SUFLETUL
Creștinului ortodox – HARPA Duhului Sfânt
( Ciclul:
Dumnezeiasca alcătuire a Chipului uman)
„Sufletul Omului religios ar trebui să
poarte întotdeuna
veșmântul alb al purității zamolxiene!”
(Valahiel Monahul)
Bunul Dumnezeu a „Moșit” Creația Sa divină, întâi prin Cuvânt: „Să fie!”, iar pe Om l-a creat după
multă chibzuință prin Cuvânt, Voință și Iubire după sfatul de Taină al Sfintei Treimi, din natură văzută și
nevăzută, după Chipul și asemănarea sfântă. A făcut corpul din pământ, din
țărână fină, iar suflet rațional și
gânditor i l-a dăruit prin insuflarea Sa proprie. (Facerea 2,7)
DACIA
– Tărâmul celor mai multe Țări-provincii – Patria Profeților, Sibilelor,
Marilor Suverani, a Maicii Domnului, a Mântuitorului Hristos și a Marilor Genii
geto-valahe a reprezentat din fașa omenirii leagănul comuniunii cu Sfânta
Treime – Familia dumnezeiască! Strămoșii și Străbunii noștrii
pelasgo-traco-geto-dacii au păstrat în inima lor mare și în sufletul lor frumos
ca o icoană o iubire divină totală.
„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, și din tot sufletul tău și din toată puterea ta!” (Deuteronomul 6,5)
Semințele graiului divin al Atotcreatorului
au fost semănate de protodaci pe ogorul cel mai prielnic, cel mai mănos și cel
mai sacru – inima și sufletul lor. „Cuvintele acestea, pe care ți le spun eu
astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău!” (Deuteronomul 6,6).
Semințele Iubirii dumnezeești trebuiesc semănate de Om pretutindeni în toată
lucrarea lui. „Să le sădești în fiii tăi
și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci
și când te scoli!” (Deuteronomul 6,7) „Să
le legi cu semn la mână și să le ai ca pe o tăbliță pe fruntea ta!
(Deuteronomul 6,8) „Să le scrii pe ușorii
casei tale și pe porțile tale!” (Deuteronomul 6,9)
Sufletul este partea cea mai minunată din om, din creștinul
ortodox valah prin care îl dorește, îl așteaptă, îl nădăjduiește, îl trăiește
pe Bunul Dumnezeu în inima lui curată și dogoritoare. „Și sufletul nostru așteaptă pe Domnul,
că ajutorul și apărătorul nostru este!” (Isaia 26,9) Lauda omului, a
creștinului ortodox trebuie să urce permanent la Părintele său ceresc. „În Domnul se va lăuda sufleul meu!” (Psalmul 33,2) Simetria eshatologică a omenirii:
calitatea de slujitor al lui Dumnezeu pe pământ asigură mântuirea sufletului în
cer. „Mântui-va Domnul sufletele slujitorilor Săi și nu vor
greși toți cei ce nădăjduiesc în El!” (Psalmul 33,21)
Mântuirea sufletului omului religios e CALEA celei mai înalte culmi a
Credinței, a Nădejdii și a Iubirii întru Domnul care, nu are preț între cele de
pe pământ și în cele din cer. „Pentru că
ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,26) „Sufletul
Omului este o substanță vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă
ochilor trupești, nemuritoare, rațională, spirituală, fără formă. Nu are un
spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui.”
(Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr.D.Fecioru, Ed. Scripca, București –
1993)
„Sufletul omului
este un sfeșnic de la Domnul; el cercetează toate cămările trupului.” (Pilde 20,27) „Cuvântul
lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri
și pătrunde până la despărțitura sufletului
și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile
și cugetările inimii.” (Evrei 4,12) Proprii sufletului sunt pietatea și cugetarea. Iar comune și sufletului și corpului sunt virtuțiile. „Sufletul este
îmbrăcat în trup ca într-o haină, membrele lui fiind îmbrăcate în cele ale
trupului.” (Sfântul Ignatie
Briancianinov, Cuvânt despre Om, Ed. Bunavestire Bacău, 2001) Trupul nu
poate viețui fără suflet: „Căci precum
trupul fără suflet mort este, astfel și credința fără fapte moartă este.”
(Iacob 2,26)
„Lucrarea
simțurilor nu e despărțită de cea a puterilor sufletului, când sunt sănătoase
și unele și altele. Omul vede deodată cele sensibile și cele inteligibile prin
simțurile trupului pline de puterile de sesizare ale sufletului.” (Dumitru
Stăniloae, c.f. Meditație la Medicina Biblică – Dr.
Pavel Chirilă/ Pr. Mihai Valica – Asociația Medicală Creștină Christiana,
București – 1992)
„Puterile
sufletului se împart în: putere rațională și putere irațională. Puterea
irațională are două părți: una care nu ascultă de rațiune, alta care ascultă.
Partea neascultătoare și nesupusă rațiunii se împarte în facultatea vitală,
care se numește și puls, facultatea seminală adică de naștere și facultatea vegetativă,
care se numește și nutritivă. Acesteia din urmă îi aparține și facultatea de
creștere, care dă formă corpurilor. Aceste facultăți nu se conduc de rațiune,
ci de natură. Partea care ascultă și se supune rațiunii se împarte în mânie și
poftă. Îndeobște, partea irațională a sufletului se numește pasională și
apetitivă. Trebuie să se știe că mișcarea impulsivă aparține părții sufletului
supusă rațiunii.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit.)
Focul prin care se purifică virtuțiile
divine: credința, nădejdea și iubirea e SUFERINȚA aleasă! Suferința, înțeleasă și acceptată ca plan divin, trebuie să ne
conducă la o stare sfântă de predanie a sufletului
către Domnul: „Pentru aceea, și cei
ce suferă, după voia lui Dumnezeu, să-și încredințeze lui, credinciosului
Ziditor, sufletele lor, săvârșind
fapte bune!” (I Petru 4,19)
Sfântul Antonie
cel Mare, din stirpea seminției trace, ne arată semnele după care poți să
cunoști sufletul omului: privirea,
mersul, glasul, râsul, ocupațiile și întâlnirile cu oamenii, iar Maxim
Mărturisitorul ne amintește de virtuțiile sufletului: „iubirea, smerenia, blândețea,
îndelunga răbdare, îngăduința, nepomenirea răului, nemânierea, neînfurierea,
nejudecarea, necăutarea de slăvi, milostenia, neprihănirea, neiubirea de
arginți, compătimirea, lipsa mândriei, străpungerea inimii.” (Meditație la
Medicina Biblică – Dr. Pavel Chirilă/ Pr. Mihai Valica – Asociația Medicală
Creștină Christiana, București – 1992)
Sufletul
omului religios își cunoaște obârșia divină, pregătindu-și trupul pentru
desăvârșire și Casă aleasă Duhului Sfânt – comuniunea cu Dumnezeu. „Creatorul îi aduce trupului omului un suflet conform destinației pe care i-a
hotărât-o, care să-I slujească drept locaș al Său. În sfârșit, el are o anumită
formă care este asemănătoare cu cea a trupului uman, adică are cap, umeri,
mâini, picioare, ochi, urechi, într-un cuvânt toate membrele la fel ca ale
trupului. Sufletul este îmbrăcat în
trup ca într-o haină, membrele lui fiind îmbrăcate în cele ale trupului.” (Sfântul
Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre
Om, Ed. Bunavestire Bacău 2001)
Sfântul Ioan Damaschin în capodopera sa
Dogmatica, ne arată că sufletul are trei facultăți fundamentale: rațiune, iuțime și poftă, iar
Simeon Metafrastul vede cinci simțuri ale sufletului:
înțelegerea, cunoștința, discernământul,
răbdarea și mila dacă primesc harul de sus. Mai departe Sfântul Grigorie
Sinaitul ne oferă o excelentă comparație prin cuvintele: „Precum Dumnezeu ține în lucrare și mișcă toată zidirea, așa Sufletul ține în lucrare și în mișcare
mădularele trupului și îl mișcă pe fiecare spre lucrarea sa.”(Meditație la
Medicina Biblică…,p.84)
Sfântul Grigorie
Palama pune semnul egal între îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu,
cunoștința și sănătatea sufletului; ele decurg una din alta și se mărturisesc
una pe alta. Apoi: „sufletul, susținând
trupul în care a fost zidit, e pretutindeni în trup, nu ca în spațiu, nici ca
cel ce e cuprins, ci ca cel ce îl susține, îl cuprinde și îl face viu, fiind și
în această privință după chipul lui Dumnezeu.” (ibid.) Sfântul Maxim
Mărturisitorul, ne mărturisește că sufletul
curat e „acela care s-a eliberat de
patimi și se bucură neîncetat de iubirea dumnezeiască!”; iar sufletul desăvârșit este „acela, a cărui putere pasională înclină în
întregime spre Dumnezeu!” (ibid.)
