Elena Ciubotaru: „Odă Prieteniei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” de Vasilica Grigoraș

„Odă Prieteniei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” este mai mult decât un simplu jurnal de călătorie. Este decuparea unui segment important din viaţa autoarei, segment cuprins între septembrie 1972 – 7 mai 2013, ziua revenirii acasă din lunga şi fascinanta călătorie în „Ţara Norului Lung şi Alb” , AOTEAROA (lb. maori), englezeşte vorbind, New Zealand. Călătoria este descrisă după modelul unui jurnal – ca stil literar, purtându-ne alături de ea cu precizie, pe date şi locuri exacte, fixate prin preţioase informaţii despre istoria, geografia ori geologia ariilor străbătute, a aşezărilor mici – întâlnite fugar – sau a zonelor mari, urbane în care a locuit, precum Napier, Wellington, Rotorua, Auckland.

Toate noutăţile care îi copleşesc mintea şi sufletul revarsă torente de efuziuni descriptive, reliefări superbe ale sentimentelor unei turiste uimite de minunea ce i se întâmplă: prezenţa ei aievea în acest „capăt” de lume, în îndepărtata (privind dinspre România) Oceanie, în sânul unui peisaj mirific oferit de insulele vulcanice ale Noii Zeelande, împădurite cu pini gigantici şi scăldate la poale de apele Pacificului – pe o coastă – şi a Mării Tasmania – pe cealaltă coastă. Dar nu sunt descrieri romantice de peisaj, nu! Vasilica Grigoraş este o neobosită şi dăruită autoare de Haiku. De câţiva ani şi-a descoperit aceste veleităţi, până acum fiind deja câştigătoare pe locuri fruntaşe a câtorva concursuri naţionale, iar în anul 2014 apare într-o Antologie Haiku! A învăţat şi reuşeşte excepţional să creeze imagini de neuitat şi să producă stări, sentimente, trăiri superioare concentrând totul în neiertătorul tipar fix de 17 silabe. Citiţi-o, nu veţi regreta! Această abilitate a intelectului ei împletit vădit cu sufletul, stilul exact, matematic – didactic pot spune – se regăseşte în toată proza ei. Nu doreşte doar să ne descrie cele văzute şi trăite, vrea să rămânem şi noi, cititorii, cu ceva concret din lectură, căci, luându-ne de mână, ne plimbă cu ea şi ne împregnează sufletele cu ROGVAIV-ul Oceanului, al cerului, al florei şi faunei descoperit, al civilizaţiei maori şi kiwiote ce i se dezvăluie în cale. Dovedind o sete grozavă de A ŞTI ne spune şi nouă tot ce a citit şi aflat, documentându-se temeinic în multe situaţii despre fiecare sătuc sau defileu prin care a trecut!

Dar nu este doar atât această carte. Ne invită autoarea în lumea ei lăuntrică, ne face părtaşi la cele mai mici amănunte ale pregătirii ei de călătorie, la emoţiile, fricile, uimirea că i se întâmplă tocmai ei acest lucru, la fericirea că trăieşte toate acestea, dar, mai ales, la recunoştinţa ei…

Două fire roşii, împletite armonios, ţinându-se mereu „mână în mână‛ răzbat de la început până la ultimul cuvânt al Jurnalului: recunoştinţa faţă de Bunul Dumnezeu, manifestată la fiecare pas, recunoştinţa şi iubirea pentru prietena ei, Valentina. De fapt, să analizăm jaloanele temporale pe care le fixează Vasilica Grigoraş: septembrie 1972 – superbul, sensibilul şi vibrantul moment al întâlnirii celor două viitoare studente, startul prieteniei neîntrerupte, de atunci şi până în momentul actual.

Anii următori defilează înaintea ochilor şi minţii noastre precum trenurile într-o gară: noiembrie 2002, anul emigrării Valentinei în N.Z.; februarie 2005, anul scurtei reveniri în ţară a Valentinei şi a soţului acesteia, Robert; vara lui 2009, alt concediu de odihnă al prietenei sale în România; vara lui 2011, când află autoarea gândul preietenei sale de a o invita pentru trei luni de zile în N.Z.; sfârşitul anului 2012 când primeşte Invitaţia concretă pentru perioada februarie – mai 2013 şi apoi, „ultimul tren‛ al Jurnalului, călătoria în sine.

Aici simt imperios necesar a vă reaminti versurile unui poem ce aparţine lui Rabindranath Tagore, şi care, am aflat nu demult, stă scris în întregime la intrarea micii mănăstiri de la Sădinca, judeţul Sibiu… Iată o parte din poem:

„Un lung tren ne pare viaţa

Ne trezim în el mergând

Fără să ne dăm noi seama

Unde am suit şi când.

Fericirile sunt halte

Unde stăm câte-un minut.

Până bine ne dăm seama

Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii

Lungi de nu se mai sfârşesc

Şi în ciuda noastră, parcă,

Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare

Înainte tot privim,

Să ajungem mai degrabă

La o ţintă ce-o dorim”…

Acest suflet evlavios, intelect riguros, această fiinţă meticuloasă în gând şi faptă, omul aplecat necontenit spre cuvântul care iluminează – dăscăleşte vorbind! – Vasilica Grigoraş ridică, realmente, o ODĂ celor mai înălţătoare sentimente umane, iubirea de Dumnezeu, precum şi prietenia împletită cu iubire necondiţionată pentru Valentina, sentimente împărtăşite, desigur de aceasta din urmă. ODA îşi are izvorul pur, nesecat în simţămintele ei de recunoştinţă, exprimate necontenit, atât de fierbinte, încât uneori devin palpabile! Anual ori bianual mă transpun în situaţia de locuitor temporar al capitalei, Wellington, în intervale de trei până la şase luni, în ultimii 7 ani din existenţa mea. Mă împart egal între cele două lumi de dragul a tot ceea ce am mai scump pe lume – unicul meu fiu şi familia lui. Adăugaţi mărturia mea la ceea ce ne povesteşte Vasilica Grigoraş în acest Jurnal.

Citiţi rând cu rând. Veţi ieşi mai bogaţi, mai frumoşi la capăt de drum.

Elena Ciubotaru

Lucian Rus – Ștefan Dumitrescu, un scriitor român care face cât trei scriitori care au luat Premiul Nobel!

Cronica literară la romanele

„Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la București”,

„Marea dragoste”,

„Prea adânc m-ai rănit, femeie!”

L-am cunoscut pe Ştefan Dumitrescu în studenţie, când, în anii 1970, frecventam cenaclul literar „Lucian Blaga” al Facultăţii de Filozofie, pe care îl conducea, şi o făcea cu delicateţe. Mai ştiu că peste câţiva ani, după ce Ana Blandiana i-a făcut în revista „Amfiteatru”, nr. 12, din anul 1971, un portret de scriitor fulminant, în care anunţa venirea în literatura română a unui talent excepţional, Adrian Păunescu l-a invitat să-i deschidă Cenaclul „Flacăra”, pentru că ţinea ca istoria Cenaclului pe care îl conducea să înceapă cu un scriitor promiţător. Am citit în revista „Flacăra” că Adrian Păunescu a afirmat la această primă şedinţă că Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii române, o mare şansă a literaturii române…

Apoi, pentru că după terminarea Facultăţii de Filozofie drumurile noastre s-au despărţit (îmi aduc aminte că trebuia să lucreze în presă, dar în martie 1973 Ceauşescu a dat un decret prin care se interzicea repartiţia absolvenţilor de învăţământ superior în presă, asta făcându-l să opteze pentru un post la un Liceu pedagogic din Bucovina sau din Dobrogea) când şi când, în perioada comunistă, îl mai vedeam publicat de revistele literare de atunci, dar la intervale mari. După plecarea mea din ţară în 1977 n-am mai ştiut de el multă vreme…L-am văzut după 1990 publicând în revistele de cultură on-line scoase de români în Germania, în Franţa, în Canada, în Australia, unde a publicat Cronici literare la cărţile multor scriitori români stabiliţi în străinătate. Pe care încerca astfel să-i aducă în literatura română. Toate cronicile lecturate de subsemnatul şi scrise de Ştefan Dumitrescu erau favorabile, încurajatoare, în care-i recomanda călduros pe autorii recenzaţi publicului românesc. Dar nu am văzut din păcate nici o cronică scrisă de alţii la cărţile acestui scriitor generos, cu vocaţia prieteniei. Ştiam demult că în lumea literară românească invidia este suverană, că sentimentul de prietenie şi de reciprocitate lipseşte cu desăvârşire, aşa că nu m-am mirat. Noi, românii, ne pricepem foarte bine să ne marginalizăm şi să ne asasinăm valorile!

Mare mi-a fost bucuria când revenind în ţară la sfârşitul anului 2014 am găsit în librăria Eminescu patru cărţi semnate de Ştefan Dumitrescu. Este vorba de romanele: „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, „Prea adânc m-ai rănit , femeie!”, „Marea Dragoste”, şi de cartea de critică socială, filozofică, politică, sau mai bine zis de Eseul, sau de Monografia dedicată celor Doi Mari Dizidenţi şi Scriitori, Ioan Crişan şi Paul Goma. Le-am cumpărat imediat pe toate patru.

