcate, există întotdeauna morți în acest proces,
dar este interesant de văzut ce spun cifrele. Vineri, 4 martie, ONU a raportat
că 265 civili ucraineni au fost uciși. Seara, Ministerul rus al Apărării a
stabilit numărul soldaților morți la 498. Aceasta înseamnă că există mai multe
victime în rândul armatei ruse decât în rândul civililor din partea ucraineană.
Dacă acum compari asta cu Irakul sau Libia, atunci este exact opusul cu
războaiele pe care Occidentul le declanșează.
Mass-media occidentală nu arată adevărul.
Presa noastră susține că rușii vor să distrugă totul, dar evident că nu este
adevărat. De asemenea, sunt îngrijorat de felul în care presa noastră îl
portretizează pe Putin, ei vorbesc ca și cum dintr-o dată „tiranul” ar fi decis
să atace și să cucerească Ucraina. S.U.A. au avertizat timp de câteva luni că
va avea loc un atac surpriză, dar nu s-a întâmplat nimic. Într-adevăr,
serviciile de informații și liderii ucraineni au negat în mod repetat astfel de
avertismente americane. Privind îndeaproape rapoartele militare și pregătirile
de pe teren, se poate vedea destul de clar că Putin nu avea intenția de a ataca
Ucraina până la jumătatea lunii februarie.
Pentru a înțelege ce se întâmplă, mai
întâi trebuie să știi unele lucruri, altfel nu înțelegi. La 24 martie 2021,
președintele ucrainean Zelensky a emis un decret prezidențial de reluare a
Crimeei. Apoi a început să deplaseze armata ucraineană spre sud și sud-est,
spre Donbass. De un an încoace, există o mare concentrare de trupe ucrainene la
granița de sud a Ucrainei. Zelensky a susținut întotdeauna că rușii nu vor
ataca Ucraina. Ministrul ucrainean al apărării a confirmat de asemenea acest
lucru în mod repetat. În mod similar, șeful Consiliului de Securitate ucrainean
a declarat în decembrie și ianuarie că nu există semne ale unui atac rusesc
asupra Ucrainei.
Nu a fost un truc și sunt sigur că Putin
nu a vrut să atace Ucraina, a spus asta în repetate rânduri. Evident, au
existat presiuni din partea SUA pentru a începe războiul. S.U.A. nu sunt
interesate de Ucraina însăși. Ceea ce doreau era să crească presiunea asupra
Germaniei pentru a închide Nord Stream II. Au vrut ca Ucraina să provoace
Rusia, iar dacă Rusia ar reacționa, Nord Stream II ar îngheța. La un astfel de
scenariu s-a făcut aluzie când Olaf Scholz a vizitat Washingtonul, iar Scholz
în mod clar nu a vrut să-l accepte. Asta nu este doar părerea mea, sunt mulți
diplomați americani care au înțeles-o astfel: unul dintre obiectivele
principale a fost Nord Stream II și nu trebuie să uităm că această conductă a
fost construită la cererea germanilor. Este în principiu un proiect german.
Pentru că Germania are nevoie de mai mult gaz pentru a-și atinge obiectivele
energetice și climatice.
S.U.A. sunt interesate de conflict.
Începând cu cel de-Al Doilea Război Mondial, politica S.U.A. a fost întotdeauna
aceea de a împiedica Germania și Rusia (sau U.R.S.S.) să lucreze mai strâns
împreună. Asta în ciuda faptului că germanii au o frică istorică de ruși. Dar
aceste două țări sunt cele mai mari puteri din Europa. Din punct de vedere
istoric, au existat întotdeauna relații economice între Germania și Rusia. Și
S.U.A. au încercat întotdeauna să evite asta. Nu trebuie uitat că, într-un
război nuclear, Europa ar fi câmpul de luptă. Asta înseamnă că, într-un astfel
de caz, interesele Europei și ale S.U.A. nu ar fi neapărat aceleași. Aceasta
explică de ce în anii 1980 Uniunea Sovietică a sprijinit mișcările de pace în
Germania. O relație mai strânsă între Germania și Rusia ar face ca strategia
nucleară a S.U.A. să fie inutilă.
Este ironic faptul că S.U.A. critică
dependența energetică a Germaniei sau a Europei de Rusia. Rusia este al doilea
cel mai mare furnizor de petrol din lume. S.U.A. își cumpără petrolul în
principal din Canada, apoi din Rusia, Mexic și Arabia Saudită. Aceasta înseamnă
că S.U.A. este parțial dependentă de Rusia. Acest lucru este valabil și pentru
motoarele lor de rachete, de exemplu. Asta nu deranjează S.U.A. Dar deranjează
faptul că europenii sunt dependenți de Rusia.
În timpul Războiului Rece, Rusia, mai bine
zis Uniunea Sovietică, a onorat întotdeauna toate contractele de gaze. Modul de
gândire rusesc în această privință este foarte asemănător cu cel elvețian.