Măreția regală a Omului nu constă în
înrudirea sa cu universul, ci în participarea lui la desăvârșire prin „chipul”
și „asemănarea” cu Creatorul. „În
calitatea mea de țărână, grăiește Sf. Grigorie
de Nazianz, sunt atașat de viața de
aici, de jos, însă fiind și o părticică divină, port în pieptul meu dorința
după o viață viitoare.” (cf.Vladimir Lossky, Introducere în Teologia
Ortodoxă, trad. Lidia și Remus Rus, Ed. Enciclopedică, București-1993)
Icoana Sfintei Treimi se reflectă trinitar
și-n ființa-persoană a omului religios. „În
om este minte, cuvânt și duh și nici mintea nu este fără cuvânt, nici cuvântul
fără duh și acestea sunt una în alta și în ele însele.” (Sf. Grigorie
Sinaitul, Filocalia). Chipul este sufletul
dat de către Dumnezeu, după ce a plămădit pe om din țărâna pură, neîntinată
de nici o urmă a altor creaturi. Numai prin îmbinarea sufletului cu trupul
plăsmuit, se compune acea ființă vie care, este Omul. Zidit de însuși Dumnezeu
și înzestrat cu suflare divină, omul are două naturi-firi: „Din materia ce exista mai înainte – luând Dumnezeu trupul, iar de la
Sine punând în el viață – sufletul mintal și chipul lui Dumnezeu.” (Sf.
Maxim Mărturisitorul, cf. Meditație la…,p.85)
Această plăsmuire, ne arată Părintele
Stăniloae, „trebuie s-o înțelegem în
sensul că, de când a început să se formeze trupul omenesc, complexitatea
trupului a primit în ea sufletul,
prin care Dumnezeu a contribuit în mod special la constituirea organismului
biologic. În acest fel s-a putut concentra în noul subiect nu numai expresia
întregii raționalități plasticizate a lumii, ci și calitatea de purtător
conștient al acestei raționalități.” (Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae,
Teologia Dogmatică Ortodoxă, Manual pentru Institutele teologice, Vol. I, Ed.
I. B. M. al B.O.R., 1978)
Numai ca suflet întrupat din primul moment
al existenței sale, sufletul uman
este un factor înserat în lume, rămânând totuși deosebit de natură, dar putând
face uz de natură în mod liber. „Dacă
îmbinarea sufletului cu trupul n-ar fi strunită din voia lui Dumnezeu,
însușirile sufletului ar fi ca niște fulgere, care ar pârli într-o clipă fărâma
de țărână a trupului în care zăbovește suflarea lui Dumnezeu. Trupul trăiește,
dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăiește, dacă e locuit de Dumnezeu.” (Părintele
Arsenie Boca – Mare Îndrumător de
Suflete din Secolul XX, Ed. Teognost Cluj-Napoca 2002)
Sufletul
e lumina, puterea Omului, conștiința-judecător având darul de a înțelege și a
voi! „Libertatea voinței omului este
adevăr de învățătură dumnezeiască, creștină, bisericească, așa cum este și
firea de duh a sufletului, nemurirea și cugetul lui.” (Profesor Teodor M. Popescu, Meditații Teologice,
Vol. I, Ed. Sf. Arhiepiscopii a Bucureștilor, 1997)
Mântuitorul nostru Iisus Hristos prețuiește deopotrivă trupul și sufletul, dar accentuează
totodată superioritatea sufletului: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul iar
sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și
sufletul și trupul să le piardă în gheena.”
(Matei 10, 28). Iar marele Apostol Pavel
ne grăiește clar și imperios: „Slăviți pe
Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!”
(I Corinteni 6, 20) În creștinismul nostru ortodox, grija sufletului față de
trup este o icoană a grijii ce o poartă Mântuiorul față de Biserica Sa: „Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său,
ci fiecare îl hrănește și îl îngrijește, precum și Hristos Biserica lui.”
(Efeseni 5,29)
Se afirmă că acțiunea reciprocă dintre
suflet și trup ar fi evidentă îndeosebi în ansmblul percepțiilor și al mișcării:
„În primul caz corpul trimite sufletului
senzații, în al doilea caz sufletul impune corpului voința sa.”
(E.Vasilescu, Sufletul și corpul, în rev. Raze de lumină,1933,nr.4) Legătura
dintre creier și gândire este complexă și subtilă. Creierul aparține materiei,
în timp ce gândirea aparține sufletului. Ceea ce se petrece în creier și în
inimă este față de ansamblul vieții conștiente ceea ce mișcările baghetei
dirijorului sunt față de orchestra care emite simfonia.
Simfonia trece dincolo de orchestă, de
mișcările ce o secondează, la fel se întâmplă și cu pulsația sufletului care
trece dincolo de viața cerebrală înspre inimă. Creierul și inima în orice clipă
asigură adaptarea, armonia, cântarea, simfonia sufletului la împrejurări
inedite, diferite, menținând permanent flacăra,
lumina, arderea sufletului în direct cu realitățile cotidiene. „Deci creierul nu este așadar organul
gândirii sau al conștiinței, el face numai ca gândirea, conștiința sau
sentimentul, să rămână în contact cu viața reală și capabilă de acțiuni
eficace.” (Henri Bergson, Sufletul și corpul în „L-Energie spirituelle)
„Creierul
este organul trupesc, iar mintea care e organul duhovnicesc este tăria
creierului. Trăirea omului după har, duhovnicește e atinsă atunci când mintea
ajunge în inimă, dobândind o împreună-lucrare
a minții cu inima.” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești,
vol.VI, Despre Rugăciune, trad. din lb.greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu
Chilia „Buna-Vestire”, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Ed. Evanghelismos,
București-2013)
„Creierul
ascultă, creierul execută, dar inima
este central tuturor lucrurilor, pentru că în inimă vine Dumnezeu să Se așeze. Inima e centrul vital al întregii
noastre ființe și cuvântul este manifestarea cu grai a inimii. Inima e adâncul cel mai adânc din noi.
Aș putea să spun că inima e o ființă
în ființă… În familia creștin ortodoxă Femeia-Mamă
joacă un rol de cer, de inimă.” (Părintele Arsenie Papacioc, Cuvintele unui
apostol al iubirii, Ed. Sophia București, 2022) Atunci când mintea
credinciosului ajunge în inimă, rugăciunea lui devine Rugăciunea inimii. „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
„Lucrarea
aceasta este: a sta cu mintea în inimă și a avea amintirea Domnului și a striga
de acolo către El rugăciunea cu smerenie și căință, alungând orice gând… La
rugăciune, mărturisea Avva Sofian Boghiu de la Mănăstirea
Antim din București, lăcaș de suflet al Părintelui cărturar, scriitor și
martir al Crucii Daniil Sandu Tudor,
eu nu țin seamă de bătăile inimii, de o
sincronizare a lor, ci sunt atent la cuvintele rugăciunii, ca fiecare cuvânt
din rugăciune să cadă pe locul inimii.”
(Părintele Sofian Duhovnicul, Ed. Bizantină, București-2012)
Adâncul
inimii fiind de nepătruns pentru alții, e accesibil deplin lui Dumnezeu și
sufletului. „În inimă sălășluiește adevărata frumusețe, adevărata și veșnica
valoare a omului. Ea este centrul tainic al omului, ea este tăcută, în ea este ascunsă
frumusețea nepieritoare a Duhului, autentica frumusețe. În inimă se arată
plenitudinea Slavei lui Dumnezeu.” (ibid.)
Părintele ceresc, nu ne cere sufletul pentru
că el este lumina și focul inimii. Ne cere inima! „Fiule, dă-mi inima ta, și toate
celelate ți le voi da ție…” Bunul
Dumnezeu a rânduit dintru începutul omenirii, ca în Grădina Creației Sale să sălășluiască o Națiune aleasă, un popor
binecuvântat, un Neam primordial pelago-traco-geto-daco-român cu suflet curat,
cu minte trează și cu inimă mare, precum a Profetului lor ZAMOLXE și cea a Crăiesei
MARIA –VLAHERNA, iar în Vatra Gliei lor să ardă viu, întețit și permanent focul DORULUI, RĂBDĂRII și al IUBIRII!
„ÎNTRU RĂBDAREA VOASTRĂ VĂ VEȚI MÂNTUI
SUFLETUL!” – Iisus HRISTOS.
În virtuțile dor, răbdare, iubire și în
multe altele a așezat Dumnezeu, Rânduiala dacilor, pe care marele profesor-teolog
Teodor M. Popescu a cules-o din înțelepciunea nemuritorilor vlahi:
„Sunt oameni ca toți ceilalți, văzuți trupește, dar se deosebesc de toți,
văzuți sufletește. Trăiesc în trup, sunt, dar nu trăiesc după trup. Sălășluiesc
pe pământ, dar se poartă ca în cer. Se supun legilor hotărâte, dar cu viața lor
depășesc legile. Iubesc pe toți și de toți sunt prigoniți. Sunt recunoscuți și
osândiți. Sunt uciși și ei viețuiesc. Sunt săraci și îmbogățesc pe mulți. Sunt
batjocoriți și ei binecuvintează. Sunt insultați și ei cinstesc. Făcând bine,
sunt osândiți ca niște răi; osândiți fiind, se bucură, însuflețindu-se; simplu
vorbind ca sufletul lor curat.” (Zamolxe
– Zomolxis, Testamentul Nemuririi – Belanginele – Legile frumoase)
Cei care i-au făcut pe Strămoșii noștri NEMURITORI a fost Profetul Zalmoxis, apoi Iisus. Zalmoxis nu a negat niciodată moartea ca fapt material, ci
i-a acordat o importanță intrinsecă. „Dacii
trăiesc cu ochii larg deschiși, cu toată ființa lor, istoria poporului lor până
la capăt, în cea mai adâncă profunzime a sa. Zalmoxis a fost un uriaș
plin de iubire, care a acumulat în ființa sa întreaga viață a unui popor. Zalmoxis a fost fondatorul unei religii
și un mare Profet!
Cunoscând
biografia lui Zalmoxis, putem să
cunoaștem întreaga viață a poporului dac cu prezentul ei, cu trecutul ei și cu
teama de viitorul acestuia. Uriașii istoriei dispun în ființa lor de toate
caracteristicile poporului și timpului lor, și chiar mai mult decât poporul și
timpul lor. Ei trăiesc cu un picior pe pământ și cu altul în veșnicie.”
(Constantin Virgil Gheorghiu,
Poporul nemuritorilor, trad. din lb. franceză de Gheorghiță Ciocioi, Ed.
Sophia, București – 2014)
„Ramura
tracică din susul și josul Dunării au fost Dacii
și Geții, popoare care ies din
preistorie. Herodot, vorbind despre străbunii săi Geții, spune că erau viteji,
monoteiști, având un Mare Preot, totodată și Rege. Erau harnici, cultivau via, prăseau albine, locuind în Muntenia
de azi.” (Ana-Maria Marin, Povestea Neamului Românesc – Scrisă de o
Bunică pentru Nepoata Sa, Ed. Puncte Cardinale – Sibiu, 1999)
„De la
Profetul Zalmoxis, grăia imperios
un mare Avvă al duhovniciei ortodoxe daco-române și universale – Părintele Constantin Galeriu, a rămas tradiția – Kalokagathia – unitatea
între bunătatea interioară și
frumusețea fizică. Dar Kalokagathia a devenit după Iisus Hristos Philokalia, adică iubirea de frumusețea duhovnicească, și aceasta a rămas în istorie…” (Sfinții Închisorilor în Lumea
Credinței – Din rezistența României creștine împotriva ateismului comunist, Ed.
Lumea Credinței, București – 2014)
Deși
are atâtea Dumnezeu pe cap, îi rămâne timp întotdeauna pentru Iubirea
Sa de cei dragi!
Atâtea
are Dumnezeu pe cap!
„Atâtea are Dumnezeu pe cap,/ Că bietul Sfânt abia se
mai descurcă/ Și-ar fi nedrept să-I pun și eu în cârcă/ Durerile de care-aș
vrea să scap!// Ar fi nedrept de-aș îndrăzni să-I cer/ Să care-n sus, spre
pisc, și crucea mea,/ Când El Și-o duce pe a Lui de-abia,/ Înconvoiat între
pământ și cer.//Ba, s-ar cădea, după porunci creștine,/ Să-I dau eu Lui o mână
de-ajutor;/ Ar răsufla Moșneagul mai ușor/ Și-ar merge treaba pe pământ mai
bine.// Dar prea-s neputincios și prea e greu/ Acest morman de lut în care
zac!/ Mi-e milă, L-înțeleg, dar ce să-I fac?/ Prea-n multe s-a băgat și
Dumnezeu!//De s-ar fi mulțumit mai cu puține,/ N-ar mai trudi acum ca o
furnică/ Și lumea asta, de-o făcea mai mică,/ Ar fi gospodărit-o mult mai
bine.// Pe când așa, cu-atâtea griji pe cap,/ Sărmanul Sfânt de-abia se mai
descurcă/ Și-aș fi neom să-I pun și eu în cârcă/ Durerile de care-aș vrea să
scap.” (Demostene
Andronescu, Peisaj Lăuntric – versuri din închisoare, Fundația Sfinții
Închisorilor – Pitești, 2014)
5 Aprilie 2026
+
Intrarea domnului în Ierusalim – Duminica Floriilor
Tuturor
FLORILOR Grădinii Maicii Domnului-Floarea mai presus de orice floare – Maria!
Prof.Teolog GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu