Ben Todică - LIBERTATEA

 

LIBERTATEA

Ben Todică

24/09/2026

 

Pornind de la o frază care circulă pe internet — „criminalii care urau dorința de libertate și emancipare a poporului român” — formulată în legătură cu moartea lui Eminescu, am început să mă întreb: ce înseamnă, de fapt, libertatea? Când ești cu adevărat liber?

Îmi imaginez un prizonier într-o celulă. După o oră de bătăi și schingiuiri, este lăsat pe ciment, inconștient. Pentru câteva zile nu mai știe nimic. Apoi se trezește. Își revine încet și, înainte de orice altceva, începe să se întrebe: Cine sunt? Cum am ajuns aici? Ce mi s-a întâmplat? Și ce trebuie să fac pentru a ieși întreg din această încercare?

Poate că, paradoxal, tocmai în clipa în care trupul lui este cel mai lipsit de libertate începe adevărata lui căutare a libertății.

Despre Eminescu s-a spus, de-a lungul timpului, că prin limba sa, prin gândirea și prin forța cuvântului îi ajuta pe români să vadă mai limpede lumea în care trăiau. Emanciparea limbii însemna și emanciparea conștiinței. Iar un om care începe să vadă nu mai poate fi condus la fel de ușor ca unul căruia i se spune mereu ce să vadă.

De aici începe întrebarea mea.

Comunismul sovietic s-a prezentat, în numele eliberării și al dreptății sociale, ca un sistem destinat omului simplu. Dar, în realitate, controlul asupra omului nu dispărea. În spațiul public, difuzoarele răspândeau necontenit mesajele oficiale, iar propaganda intra în viața de zi cu zi.

În copilăria și tinerețea mea, după șase ore de muncă în subteran, în minele care făceau parte din sistemul Sovrom, omul se întorcea acasă. Dincolo de orele de muncă și de discursurile oficiale, rămânea însă un teritoriu pe care nimeni nu i-l putea ocupa în întregime: interiorul său.

Acolo putea să se întrebe cine este. Putea să privească cerul, râul, pădurea, chipul celui de lângă el. Putea să creeze. Putea să creadă. Putea să descopere, măcar pentru câteva clipe, că nu este nici animal de muncă și nici robot, ci o ființă.

Un suflet.

Și poate că tocmai aici începe libertatea: în clipa în care omul își descoperă propriul spațiu interior și înțelege că existența lui nu se reduce la ceea ce i se cere să facă.

A venit apoi anul 1989.

Ne-am eliberat de comunism și am devenit, în noua ordine, un popor liber. Am intrat în democrație. Am început să avem, treptat, multe dintre lucrurile materiale pe care le privisem cândva dinspre lagărul comunist cu uimire și dorință. Frontierele s-au deschis, lumea s-a apropiat, iar Internetul a legat oameni și continente într-o rețea cum omenirea nu mai cunoscuse.

Dar, privind mai atent, apare o altă întrebare.

În comunism aveam difuzoare în piețele și pe străzile orașelor.

Astăzi nu mai avem nevoie de ele.

Fiecare dintre noi își poartă propriul difuzor în buzunar.

Telefonul mobil ne însoțește de dimineață până noaptea. Ne informează, ne distrează, ne amintește, ne recomandă, ne avertizează și, uneori, pare să știe ce ne dorim înainte ca noi să fi formulat dorința.

Difuzorul public a devenit difuzor personal.

Iar propaganda de odinioară a fost înlocuită, în multe situații, de un flux nesfârșit de informații, imagini, reclame, opinii și algoritmi care ne aleg ceea ce urmează să vedem. O mare parte din ceea ce primim gratuit este susținută prin publicitate. Iar timpul nostru a devenit una dintre cele mai valoroase mărfuri.

Nu spun că acestea sunt același lucru.

Ar fi nedrept să confundăm libertatea democratică, cu toate imperfecțiunile ei, cu un regim totalitar.

Dar mă întreb dacă nu există o altă formă, mai subtilă, de pierdere a libertății: aceea în care nu mai observi că ești condus.

În comunism eram împinși să trăim colectiv.

Astăzi putem ajunge să trăim izolați, fiecare în mica lui lume digitală. Îl salutăm pe vecin, dar uneori nu-i mai cunoaștem povestea. Comunicăm cu oameni aflați la mii de kilometri și, în același timp, putem rămâne străini de omul de lângă noi.

Muncim ore întregi pentru a plăti lucrurile materiale pe care cândva ni le doream. Venim acasă obosiți. Mai rămân cumpărăturile, facturile, drumurile, mesajele, ecranele. Și cele câteva ore care ar fi trebuit să ne aparțină se risipesc, adesea, înainte să apucăm să ne întrebăm ce facem cu ele.

Apoi, într-o zi, fără să ne dăm seama, moartea bate la ușă.

Atunci constatăm că obiectele s-au învechit, casa s-a umplut, tehnologia s-a schimbat, dar noi poate că nu am avut timp să răspundem celei mai simple și mai grele întrebări:

Cine sunt eu și ce caut aici, pe Pământ?

În comunism am simțit că trebuie să aflu cine sunt și am fugit.

În lumea liberă am primit dreptul de a alege.

Dar libertatea de a alege nu înseamnă automat și libertatea de a te cunoaște.

Poți să ai pașaport, bani, casă, mașină, telefon, Internet și mii de posibilități — și totuși să nu știi încotro mergi.

Poți să fii liber în exterior și prizonier în interior.

Poți să nu mai ai un gard în jurul tău și totuși să trăiești închis într-unul pe care nu-l vezi.

Atunci, ce este libertatea?

Este doar dreptul de a pleca?

Este dreptul de a vorbi?

Este dreptul de a cumpăra?

Este dreptul de a alege între mii de produse, mii de opinii și milioane de imagini?

Sau libertatea începe abia atunci când omul poate sta singur, în liniște, fără să-i spună nimeni ce să gândească, și se poate întreba:

Cine sunt?
Ce iubesc?
Pentru ce trăiesc?
Și ce las în urma mea?

Poate că acesta este tabloul simbolic pe care îl caut de atâta timp — tabloul pentru care, în imaginarul nostru istoric, Eminescu a devenit una dintre marile figuri ale libertății de gândire și ale emancipării prin cuvânt.

Și poate că de aceea ne luptăm de mii de ani.

Nu doar pentru pământ.

Nu doar pentru pâine.

Nu doar pentru putere.

Ci pentru dreptul de a rămâne noi înșine.

Pentru că omul poate fi închis într-o celulă și să viseze la libertate.

Dar poate fi și liber pe stradă, cu lumea întreagă la picioare, și să nu-și mai amintească niciodată că trebuie să se întrebe:

Sunt cu adevărat liber?

— Ben Todică