Rusia are o mentalitate care respectă legea; se simte legat de reguli la fel ca
Elveția. Nu înseamnă că nu au emoții, dar atunci când sunt stabilite reguli, le
respectă. În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică nu a făcut niciodată o
legătură între comerț și politică. În acest sens, disputa legată de Ucraina
este preponderent politică.
Brzezinski a fost, fără îndoială, un mare
gânditor și încă influențează gândirea strategică a SUA., dar nu subscriu la
preluarea ideii sale că în această criză Ucraina ar putea fi cheia pentru a
domina Eurasia. Ucraina este cu siguranță importantă, dar întrebarea cine
domină sau controlează Ucraina nu este punctul principal aici. Rușii nu vor să
controleze Ucraina. Problema Ucrainei pentru Rusia, ca și pentru alte țări,
este strategică.
În toate discuțiile care se desfășoară
peste tot, problemele cruciale sunt ignorate. Lumea vorbește despre arme
nucleare, dar parcă s-ar uita la un film. Realitatea este ceva diferit. Rușii
vor să stabilească o distanță între forțele militare ale N.A.T.O. și Rusia.
Puterea N.A.T.O. nu este alta decât puterea nucleară americană. Aceasta este
esența N.A.T.O. Când lucram la N.A.T.O., Jens Stoltenberg - pe atunci șeful meu
- spunea: „N.A.T.O. este o putere nucleară”. Astăzi, S.U.A. și-au desfășurat
sistemele de rachete în Polonia și România, care includ sisteme de lansare
MK-41.
S.U.A., spun că sunt pur defensive, dar de
fapt, se pot trage rachete antibalistice din aceste lansatoare, pot lansa și
rachete nucleare cu același sistem. Aceste rampe sunt la doar câteva minute de
Moscova. Dacă într-o situație de tensiune crescută în Europa rușii detectează,
cu imagini din satelit sau informații, activități pe aceste platforme care
indică pregătiri pentru o lansare, vor aștepta până vor fi lansate rachete
nucleare spre Moscova? Desigur că nu. Ei ar lansa imediat o lovitură
preventivă. Toată această situație s-a înrăutățit după ce S.U.A. s-au retras
din Tratatul de Rachete Anti-balistice (A.B.M.). Conform acestui Tratat,
sistemele de acest tip nu puteau fi implementate în Europa. Ideea a fost tocmai
de a menține un anumit timp de reacție în cazul unei confruntări. Asta pentru
că pot apărea erori neintenționate.
Am avut așa ceva în timpul Războiului
Rece. Cu cât distanța dintre rachetele nucleare este mai mare, cu atât ai mai
mult timp pentru a reacționa. Dacă rachetele sunt desfășurate prea aproape de
teritoriul Rusiei, Rusia nu va avea timp să reacționeze în cazul unui atac și
riscă să intre în război nuclear mult mai repede. Acest lucru afectează toate
țările vecine. Sovieticii, la vremea lor, și-au dat seama de acest lucru, motiv
pentru care au creat Pactul de la Varșovia.
Mai întâi a fost N.A.T.O… N.A.T.O. a fost
fondată în 1949, iar Pactul de la Varșovia doar șase ani mai târziu. Motivul a
fost reînarmarea R.F.G. și intrarea ei în N.A.T.O. în 1955. Dacă te uiți la
harta din 1949, poți vedea un decalaj foarte mare între puterea nucleară a
N.A.T.O. și cea a U.R.S.S. Pe măsură ce N.A.T.O. a avansat spre granița cu
Rusia, incluzând Germania, Rusia a reacționat cu Pactul de la Varșovia. La acea
vreme, țările din Europa de Est erau deja toate comuniste și sub controlul
propriilor partide comuniste. U.R.S.S. a vrut să aibă o centură de siguranță în
jurul ei, așa că a creat Pactul de la Varșovia. A vrut să mențină un „glacis”
(apărare fortificată), astfel încât să poată duce un război convențional cât
mai mult timp posibil. Asta a fost ideea: să faci un război convențional cât
mai lung și să eviți să intri în nuclear.
După Războiul Rece, strategia nucleară a
fost oarecum uitată. Securitatea nu mai era o chestiune de arme nucleare.
Războiul din Irak, războiul din Afganistan au fost războaie cu arme
convenționale, iar dimensiunea nucleară era scoasă din vedere. Dar rușii nu au
uitat. Ei gândesc strategic. În acel moment, am vizitat Statul Major al
Academiei Voroșilov din Moscova. Acolo puteai vedea cum gândesc oamenii. Ei
gândesc strategic, așa cum ar trebui să se gândească în vremuri de război.
Astăzi se poate vedea foarte clar. Oamenii
lui Putin gândesc strategic. Rușii au gândire strategică, gândire operațională
și gândire tactică. Țările occidentale, așa cum am văzut în Afganistan sau
Irak, nu au nicio strategie.