Prima carte pe care am lecturat-o, fără să o mai pot lăsa din mână, a fost romanul „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”. Cel care m-a făcut să lecturez romanul acesta, primul a fost titlul care m-a intrigat, chiar m-a frisonat, ca să folosesc această expresie. Cum adică Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti? Nu există nicio legătură între Dostoievski şi Bucureşti. De ce a folosit romancierul titlul acesta, doar ca să şocheze, este un roman suprarealist? Nu, nici pe departe, mi-am dat seama, după ce am terminat romanul, pentru că în romanul acesta Dostoievski şi Nichita Stănescu sunt personaje principale. Amândouă sunt veridice, uimitor de vii şi de autentice, le vezi în faţa ochilor, sunt pilonii universului romanesc, ai lumii literare şi ai epocii din timpul lui Ceauşescu descrise în acest roman.

Abia după a doua lectură am înţeles semnificaţia titlului romanului, Dostoievski, ca şi Nichita, sunt două chei, două vizoare, prin care pătrundem în lumea fastuoasă, grotescă şi tragică a cărţii, în universul romanului, care este extraordinar. În profunzimile sufletului omenesc şi a sufletul românesc. În primul rând trebuie să subliniez că nu am mai citit niciodată un roman atât de bine scris, atât de profund, de inovativ şi de cutremurător. Este cu mult deasupra romanelor lui Garcia Marquez sau Varga Lyosa, sau ale mai bătrânului Thomas Mann. Romanul acesta este de departe un roman de talie internaţională, care ar fi best-seller pe marile pieţe internaţionale de carte dacă ar fi tradus şi publicat în străinătate. Romanul nu se poate povesti pentru că este un roman parabolă, metaforă, o constelaţie de motive epico-filozofice care comunică între ele, dându-i romanului o arhitectură complexă polisemantică şi polifonică. Acţiunea romanului se petrece în lumea scriitorilor din perioada comunistă, personajul principal fiind un scriitor, tipul geniului, foarte dotat, de o cinste ireproşabilă, dar şi de o inconştienţă profetică. Nu există în literatura română o carte care să descrie mai bine lumea literară românească, s-o deseneze în liniile şi în cadrul ei balcanic, dar totodată să pătrundă în subconştientul, în memoria colectivă, instinctuală, ancestrală a acestei lumi. Lumea literară, în general egoistă, venală, individualistă, cenuşie este urechea receptoare a adâncurilor sufletului românesc. Este cochilia în care rezonează întreaga ancestralitate şi spiritualitate românească, patologiile psihologiei poporului român şi aspiraţiile spiritualităţii daco-române. Scriitorul, realizând admirabil portretul psihologic, sufletesc al celor doi mari scriitori, F M Dostoievski şi Nichita Stănescu, analizează, punându-le faţă în faţă, cele două culturi şi cele două Mari Suflete, cultura slavă şi cultura daco-română, sufletul slav şi sufletul daco-românesc.

Nimeni nu a realizat ca acest scriitor foarte profund o analiză atât de veridică şi de complexă a sufletului românesc. Pe nesimţite, asistăm la procesul, chinuitor şi impresionat al naşterii din magma sufletului românesc, a Profetului, trimis în istoria acestui neam ca să întrezărească viitorul poporului român şi al omenirii. În ultima instanţă credem că romanul acesta cu nume atât de spectaculos, „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, este cea mai profundă meditaţie asupra istoriei poporului român şi a sufletului românesc… După lectură cititorul rămâne cu adevărat năucit, având nevoie de timp pentru a-şi reveni, pentru a-şi aduna gândurile, pentru a lăsa informaţia conţinută de universul românesc să se sedimenteze în fiinţa lui. De departe romanul acesta este unul dintre marile romane ale secolului XX. Tipărit în oricare altă ţară, în străinătate cu siguranţă romanul va fi considerat un mare eveniment, un best-seller. Ce păcat că unii critici din România tac (aşa suntem noi, românii, când este vorba să ne recunoaştem valorile. Ce ruşine !) şi nu mediatizează romanul, nu-l interpretează, nu se apleacă asupra lui.

