RADU SATCĂU - Comentariu la filmul „Mormintele cu crucile” de Ben Todică

 

RADU SATCĂU
Comentariu la filmul „Mormintele cu crucile” de Ben Todică

După câte îmi amintesc, în filmul lui Ben există un scurt flash în care imaginea unui fulger apare pentru câteva clipe și apoi dispare. Este un insert de scurtă durată, dar deosebit de sugestiv. Fulgerul ne duce imediat cu gândul la ceruri, la Sfântul Ilie. Bunica mea spunea că atunci când fulgeră și tună, Sfântul Ilie trece cu carul prin cer. Desigur, într-o perspectivă culturală mai largă, ne putem gândi și la Zeus, trăsnind cu fulgere, sau la Jupiter din mitologia romană.

Această scurtă secvență m-a făcut să admir discursul filmic al lui Ben, pentru că, dintr-odată, el deschide o perspectivă foarte înaltă și foarte largă asupra unei înmormântări relativ obișnuite în tradiția ortodoxă românească. Îmi vine în minte un citat din cartea lui Lucian Boia, „Sfârșitul lumii. O istorie fără sfârșit”, din capitolul „Eterna reîntoarcere. Moarte și renaștere”:
„Sfârșitul lumii a avut deja loc. Până acum s-au succedat mai multe sfârșituri ale lumii, iar altele vor urma. Omenirea nu face altceva decât să se târască de la un sfârșit al lumii la altul.”

Este un gând tulburător și frumos în același timp: atunci când un om moare, moare o întreagă lume. Moartea unui om poate fi privită ca un sfârșit al lumii. Într-o viziune apocaliptică, sfârșitul lumii înseamnă dispariția întregului univers; dar, la fel de dramatic este și sfârșitul unui singur om, pentru că fiecare dintre noi reprezintă o lume în sine, fie că suntem sau nu conștienți de acest lucru.

Filmul lui Ben încadrează, așadar, un caz particular într-un context general și universal: un om sau mai mulți oameni au murit, iar comunitatea împlinește ritualuri de trecere de la o lume la alta, de la ființă la neființă. Fără îndoială, nu întotdeauna suntem conștienți de semnificația acestor ritualuri. Ele vin din adâncul timpului, iar ideea trecerii este profund prezentă în filmul lui Ben, ceea ce mi se pare o realizare artistică autentică.

Există diferite viziuni asupra morții și asupra trecerii, iar viziunea lui Ben este, cel puțin pentru mine, bogată în semnificații și nuanțe. El construiește mici portrete, insistă asupra unor chipuri, asupra unor expresii, iar acest joc al privirii îmi amintește de o poezie în care moartea devine un joc. Este vorba despre binecunoscuta poezie „De-a v-ați ascuns” de Tudor Arghezi, pe care o putem revedea aici într-un context nou, în dialog cu filmul:

De-a v-ați-ascuns...

 

Dragii mei, o să mă joc odată

Cu voi, de-a ceva ciudat.

Nu știu cînd o să fie asta, tată,

Dar, hotărît, o să ne jucăm odată,

Odată, poate, după scăpătat.

 

E joc viclean de bătrîni,

Cu copii, ca voi, cu fetițe ca tine,

Joc de slugi și joc de stăpîni,

Joc de păsări, de flori, de cîini,

Și fiecare îl joacă bine.

 

Ne vom iubi, negreșit, mereu,

Strînși bucuroși la masă,

Subt coviltirele lui Dumnezeu.

Într-o zi piciorul va rămîne greu,

Mîna stîngace, ochiul sleit, limba scămoasă.

 

Jocul începe încet, ca un vînt.

Eu o să rîd și o să tac,

O să mă culc la pămînt.

O să stau fără cuvînt,

De pildă, lîngă copac.

 

E jocul Sfintelor Scripturi.

Așa s-a jucat și Domnul nostru Isus Hristos

Și alții, prinși de friguri și de călduri,

Care din cîteva sfinte tremurături

Au isprăvit jocul, frumos.

 

Voi să nu vă mîhniți prea tare

Cînd mă vor lua și duce departe

Și-mi vor face un fel de înmormîntare

În lutul afînat sau tare.

Așa e jocul, începe cu moarte.

 

Știind că și Lazăr a-nviat,

Voi să nu vă mîhniți, s-așteptați,

Ca și cum nu s-a întîmplat

Nimic prea nou și prea ciudat.

Acolo, voi gîndi la jocul nostru, printre frați.

 

Tata s-a îngrijit de voi,

V-a lăsat vite, hambare,

Pășune, bordeie și oi,

Pentru tot soiul de nevoi

Și pentru mîncare.

 

Toți vor învia, toți se vor întoarce

Într-o zi acasă, la copii,

La nevasta, care plînge și toarce,

La văcuțe, la mioarce,

Ca oamenii gospodari și vii.

 

Voi creșteți, dragii mei, sănătoși,

Voinici, zglobii, cu voie bună,

Cum am apucat din moși-strămoși.

De o cam dată, feții mei frumoși,

O să lipsească tata vreo lună.

 

Apoi, o să fie o întîrziere,

Și alta, și pe urmă altă.

Tata nu o să mai aibă putere

Să vie pe jos, în timpul cît se cere,

Din lumea ceealaltă.

 

Și, voi ați crescut mari,

V-ați căpătuit,

V-ați făcut cărturari,

Mama-mpletește ciorapi și pieptari,

Și tata nu a mai venit...

 

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!

Așa este jocul.

Îl joci în doi, în trei.

Îl joci în cîte cîți vrei.

Arde-l focul!

 

Această poezie mi se pare că luminează într-un mod aparte filmul lui Ben, chiar dacă, înainte de a o reciti, nu realizasem pe deplin cât de profundă este legătura dintre textul arghezian și această lume a emigranților români, aflați la mii de kilometri de țara în care s-au născut, au crescut, au rostit primele cuvinte și au trăit primele experiențe esențiale ale vieții.

Am ales, de asemenea, un fragment dintr-o carte de eseuri a lui Emil Cioran, un alt exilat. Ezit să-l citesc, deoarece poate părea prea pesimist în raport cu filmul lui Ben, care conține nu doar gravitate, ci și umor — uneori chiar în registrul grotescului —, ironie și, mai ales, o profundă compasiune. Filmul încearcă să păstreze în memoria peliculei un moment unic și irepetabil, dar care, paradoxal, se înscrie în coordonatele universalului.

Citatul lui Cioran spune astfel:
„Perseverăm în viață tocmai pentru că nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipsește până și umbra unui argument. Moartea, în schimb, este prea exactă. Toate argumentele sunt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, în fața cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită de prestigiile și farmecele amăgitoare ale necunoscutului.”

Închei acest comentariu cu gândul la dumneavoastră, în speranța că veți împărtăși aceeași emoție sau poate veți trăi cu și mai multă intensitate această scurtă narațiune filmică intitulată „Mormintele cu crucile” de Ben Todică.

Vă mulțumesc!
Vizionare plăcută!

 

 

 

Filmul poate fi vizionat la adresa: https://www.facebook.com/reel/1721921692266126

Sau pe You Tube: https://www.youtube.com/watch?v=2JnbSQ1UyUI

 

Cu o introducere de: Radu Satcău

 

Mormintele cu crucile

un film de Ben Todică

 

Un film unic și impresionant, semnat de Ben Todică, „Mormintele cu crucile” aduce în prim-plan universul sensibil al emigranților români din Melbourne, Australia, aflați la peste 20.000 de kilometri de țara în care s-au născut, au fost formați și și-au însușit valorile culturale. Este povestea unor oameni care, în pofida distanței și a dificultăților inerente vieții departe de casă, încearcă să-și păstreze identitatea, tradițiile și legătura profundă cu rădăcinile lor.

Filmul se constituie într-o mărturie vie și emoționantă a unor momente din viața comunității românești, surprinzând ritualul de comemorare a celor dispăruți, în spiritul tradiției creștin-ortodoxe. Printr-un limbaj vizual expresiv, lucrarea ilustrează modul în care acest ritual se desfășoară în contextul specific al diasporei, într-un anumit moment din existența acestor români.

Dincolo de valoarea sa documentară, filmul se remarcă prin autentice calități artistice. Sensibilitatea privirii regizorale, atenția pentru detaliu și echilibrul dintre gravitate și discreta notă de umor conferă peliculei o dimensiune estetică aparte. Autorul reușește, prin tonul adoptat, să se ridice deasupra imediatului și efemerului, oferind spectatorului nu doar informație, ci și emoție și reflecție.

Vizionarea acestui film reprezintă, fără îndoială, atât o experiență de cunoaștere, cât și un prilej de autentică delectare.

Ben Todică, cunoscut producător de filme comunitare în Melbourne, își îndreaptă atenția către oamenii alături de care și-a petrecut o parte din viață – oameni pentru care clipele de suflet capătă o valoare inestimabilă.

Majoritatea românilor sunt de confesiune ortodoxă, iar acesta este cadrul ritualic urmărit în film. Însă, indiferent de forma credinței, este limpede că regizorul ar fi abordat orice altă tradiție cu aceeași minuțiozitate și pasiune.

În credința că religia, mai ales în cazul unui popor de veche tradiție precum cel român, reprezintă o componentă esențială a identității culturale și un mijloc de conservare a acesteia, vă mulțumesc și vă urez:

Vizionare plăcută!