Aceasta este exact problema pe care o au
francezii în Mali. Mali le-a cerut acum să părăsească țara, pentru că francezii
ucid populația fără o strategie și fără un obiectiv strategic. Cu rușii este cu
totul altceva, ei gândesc strategic. Au un scop. La fel este și cu Putin.
Vladimir Putin și-a pus forțele nucleare
pe nivelul de „Alertă 1” pe 27 februarie. Dar aceasta este doar jumătatea
poveștii. Pe 11 și 12 februarie a avut loc conferința de securitate la München.
Zelensky era acolo. El a indicat că dorește să achiziționeze arme nucleare.
Acest lucru a fost interpretat ca o potențială amenințare și semaforul roșu s-a
aprins la Kremlin.
Pentru a înțelege, trebuie să ne amintim
de „Acordul de la Budapesta” din 1994. Era vorba despre distrugerea rachetelor
nucleare pe teritoriul fostelor republici sovietice, lăsând doar Rusia ca
putere nucleară. De asemenea, Ucraina a predat Rusiei arme nucleare în schimbul
inviolabilității granițelor sale. Când Crimeea s-a întors la Rusia în 2014,
Ucraina a spus că nu va respecta acordul din 1994.
Dacă Zelensky ar dori să recupereze armele
nucleare, asta ar fi cu siguranță inacceptabil pentru Putin. Dacă are arme
nucleare chiar la graniță, există foarte puțin timp de avertizare. În cadrul
conferinței de presă de după vizita lui Macron, Putin a spus clar că, dacă
distanța dintre N.A.T.O. și Rusia este mică, acest lucru ar putea duce la
complicații fără ca noi să ne dăm seama. Dar elementul decisiv a fost la
începutul operațiunii împotriva Ucrainei, când ministrul francez de externe l-a
amenințat pe Putin declarând că N.A.T.O. este o putere nucleară. Putin a
reacționat ridicând nivelul de alertă al forțelor sale nucleare. Presa noastră,
desigur, nu a menționat acest lucru. Putin este un realist; El este cu
picioarele pe pământ și are un scop.
Pe 24 martie 2021, Zelensky a emis un
decret prezidențial pentru a recuceri Crimeea prin forță. A început pregătirile
pentru a face acest lucru. Dacă aceasta a fost adevărata lui intenție sau pur
și simplu o manevră politică, nu știm. Ceea ce am văzut, însă, este că a
întărit masiv armata ucraineană în regiunea Donbass și la sud spre Crimeea.
Desigur, rușii erau conștienți de această
concentrare de trupe. În același timp, N.A.T.O. a desfășurat exerciții de
amploare între Marea Baltică și Marea Neagră. De înțeles, acest lucru i-a
determinat pe ruși să reacționeze. Au realizat exerciții în districtul militar
de sud. Lucrurile s-au calmat după aceea, iar în septembrie Rusia a efectuat
exercițiile de mult planificate „Zapad 21”. Aceste exerciții se țin la fiecare
patru ani. La sfârșitul exercițiilor, unele trupe au rămas în apropierea
Bielorusiei. Acestea erau unități ale Districtului Militar de Est. Cea mai mare
parte a echipei rămasă acolo s-a păstrat pentru o mare manevră planificată cu
Bielorusia la începutul acestui an.
Europa și în special S.U.A. au interpretat
acest lucru ca o întărire a capacităților ofensive împotriva Ucrainei. Experții
militari independenți, dar și șeful Consiliului de Securitate al Ucrainei, au
declarat că nu aveau loc pregătiri pentru război în acel moment. Echipa lăsată
de Rusia în octombrie nu era destinată unei operațiuni ofensive. Cu toate
acestea, așa-zișii experți militari occidentali, în special în Franța, au
interpretat acest lucru ca pregătiri pentru război și au început să-l desemneze
pe Putin drept nebun. Așa a evoluat situația de la sfârșitul lunii octombrie
2021 până la începutul acestui an. Modul în care S.U.A. și Ucraina au comunicat
cu privire la această problemă a fost foarte contradictoriu. S.U.A. au
avertizat despre o ofensivă planificată, în timp ce Ucraina a negat-o. Era un
dus și întors permanent.
La sfârșitul lunii ianuarie, situația
părea să evolueze. S.U.A. au vorbit cu Zelensky și au fost observate mici
schimbări. De la începutul lunii februarie, S.U.A. vorbesc despre un atac
rusesc iminent și încep să răspândească scenarii de atac. Antonio Blinken, de
la Consiliul de Securitate al O.N.U., explică cum s-ar desfășura un atac
rusesc, conform informațiilor americane, fapt care ne amintește de situația din
2002-2003 înainte de atacul asupra Irakului. Și acolo, explicațiile date de
S.U.A. ar fi fost bazate pe analize de informații. După cum știm, nu era
adevărat, Irakul nu avea arme de distrugere în masă. De fapt, C.I.A. nu a
confirmat această ipoteză. Drept urmare, Donald Rumsfeld nu s-a bazat pe
C.I.A., ci pe un mic grup confidențial din cadrul Departamentului Apărării,
care fusese special creat pentru a se sustrage analizelor C.I.A.
În contextul ucrainean, Blinken a făcut
exact același lucru. În toată discuția care a precedat ofensiva rusă se observă
absența totală a analizelor C.I.A. și a agențiilor de inteligență occidentale.
Tot ce ne-a spus Blinken provine de la o echipă pe care el însuși a
înființat-o, „Tiger Team”. Scenariile care ni s-au prezentat nu au venit
dintr-o analiză de intelligence, ci de la experți autodesemnați care au
inventat un scenariu cu agendă politică. Așa s-a născut zvonul că rușii erau pe
cale să atace. Așa că pe 16 februarie, Joe Biden a spus că știa că rușii sunt
pe punctul să atace. Dar când a fost întrebat de unde știe asta, el a răspuns
că S.U.A. au capacități de inteligență foarte bune, ca să nu mai vorbim de
C.I.A. sau de Biroul Național de Informații.
În ziua de 16 februarie 2022, a existat o
creștere exagerată a încălcărilor de încetare a focului de către armata
ucraineană de-a lungul liniei de încetare a focului, așa-numita „linie de
contact”. Întotdeauna au existat încălcări în ultimii opt ani, dar din 12
februarie, creșterea a fost enormă, inclusiv explozii, în special în regiunile
Donețk și Lugansk. Știm acest lucru deoarece misiunea O.S.C.E. din Donbass a
raportat-o. Datele respective pot fi citite în „Rapoartele zilnice” ale
O.S.C.E.
Aceasta a fost, fără îndoială, faza
inițială a unei ofensive a armatei ucrainene împotriva Donbass-ului. Când focul
de artilerie s-a intensificat, autoritățile ambelor republici au început să
evacueze populația civilă spre Rusia. Într-un interviu, Serghei Lavrov a
menționat peste 100.000 refugiați. În Rusia, aceasta a fost văzută ca începutul
unei operațiuni la scară largă. Acțiunea armatei ucrainene a declanșat totul.
Din acel moment, lui Putin i-a fost clar că Ucraina urma să efectueze o
ofensivă împotriva celor două republici. Pe 15 februarie, parlamentul rus,
Duma, adoptase o rezoluție prin care propunea recunoașterea independenței
acestor republici. La început Putin nu a reacționat, dar pe măsură ce atacurile
s-au intensificat, a decis pe 21 februarie să răspundă pozitiv solicitării
parlamentare.
În situația prezentată, Putin nu a avut de
ales decât să o facă, pentru că poporul rus nu ar fi înțeles că nu a făcut
nimic pentru a proteja populația rusofonă din Donbass. Pentru Putin i-a fost
clar că, fie că va interveni doar pentru a ajuta republicile populare sau
pentru a invada întreaga Ucraine, Occidentul va reacționa și cu sancțiuni
masive. Într-un prim pas, a recunoscut independența celor două republici, apoi,
în aceeași zi, a încheiat tratate de prietenie și cooperare cu fiecare dintre
ele. De atunci, putea invoca articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, care i-a
permis să intervină în sprijinul celor două republici în cadrul apărării
colective și al legitimei apărări. Astfel a creat baza legală pentru
intervenția sa militară.
Putin a avut două opțiuni: în primul rând,
pur și simplu să ajute Donbasul vorbitor de limbă rusă împotriva ofensivei
militare ucrainene; în al doilea rând, să efectueze un atac mai profund în
toată Ucraina pentru a-i neutraliza capacitățile militare. A mai ținut cont de
faptul că, orice ar fi făcut, ar fi plouat sancțiuni asupra lui. De aceea a
optat clar pentru varianta maximă; cu toate acestea, trebuie menționat că Putin
nu a spus niciodată că vrea să preia Ucraina. Obiectivele sale sunt clare:
demilitarizarea și denazificarea și au ca scop demilitarizarea - este de
înțeles -, întrucât Ucraina și-a adunat întreaga armată în sud, între Donbass
și Crimeea.
O operațiune rapidă i-ar permite să
încerce aceste trupe. Așa s-a întâmplat și o mare parte din armata ucraineană
este în prezent înconjurată într-un buzunar mare în regiunea Donbass, între
Slaviansk, Kramatorsk și Severodonetsk. Rușii l-au înconjurat și sunt în proces
de neutralizare. Acum, referitor la așa-zisa denazificare, când rușii spun asta
nu este o frază goală. Pentru a compensa lipsa de încredere a armatei
ucrainene, țara a construit forțe paramilitare puternice din 2014, inclusiv, de
exemplu, notoriul „Regiment Azov”. Dar mai sunt multe. Există un număr mare de
aceste grupuri care se află sub comanda Ucrainei, dar nu sunt alcătuite
exclusiv din ucraineni. „Regimentul Azov”, de exemplu, cuprinde 19
naționalități, inclusiv franceze, elvețiene etc. Este o adevărată „legiune
străină”. Potrivit „Reuters”, în total, aceste grupuri de extremă dreapta
numără aproximativ 100.000 de luptători.
În 2015/2016 am fost în Ucraina cu
N.A.T.O. Ucraina avea o mare problemă, rămâneau fără soldați, pentru că armata ucraineană
a avut multe victime din cauza acțiunilor non-combat. Au avut victime din cauza
sinuciderilor și a problemelor cu alcoolul. Au avut dificultăți în a găsi
recruți. Mi s-a cerut să ajut datorită experienței mele cu O.N.U., așa că am
fost de câteva ori în Ucraina. Ideea principală era că armata nu avea
credibilitate în rândul populației și nici măcar în cadrul forțelor armate. De
aceea, Ucraina a promovat și dezvoltat din ce în ce mai mult forțele
paramilitare. Sunt fanatici conduși de extremismul de dreapta.
Originile extremismului de dreapta datează
din anii '30 ai secolului trecut. După anii de foamete extremă, care au intrat
în istorie sub numele de „Holodomor”, a apărut o rezistență la puterea
sovietică. Pentru a finanța modernizarea U.R.S.S., Stalin confiscase recoltele,
provocând foamete. N.K.V.D., precursorul K.G.B.-ului (care era în același timp
Ministerul Afacerilor Interne și Securității), a implementat această politică.
N.K.V.D. a fost organizat pe o bază teritorială, iar în Ucraina erau mulți
evrei în cele mai înalte posturi superioare de comandă. Ca urmare, totul a fost
confundat într-o singură ideologie: ură pentru comuniști, ură pe ruși și ură pe
evrei.
Primele grupuri de extremă dreapta datează
din această perioadă și încă există. În timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, germanii aveau nevoie de aceste grupuri, cum ar fi OUN (Organizația
Naționalistă Ucraineană) a lui Stephan Bandera și Armata Insurgenților
Ucraineni. Naziștii au folosit aceste organizații pentru a lupta în spatele
sovietic. La acea vreme, forțele celui de-Al Treilea Reich erau văzute ca
eliberatoare, cum ar fi Divizia a 2-a blindată SS, „Das Reich”, care eliberase
Harkovul de sovietici în 1943 și este sărbătorită și astăzi în Ucraina.
Epicentrul geografic al acestei rezistențe de extremă dreaptă a fost la Lvov,
astăzi Lviv, în fosta Galiție. Această regiune avea chiar „propria” a 14-a
Divizie SS Panzer Grenadier din Galicia, o divizie SS integral ucraineană.
După al Doilea Război Mondial, inamicul
era Uniunea Sovietică. U.R.S.S. nu reușise să elimine complet aceste mișcări
antisovietice în timpul războiului. S.U.A., Franța și Marea Britanie și-au dat
seama că O.N.U. ar putea fi de folos și au susținut-o să lupte împotriva
U.R.S.S. cu sabotaj și arme. Până la începutul anilor 1960, insurgenții
ucraineni au fost sprijiniți de Occident prin operațiuni clandestine precum
Aerodynamic, Valuable, Minos, Capacho și altele. De atunci, Ucraina a menținut
o relație strânsă cu Occidentul și N.A.T.O. Astăzi, slăbiciunea armatei ucrainene
a dus la folosirea trupelor fanatice de dreapta. Cred că termenul de neo-nazi
nu este pe deplin corect, deși au idei foarte asemănătoare, poartă simbolurile,
sunt violenți și antisemiți.
După 2014, au fost semnate două acorduri
pentru a pacifica situația din Ucraina și acest lucru este important de
înțeles, pentru că încălcarea acestor două acorduri a dus practic la războiul
de astăzi. Din 2014, se presupune că a existat o soluție a conflictului,
această soluție era în acordurile de la Minsk. În septembrie 2014, armata
ucraineană nu a mai putut face față conflictului, deși a fost sfătuită de
N.A.T.O.. A eșuat în mod regulat. De aceea, a trebuit să se angajeze în
acordurile de la Minsk I din septembrie 2014. A fost un acord între guvernul
ucrainean și reprezentanții celor două republici autoproclamate Donețk și
Lugansk, cu garanți europeni și ruși.
Pentru a înțelege situația, trebuie să ne
întoarcem puțin în această poveste. În toamna anului 2013, UE dorea să încheie
un acord comercial și economic cu Ucraina. UE oferea Ucrainei o garanție de
dezvoltare cu subvenții, cu exporturi și importuri etc. Autoritățile ucrainene
au vrut să încheie afacerea. Dar aceasta avea o problemă serioasă, industria și
agricultura ucraineană erau orientate spre Rusia. De exemplu, ucrainenii
dezvoltau motoare pentru avioanele rusești, nu pentru avioanele europene sau
americane. Deci orientarea generală a industriei a fost Est, nu Vest. În ceea
ce privește calitatea, Ucraina cu greu ar putea concura cu piața europeană. Prin
urmare, autoritățile au dorit să coopereze cu UE menținând relațiile economice
cu Rusia.
La rândul ei, Rusia nu a avut nicio
problemă cu planurile Ucrainei. Dar a vrut să-și mențină relațiile economice cu
Ucraina. Prin urmare, a propus înființarea unui grup de lucru tripartit care să
întocmească două acorduri: unul dintre Ucraina și UE și unul dintre Ucraina și
Rusia. Scopul a fost să acopere interesele tuturor părților. Dar Uniunea
Europeană, prin Barroso, a cerut Ucrainei să aleagă între Rusia și UE. Ucraina
a cerut timp să se gândească la o soluție. După aceea, UE și SUA nu au jucat
corect.
Presa occidentală titra: „Rusia face
presiuni asupra Ucrainei să împiedice tratatul cu U.E.”. Nu era adevărat.
Acesta nu a fost cazul. Guvernul ucrainean a continuat să-și arate interesul
față de tratatul cu U.E., dar pur și simplu a dorit mai mult timp pentru a lua
în considerare soluții la această situație complexă. Dar mass-media europeană
nu a spus acest lucru. Zilele următoare, extremiști de dreapta din vestul țării
au apărut pe Maidan din Kiev. Tot ce s-a întâmplat acolo cu aprobarea și
sprijinul Occidentului este cu adevărat groaznic. Dar a detalia totul aici este
prea mult pentru a fi explicat într-un interviu.
După ce președintele Ianukovici a fost răsturnat, noul guvern provizoriu -
apărut în urma loviturii de stat naționaliste de extremă-dreapta -, ca prim act
oficial, a schimbat legea lingvistică în Ucraina. Aceasta arată că lovitura de
stat nu a avut nicio legătură cu democrația, ci a fost produsul
ultranaționaliștilor care au organizat revolta. Modificarea legislativă a
declanșat o furtună în regiunile de limbă rusă. Au fost organizate mari
demonstrații în toate orașele din sudul rusofon, la Odesa, Mariupol, Donețk,
Lugansk, Crimeea etc. Autoritățile ucrainene au reacționat brutal, reprimând cu
armata. Au fost proclamate pentru scurt timp republici autonome la Odesa,
Harkov, Dnepropetrovsk, Lugansk și Donețk. S-a luptat cu o brutalitate extremă
și în cele din urmă au rămas două: Donețk și Lugansk, care s-au proclamat
republici autonome.
În mai 2014 și-au legitimat statutul
printr-un referendum pentru a avea autonomie, iar acest lucru este foarte,
foarte important. Dacă te uiți la mass-media din ultimele luni, se vorbește
doar despre „separațiști”. Dar este o minciună: mass-media occidentală a vorbit
mereu despre separatiști, dar acest lucru este fals, autonomia în interiorul
Ucrainei a fost menționat clar în referendumuri. Aceste republici doreau un fel
de soluție elvețiană, ca să spunem așa. După ce oamenii au votat favorabil
pentru autonomie, autoritățile au cerut recunoașterea republicilor de către
Rusia, dar guvernul Putin a refuzat.
Se uită că Crimeea era independentă, chiar
înainte ca Ucraina să devină independentă. În ianuarie 1991, în timp ce Uniunea
Sovietică încă exista, Crimeea a organizat un referendum care a fost gestionat
de la Moscova și nu de la Kiev. Astfel a devenit o Republică Socialistă
Sovietică Autonomă. Ucraina nu a organizat propriul referendum de independență
decât șase luni mai târziu, în august 1991. La acea vreme, Crimeea nu era
considerată parte a Ucrainei. Dar Ucraina nu a acceptat acest lucru. Între 1991
și 2014 a existat o luptă constantă între cele două entități. Crimeea avea propria
constituție cu propriile sale autorități. În 1995, încurajată de Memorandumul
de la Budapesta, Ucraina a răsturnat guvernul Crimeei cu forță militară și i-a
abrogat constituția. Dar acest lucru nu este menționat niciodată, deoarece ar
arunca o lumină complet diferită asupra dezvoltării actuale.
De fapt, locuitorii Crimeei se considerau
independenți. Decretele impuse de la Kiev au fost în totală contradicție cu
referendumul din 1991 și explică de ce Crimeea a organizat un nou referendum în
2014, după ce noul guvern ultra-naționalist a venit la putere în Ucraina.
Rezultatul lui a fost foarte asemănător cu cel din 30 de ani înainte.
După referendum, Crimeea a cerut aderarea
la Federația Rusă. Nu Rusia a cucerit Crimeea, ci oamenii au autorizat
autoritățile lor să ceară Rusiei să le primească. În tratatul de prietenie
dintre Rusia și Ucraina semnat în 1997, Ucraina a garantat diversitatea
culturală a minorităților din țară. Când limba rusă a fost interzisă ca limbă
oficială în februarie 2014, acel tratat a fost încălcat.
Există posibilitatea ca persoanele care nu
știu toate acestea riscă să judece greșit situația. De altfel, autonomia
republicilor Donbass era garantată în Acordurile de la Minsk. Erau garanți, pe
partea ucraineană Germania și Franța și Rusia pe partea autoproclamatelor
republici Donețk și Lugansk. Ei au jucat acest rol în cadrul OSCE. UE nu a fost
implicată, a fost o problemă OSCE. Imediat după Acordurile de la Minsk I,
Ucraina a lansat o operațiune împotriva celor două republici autonome. Guvernul
ucrainean a ignorat complet acordul pe care tocmai îl semnase. Armata
ucraineană a suferit o altă înfrângere totală la Debaltsevo. A fost o „topire”
realizatî și cu sprijinul N.A.T.O. și ne întrebăm ce au făcut consilierii
militari N.A.T.O. pentru că forțele armate ale rebelilor au învins total armata
ucraineană. Acest lucru a condus la un al doilea acord, „Minsk II”, semnat în
februarie 2015, care a stat la baza unei rezoluții a Consiliului de Securitate
al O.N.U. Prin urmare, acest acord era obligatoriu conform dreptului
internațional și trebuia implementat.
O.N.U. nu a monitorizat situația. Nimănui
nu i-a păsat și, în afară de Rusia, nimeni nu a cerut respectarea acordului
„Minsk II”. Brusc, se vorbea doar despre formatul Normandia. Dar asta nu avea
sens. Acest „format” a luat naștere cu ocazia sărbătoririi Zilei Z din iunie
2014. Au fost invitați foști protagoniști ai celui de-al Doilea Război Mondial,
șefi de stat aliați, precum și Germania și Ucraina. În formatul Normandiei erau
reprezentați doar șefii de stat, republicile autonome nu erau în mod evident
prezente. Ucraina nu a vrut niciodată să vorbească cu reprezentanții de la
Lugansk și Donețk. Dar dacă citești acordurile de la Minsk, vezi imediat că ar
fi trebuit organizat un referendum pentru ca constituția ucraineană să fie
schimbată (în sens federal). Acest proces intern a fost împiedicat de guvernul
ucrainean.
Ucrainenii au semnat de asemenea acordul,
dar Ucraina a decis să dea vina pe Rusia pentru problema sa internă. Ucrainenii
au susținut că Rusia a atacat Ucraina și că aceasta a fost sursa problemelor.
Dar, pentru noi toți cei care am vizitat țara, era clar că era o problemă
domestică. Din 2014, monitorii O.S.C.E. nu au văzut niciodată unități militare
rusești. Ambele acorduri sunt foarte clare și precise: soluția trebuie găsită
în interiorul Ucrainei. Era vorba despre acordarea unei anumite autonomii în
interiorul țării și doar Ucraina putea rezolva această problemă. Nu avea nicio
legătură cu Rusia. Pentru asta era nevoie de o ajustare a constituției, dar nu
s-a făcut. Ucraina nu a făcut niciun pas în acest sens. Nici membrii
Consiliului de Securitate al O.N.U. nu s-au angajat.
Rusia a dorit ca Acordurile de la Minsk să
fie implementate. Nu și-a schimbat niciodată poziția timp de opt ani. În cei
opt ani au avut loc mai multe încălcări ale frontierei, bombardamente de
artilerie etc., dar Rusia nu a pus niciodată la îndoială îndeplinirea
acordurilor.
În schimb, Ucraina a promulgat o lege la
începutul lunii iulie a anului trecut. Era o lege care acorda diferite drepturi
cetățenilor în funcție de originea lor etnică. Această legislație amintește
foarte mult de Legile rasiale de la Nürnberg din 1935. Numai ucrainenii
adevărați au drepturi depline, în timp ce alții au drepturi limitate. Imediat
după aceasta, Putin a scris un articol în care explică geneza istorică a
Ucrainei. El a criticat faptul că se poate face o distincție între etnicii
ucraineni și ruși. El a scris articolul ca răspuns la acea lege. Dar, în
Europa, acest lucru a fost interpretat ca însemnând că el nu a recunoscut
Ucraina ca stat și că articolul său a căutat să justifice o posibilă anexare a
Ucrainei. În Occident, lumea crede asta, iar cei care au citit articolul lui
Putin se pot număra pe degetele unei mâini. Este evident că în Occident
obiectivul a fost de a oferi o imagine a lui Putin cât mai negativă. Am citit
articolul; are perfect sens.
