M.Caba - DOINA - de Mihai Eminescu

 

Despre "Doina lui Eminescu" - varianta necenzurată. Se pare că de la această poezie i s-au tras vieţii lui Mihai Eminescu toate consecintele ulterioare: primele semne ale bolii, "liniştirea" lui gazetărească, tratamentul îndelungat şi neadecvat şi, în final, regretata trecere prea timpurie, prea nedreaptă, în ...Veşnicie.

Doina, a fost compusă special de Poet pentru a fi recitată cu înflăcărarea-i caracteristică la momentul inaugurării statuii ecvestre a Domnitorului Ştefan cel Mare din faţa Palatului Ocârmuirii (fosta Curte Domnească ) de la Iaşi, la care a asistat Curtea Regală a României, toată elita culturală şi o imensă mulţime de peste 150 de mii de participanţi din Iaşi, din împrejurimi, dar şi din Bucovina şi Basarabia. Serbarea inaugurării a avut loc pe data de 5 iunie 1883, după un amplu program întocmit de Primăria oraşului Iaşi. Din motive încă neelucidate (suficient!), Poetul, venit la Iaşi ca trimis al ziarului bucureştean "Timpul", nu şi-a putut îndeplini "misia", fiind "retras" din mulţime datorită unor prime... "semne de boală". A făcut-o însă spre seară în casa lui Iacob Negruzzi din Păcurari.

 

 Poezia "Doina" a fost publicată ulterior, la 1 iulie 1883, în revista Junimii Convorbiri literare şi în 1884 în volumul eminescian Poesii. De-a lungul timpului Doina eminesciană a mai apărut în mai multe variante cenzurate şi chiar interzisă în regimul comunist. În 1947, fragmentul Doinei,  turnat în bronz, aflat pe spatele statuii lui Mihai Eminescu de la Iaşi, inaugurată în 1929, a fost "şters" cu dalta şi ciocanul

 

M.Caba

 

Doina lui Eminescu, varianta autentică și necenzurată

 

DOINA

de Mihai Eminescu

 

De la Nistru pân’ la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate

Din Hotin şi pân’ la Mare

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Calea noastră ne-o aţin

Şi Muscalii şi Calmucii

Şi nici Nistrul nu-i înneacă

Săraca ţară, săracă!

Din Boian la Cornu Luncii

Jidoveşte-nvaţă pruncii

Şi sub mână de jidan

Sunt românii lui Ştefan.

Că-ndărăt tot dă ca racul

Fără tihnă-i masa lui

Şi-i străin în ţara lui.

Din Braşov pân’la Abrud

Vai ce văd şi ce aud

Stăpânind ungurul crud

Iar din Olt până la Criş

Nu mai este luminiş

De greul suspinelor

De umbra străinilor,

De nu mai ştii ce te-ai face

Sărace român, sărace!

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşează pe la noi;

 

Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier

Zboară paserile toate

De neagra străinătate

Numai umbra spinului

La uşa creştinului

Codrul geme şi se pleacă

Şi izvoarele îi seacă

Săraca ţară, săracă!

 

Cine ne-a adus jidanii

Nu mai vază zi cu anii

Şi să-i scoată ochii corbii

Să rămâie-n drum ca orbii

Cine ne-a adus pe greci

N-ar mai putrezi în veci

Cine ne-a adus Muscalii

Prăpădi-i-ar focul jalei

Să-l arză, să-l dogorească

Neamul să i-l prăpădească,

Iar cine mi-a fost mişel

Seca-i-ar inima-n el,

Cum duşmanii mi te seacă

Săraca ţară, săracă!

 

Ştefane, Măria ta,

Lasă Putna, nu mai sta,

Las’ arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija gropilor

Dă-o-n seama popilor

La metanii să tot bată,

Ziua toată, noaptea toată,

Să se-ndure Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău…

Tu te-nalţă din mormânt

Să te-aud din corn cântând

Şi Moldova adunând

Adunându-ţi flamurile

Să se mire neamurile;

De-i suna din corn odată

Ai s-aduni Moldova toată

De-i suna de două ori

Vin şi codri-n ajutor;

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară

Daţi în seama ciorilor

Ş-a spânzurătorilor.

 

Ştefane, Măria Ta,

Lasă Putna, nu mai sta

Că te-aşteaptă litvele

Să le zboare tigvele

Să le spui molitvele

Pe câţi pari, pe câţi fuştei

Căpăţani de grecotei

Grecoteii şi străinii

Mânca-le-ar inima câinii

Mânca-le-ar ţara pustia

Şi neamul nemernicia

Cum te pradă, cum te seacă

Săraca ţară, săracă!

 

Această variantă a Doinei, extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.

 

Sursa: AG