După lectura, a doua lectură a romanului lui Dostoievski, am fost desigur curios să văd dacă şi celelalte două romane se ridică la înălţimea lui. Aşa că următorul roman lecturat a fost „Marea Dragoste”. Tot un roman de dragoste ca şi romanul „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti” (care este în primul rând un roman de dragoste) şi tot un roman dostoievskian, pe care nu-l mai laşi din mână. Cele trei romane lecturate de noi, unul după altul, şi care realmente ne-au cutremurat (au un efect teribil asupra psihologiei lectorului) sunt romane dostoievskiene, pentru că dacă Dostoievski se foloseşte de evenimentul teribil, care este crima săvârşită de un personaj asupra altui personaj, şi care declanşează trăirile filmice ale personajului principal, prilej cu care autorul pătrunde în profunzimile sufletului slav, al sufletului omenesc, Ştefan Dumitrescu utilizează o altă fereastră, poartă pentru a intra în profunzimea şi vastitatea universului omenesc interior, şi aceea este Dragostea.

Romanele lui sunt romane de dragoste, dramatice, dureroase, cu zvârcoliri şi căutări epice şi filozofice. De exemplu romanul ”Marea dragoste”, este un roman filozofic, pentru că este o meditaţie asupra încercărilor prin care trece personajul principal al cărţii (care este Omul, şi în ultima instanţă Dragostea), asupra căutării dramatice a destinului Omului în lume, dar este şi un roman Mitologic, o reinterpretare modernă, pe fundalul unei societăţi corupte, care se scufundă în mlaştina istoriei, a mitului lui Pygmnalion. Dar şi a mitului lui Oedip. Personajul principal, un pictor, care în mod normal ar fi trebuit să rămână asistent la Institutul de arte plastice din Bucureşti este marginalizat şi adus în situaţia de a-şi lua lumea în cap. Este un fel de exil (în primul rând este vorba aici de exilul interior al artistului) într-un târg din Bucovina. Aici va picta reuşind în condiţia umană de marginalizat să dea o operă de valoare excepţională şi vastă. Îndrăgostit de creaţie pictând-o pe una din femeile care se îndrăgostesc de el, reuşeşte s-o reînvie. Romanul este tulburător, de un realism crud, pe fondul unei panorame bucovinene de ev mediu, pictată parcă de Dărăscu.

Al treilea roman, „Prea adânc m-ai rănit femeie!”, are ca personaj principal un tânăr muzician (observăm că toate romanele lui Ştefan Dumitrescu au în centru lor motivul artistului genial, care intră în conflict cu societatea românească, decăzută moral, bolnavă de egoplasm şi de axiofagie, care se salvează prin creaţie !) este tot un roman de dragoste, şi tot un roman filozofic, iar în profunzimea sa un roman mitologic, în care autorul încearcă dezghiocarea mai multor mituri, legate de misterul feminin, de vocaţia Principiului feminin în istorie, foarte puternică, de lupta dintre Principiul feminin şi Principiul masculin. Este şi romanul acesta unul care te cutremură şi care te lasă aşa. În final mărturisim că nu am citit în literatura română romane atât de profunde, de mari, de cutremurătoare. Romane de talie internaţională, care îmbogăţesc literatura română şi literatura universală. Romane care pătrund în profunzimile fenomenului uman, dezvăluindu-i din interior atât măreţia, cât şi slăbiciunile înfricoşătoare . Mărturisim de asemenea că ne este teamă pentru Ştefan Dumitrescu, pentru că suntem conştienţi că lumea literară românească invidioasă, egoistă, meschină nu va accepta ca un scriitor de talie mondială să trăiască şi să scrie în mijlocul ei, şi nu se va lăsa până când nu îl va marginaliza total, ca pe Eminescu. Chiar şi acum la două luni după lectura romanelor suntem sub impresia lor terifiantă. Cred că ar trebui să avem o grijă deosebită de scriitorul acesta.

Prof dr Lucian Rus

5 februarie 2015

UIMITOARELE asemănări dintre cultura CUCUTENI și cultura chineză YANGSHAO

Cine pe cine a influențat acum 6-7.000 de ani?

O altă mare enigmă a istoriei este născută de bulversanta asemănare dintre cultura Cucuteni, cea mai importantă cultură europeană a acelor vremuri, și cultura chineză Yangshao. Cele două culturi au fost contemporane (Cucuteni a evoluat între anii 5.000-3.500 î. Chr., în aceeași perioadă în care a ființat și Yangshao: 5.000-3.000 î. Chr.), iar dovezile istorice ne fac să credem că reprezentanții lor nu erau străini unii de alții, ba, mai mult, că aveau chiar relații comerciale și culturale.

Un lucru remarcabil de la prima vedere îl reprezintă faptul că ceramica celor două culturi se aseamănă uimitor de mult – simboluri, forme, culori atât de apropiate încât un nespecialist le-ar putea confunda cu ușurință. Să fie doar o misterioasă coincidență sau vorbim despre influențe concrete în ambele sensuri, ori măcar dintr-o direcție spre cealaltă?

Desigur, uriașa distanță dintre teritoriile ocupate de cele două civilizații ar putea să ne facă să credem că acest lucru nu era posibil acum 5-6-7.000 de ani. Să nu uităm însă că în urmă cu 2.000 de ani avem dovezi ale existenței Drumului Mătăsii, un drum comercial care lega China de Europa. Acest drum este considerat de unii cercetători, printre care și specialistul în preistorie André Leroi-Gourhan, un spațiu de schimburi între oameni încă din paleolitic, adică chiar dintr-o perioadă mai veche.

Ca o confirmare a acestei posibilități, în anul 2014, o descoperire de excepție făcută în România – scoaterea la lumină a unei locuințe pre-cucuteni, cu o vechime de aproximativ 7.200 de ani – a adus dovezi ale schimburilor comerciale dintre locuitorii de pe teritoriul României și cei din China…

Datorită excepționalei descoperiri de la Baia, în județul Suceava, o echipă de cercetători de la Universitatea din Cambridge a venit încă de anul trecut pentru a sprijini munca arheologilor români. Alături de arheologul Emil Ursu, directorul Muzeului Bucovinei, echipa de la Cambridge urmărește să stabilească modul în care acum 6-7.000 de ani se făceau schimburi de cereale între Europa și Asia, dar în special între Europa și China. Martin Kenneth Jones, specialist în arheologia biomoleculară a cerealelor și-a început cercetările în China, unde a găsit cereale aduse în acele vremuri din Europa, în timp ce în Europa a identificat cereale aduse din China.

Jones, vorbind despre descoperirea de la Baia: „Credem care are legatură cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a înțelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cereale. În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s-a făcut acesta este interesant”. (Mediafax)

Iată că, din perspectiva specialiștilor, o relație între cele două culturi este posibă. Dincolo de dovezile arheologice care pun în evidență schimburi de cereale între cele două continente, asemănarea ceramicii celor două culturi este frapantă și ne vorbește despre legături deosebit de interesante.

În munca de comparare a ceramicii celor două culturi, am găsit o serie de evidente asemănări, o parte dintre acestea fiind expuse în acest articol. Ceea ce este deosebit de interesant este și faptul că anumite obiecte de cult cucuteniene seamănă izbitor cu Pagodele Chinezești care, la rândul lor, sunt construcții destinate vieții religioase…

Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm că două dintre cele mai importante simboluri ale spațiului Asiatic (și implicit ale Chinei) – Yin Yang și Svastica – au fost descoperite pe ceramică cucuteniană mai veche de 6.000 de ani. Chiar mai mult, pe teritoriul României, simbolul svasticii apare și în cultura Turdaș Vinca, cu o vechime de 7.500 de ani.

În acest context, ne putem întreba dacă nu cumva culturile neolitice dezvoltate într-un spațiu care înglobează și România de azi, au creat influențe până departe în Asia, acest spațiu carpato-danubiano-pontic fiind nu numai Vatra Vechii Europe, după cum spun unii cercetători străini, ci și un loc de unde au pornit spre Asia populații care stau și la baza unor culturi de pe acest continent…

Pentru că, să nu uităm câteva lucruri remarcabile despre cultura Cucuteni:

 – A fost vârful cultural, economic și social al Europei timp de 1.500 de ani, între 5.000-3.500 î. Chr.;

 – Cucutenienii aveau case cu etaj și case pe piloni;

 – Locuințele lor, unele de până la 200 de mp, erau compartimentate, fiecare cameră având o utilitate specifică;

 – S-au descoperit așezări de aproape 20.000 de case, aranjate planimetric, ceea ce arată o organizare socială foarte bine pusă la punct, sugerând existența unor proto-orașe;

 – Pasta ceramică cucuteniană ca și pigmenții folosiți sunt de o calitate excepțională, foarte greu de atins și cu tehnologia de astăzi. Practic, pasta ceramică și culorile sunt foarte bine păstrate, chiar și după ce au stat în pământ 7.000 de ani;

 – Cucutenienii foloseau cuptoare de ardere cu reverberație, o minune tehnică pentru acea perioadă;

 – Cultivau aproape toate cerealele și diverși pomi fructiferi…

În concluzie, avem aproape de noi o comoară culturală pe care statul român ar trebui să o valorifice la adevărata ei valoare. Peste toate, dovezile ne vorbesc despre legături și influențe uimitoare, la distanțe uriașe pentru acele vremuri. Cu timpul, poate că toți românii vor cunoaște istoria acestor locuri și o vor aprecia la adevărata valoare. Pentru că merită! Pentru că este și a noastră!