Sunt mulți ruși în Ucraina. Putin a
trebuit să spună ceva. Nu ar fi fost corect ca poporul său (și din punctul de
vedere al dreptului internațional) să nu spună nimic în fața unei legi
discriminatorii împotriva rușilor ucraineni. Toate aceste mici detalii sunt o
parte importantă a conflictului, altfel nu înțelegem ce se întâmplă. Acesta
este singurul mod de a pune în perspectivă comportamentul lui Putin și de a
vedea mecanismele care au dus la război. Nu pot spune dacă Putin este bun sau
rău. Dar judecata pe care o facem despre el în Occident se bazează în mod clar
pe elemente false.
Un alt aspect al actualității este
sfârșitul neutralității Elveției - un dezastru. Rusia a întocmit o listă cu 48
de „state ostile”, iar Elveția se află și ea în listă. Aceasta este cu adevărat
o schimbare de epocă, dar pentru care chiar Elveția este responsabilă. Elveția
a fost întotdeauna „personajul de la mijloc”. Am facilitat dialogul cu toate
statele și am avut curajul să fim „la mijloc”. Există isterie în privința
sancțiunilor. Rusia este foarte bine pregătită pentru această situație, va avea
de suferit, dar este pregătită să reziste impactului ei. Totuși, principiul
sancțiunilor este total greșit. Astăzi, sancțiunile au înlocuit diplomația.
Am văzut-o cu Venezuela, cu Cuba, Irak,
Iran etc. Aceste state nu au făcut altceva decât să aibă o politică care nu
place S.U.A., aceasta a fost greșeala lor „fatală”. Când văd că sportivii cu
dizabilități au fost suspendați de la Jocurile Paralimpice, nu mai am cuvinte.
Este total nepotrivit. Afectează persoanele individuale, este pur și simplu
pervers. Este la fel de crud ca atunci când ministrul francez de externe spune
că poporul rus trebuie să sufere sancțiuni. Cine spune asta nu are onoare în
ochii mei. Nu este nimic pozitiv în a începe un război, dar a reacționa așa
este doar rușinos.
Când lumea iese în stradă împotriva
războiului din Ucraina mă întreb: ce face războiul din Ucraina să fie mai rău
decât războiul împotriva Irakului, Yemenului, Siriei sau Libiei? În aceste
cazuri știm că nu au existat sancțiuni împotriva agresorului, Statele Unite.
Cine manifestă pentru Yemen? Cine a demonstrat pentru Libia, cine a demonstrat
pentru Afganistan? Nu știm de ce au fost S.U.A. în Afganistan. Știu din surse
de inteligență că nu a existat niciodată un indiciu clar că Afganistanul sau
Osama bin Laden ar fi fost implicați în atacurile din 11 septembrie, dar oricum
am intrat în război în Afganistan.
Pe 12 septembrie 2001, S.U.A. au decis să
riposteze și să bombardeze Afganistanul. Șeful Statului Major al Forțelor
Aeriene S.U.A. a spus că nu există suficiente ținte în Afganistan. La care
secretarul Apărării a răspuns: „Dacă nu avem suficiente ținte în Afganistan,
vom bombarda Irakul”. Nu eu am inventat asta, sunt surse, documente și persoane
care au fost acolo. Aceasta este realitatea, dar propaganda și manipularea ne
înclină permanent spre partea „corectă”. Occidentul pune de multă vreme lemn pe
foc și provoacă Rusia. Cu toate acestea, aceste provocări sunt rareori
raportate în mass-media și Putin este portretizat drept criminal (vezi
Președintele S.U.A., Biden - n.r.).
Bunicul meu era francez, a fost soldat în
Primul Război Mondial. Mi-a spus adesea cum a început acel război, a fost
produsul stimulării isteriei în masă. Isteria, manipularea și comportamentul
necugetat al politicienilor occidentali contemporani sunt foarte asemănătoare
cu ceea ce se întâmpla în 1914 și sunt foarte îngrijorat de asta. Când văd cum
țara noastră neutră nu mai este capabilă să ia o poziție independentă față de
U.E. și S.U.A, îmi este rușine. Trebuie să avem capul limpede, rațional și să
cunoaștem faptele din spatele mașinațiilor mass-media.
Notă - Textul este o adaptare după
dialogul dintre colonelul elvețian Jacques Baudși jurnalista Karen Smith de la
publicația „Alerta Digital”[1].
Aranjament grafic - I.M.
-------------------------------------
[1]
sursa - https://www.alertadigital.com/2022/04/21/jacques-baud-coronel-del-ejercito-suizo-experto-en-inteligencia-militar-y-adjunto-en-la-otan-analiza-la-guerra-en-ucrania-el-enfoque-belico-ruso-es-muy-diferente-al-de-eeuu/
- 21 aprilie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu