Naționalismul
ca fatalitate și omul de nicăieri
Miron
Manega, Vicepreședinte U.Z.P.R.
05
Iunie 2022
Identitatea este ceva de care nu poți
scăpa. Te naști român, sau englez, sau francez, sau sârb, sau ungur, ca și cum
te-ai naște negru, sau alb, sau înalt, sau scund. Identitatea este, cumva, ca o
cocoașă pe care vrei-nu vrei, trebuie să ți-o asumi. Nu este neapărat ceva de
rău sau de bine, este pur și simplu o fatalitate. Irevocabilă.
A încerca să nu mai fi român este ca și
cum ai încerca să nu mai fii negru. Poți, evident, să asimilezi cultura și
civilizația altui popor, poți să-ți vopsești părul și pielea în ce culoare
vrei, dar nu poți să-ți răzuiești propria identitate, pentru că aceasta nu este
un strat decopertabil, ci o structură genetică. De fapt, se poate, dar
rezultatele sunt monstruoase, patologice. Michael Jackson a încercat să fie alb
și, pentru moment, chiar a reușit. Ce s-a întâmplat ulterior cu el, se
știe.
Emil Cioran a încercat să nu mai fie
român, a devenit chiar cel mai mare stilist al limbii franceze, a refuzat să
mai vorbească limba română sau să mai revină vreodată în țara natală, dar, în
ultimul an de viață, bolnav fiind de Alzheimer, a uitat… limba franceză.
A-ți schimba naționalitatea seamănă cu o
operație de schimbare de sex. Poți fi trans-național, așa cum poți fi
trans-sexual. La nivel de libertate personală, lipsit de repere axiologice,
opțiunea e realizabilă și politicește corectă.
Rezultatele unor asemenea intervenții opționale sunt însă, așa cum am
spus, monstruoase. Trădarea, de exemplu,
este și ea o formă de patologie identitară. Trădătorii sunt nativii români care
și-au făcut - ca să păstrăm analogia cu trans-sexualii - o operație de
schimbare a identității. Deși vorbesc românește, nu mai sunt români. Dar nu
sunt nici altceva, în sensul unei identități definibile. Sunt doar niște
anomalii, niște mutanți. Eminescu îi numea „romunculi”.
A fi european sau cetățean al Universului
este o abstracție în care nu te poți plasa nemijlocit. Ești european pentru că
te-ai născut în Europa. Dar te-ai născut într-un loc anume din Europa, într-o
casă concretă, dintr-o țară concretă, din niște părinți concreți, de la care ai
învățat o limbă concretă. Shakespeare este un scriitor universal pentru că a
fost englez. Goethe, pentru că a fost german. Brâncuși este cel mai mare
sculptor modern al lumii pentru că a avut inteligența, instinctul sau
genialitatea de a rămâne, din punct de vedere etnic, român. Și-a asumat această
etnicitate.
Am folosit comparația cu transsexualii
pentru că este mai aproape de limbajul curent. Putem duce însă analogia mai
departe, comparând renunțarea la identitate cu lobotomia, spălarea creierului
prin intervenții din afară. În cazul de față, avem de-a face cu o lobotomie
fără bisturiu, doar prin „toxine” informaționale. Și e vorba de o lobotomie în
masă, printr-un asediu uriaș, fără precedent, concentrat și concertat. Efectele
sunt cele pe care le constatăm astăzi, în jurul nostru.
Toate acestea constituie o explicație, nu
și o scuză. Chiar dacă abia acum, în aceste condiții, capătă sens cu adevărat
cuvintele lui Grigore Vieru: „Ca să fii român, trebuie să poți”. Iar ca să poți
ai nevoie de cel puțin trei lucruri: voință, știință și conștiința. Există,
așadar, un transnaționalism voluntar, axat pe absența conștiinței identitare,
prin analogie cu transsexualismul. Este, cum spuneam, o opțiune politicește corectă,
dacă nu se poziționează, ca alternativă unică și universală, împotriva
naționalismului funciar.
Numai că lucrurile nu stau deloc
„politicește corect”. Nicolae Iorga sesiza, încă din 1935, apariția unui nou
tip de om universal, „omul de nicăieri”: „Se creează acum, pentru o lume
neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot,
omul în afară de tradiţie, înstrăinat de mediul în care a trăit”. (Nicolae
Iorga, „Idei asupra problemelor actuale”, Editura Cugetarea, 1935).
Acest tip de om universal este, de fapt,
așa cum îl definea Nichita referindu-se la Mircea Dinescu, un copac fără
rădăcini, „un copac pe roți”. El poate fi o apariție, dar nu un reper. Este
omul cosmopolit al lui Eminescu (globalistul de azi) „care substituie,
pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om,
de cetăţean al universului”. Iar „cosmopolitismul este pretextul de a nu face
nimic pentru desvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv
s’a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg”. (Mihai Eminescu,
„Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, Convorbiri literare, 1
august 1876).
Există, în opinia mea, în raport cu
sistemul de valori identitare, o generație pierdută. Poate nu definitiv, dar
pierdută. Această generație nu este antiromânească, ci a-națională. O generație
inteligentă, performantă și funcțională în orice loc de pe pământ unde există
tehnologie. Cei care fac parte din această generație resping valorile
identitare, pentru că nu-și simt apartenența și nici nu-i interesează. Nu-i văd
rostul. Sunt simple exemplare ale speciei umane, dotate cu creier, dar lipsite
de spiritualitate. Nu au idealuri, nu au obligații, nu au pentru ce să se
sacrifice și nu atribuie existenței lor nicio aspirație transcendentă.
Maximum de sens pe care și-l asumă este
strict material: confortul și prosperitatea, fie prin job, fie prin
antreprenoriat, care devin scop în sine, nu instrumente sau oportunități ale
unui scop mai înalt. Într-o ordine strict materială, sunt perfect îndreptățiți
să-și configureze astfel existența, dar prin asta nu se mai diferențiază
fundamental de celelalte specii de pe Terra. Simpla calitate de a avea
conștiință nu te delimitează de regnul animal, dacă această conștiință rămâne
captivă în purgatoriul tetraedric al hedonismului: muncă, procreație, consum și
plăcere. Între ei și pisici, de exemplu, este o diferență de nuanță și
complexitate, nu de esență.
Aceste considerații nu se referă la o
majoritate absolută, ci la una statistică. Și nu este neapărat vina celor în
cauză. Sau nu este în totalitate vina lor. Sunt victimele unui context generat
artificial, prin haosul din educație, prin pomparea în spațiul public a ideilor
globaliste opuse reperelor identitare (și demonizarea acestora din urmă), prin
promovarea non-modelelor și pseudovalorilor, prin „monstruoasa coaliție”
împotriva meritocrației.
Mai există două categorii de români
„pierduți”: cei cărora le este rușine că sunt români și cei care se urăsc pe
sine pentru că sunt români. Se urăsc însă nu direct, ci pe ocolite,
extrăgându-se din sistem. Ei denigrează vehement și furibund tot ce este
românesc: originea, istoria, tradiția, valorile, biserica, strămoșii, Miorița
și chiar pe Mihai Eminescu. Este, la prima vedere, ceva de neînțeles în această
atitudine schizoidă care duce, în ultimă instanță, la desființarea propriei
individualități. Însă, la o analiză mai atentă, explicația există: toate
nedreptățile, frustrările, dezamăgirea, indignarea survenite în urma prăbușirii
orizontului de așteptare al românului revoltat, ricoșează, de la cei cei care
au provocat dezamăgirea (în speță oamenii politici din 1990 încoace), spre toți
ceilalți care, ca și el, sunt dezamăgiți. Are loc un fel de transfer al
ticăloșiei de la călăi la victime. Totul și toți devin culpabili și complici la
haosul și marasmul în care trăim, la
corupția sistemului, la hoția generalizată. În concluzie, toți suntem vinovați,
pentru că suntem români. Toți, cu excepția celui în cauză. Aceste două
categorii sunt, și ele, victimele aceluiași context creat artificial, al
aceluiași haos impecabil organizat, care a dus la depopularea României și la
transformarea indivizilor în propriii lor dușmani.
În aceste condiții, resurecția
naționalismului devine o consecință logică. De fapt, nici măcar nu este o
resurecție. E o manifestare organică naturală, provocată de agresiunea
aceluiași context creat artificial. Iar gradul de manifestare a naționalismului
este determinat de amploarea agresiunii care se exercită asupra lui. Este o
reacție în oglindă. În condiții obișnuite, existența naționalismului este
insesizabilă, ca funcționarea unui organism sănătos. În momentul în care un
virus sau o boală (am numit prin aceasta agresiunea, atacul) au pătruns în
organism, acesta intră în stare de luptă și face febră. Dar febra nu reprezintă
boala în sine, care ar trebui tratată, ci efectul luptei organismului cu boala.
Boala este, în cazul de față, agresiunea globalismului asupra memoriei
identitare. Cei care o instrumentează și-au însușit bine lecția lui Milan
Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”[1].
----------------------------------
[1]
https://www.certitudinea.com/certitudinea-print/nationalismul-ca-fatalitate-si-omul-de-nicaieri/
- 4 iunie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu