Ben Todică - ANIMAL EXOTIC

 

ANIMAL EXOTIC

Ben Todică

23/09/2026

 

Curățam frunzele uscate de palmier căzute peste gazonul verde din fața casei. Unele parcă nu voiau să vină cu mine în tomberonul pentru resturile de grădină. Se agățau, aproape intenționat, de băncuța din fața pomilor, de parcă nu s-ar fi îndurat să părăsească locul în care crescuseră. Altele, când le rostogoleam cu grebla, se prindeau de marginea tomberonului și refuzau să cadă înăuntru.

M-am oprit o clipă și m-am gândit că, pe măsură ce îmbătrânim, începem poate să avem contact cu alte lumi, cu lumi paralele pe care în tinerețe nu le observăm. Poate că spiritele vor să dialogheze cu noi și se agață de orice posibilitate de a comunica.

În timp ce adunam frunzele, o femeie cu trei copii după ea trecea prin fața casei. Vindea nuci, câte un sac. M-am arătat interesat, iar soția mea, Ming, a ieșit din casă și ni s-a alăturat.

Femeia s-a uitat atent la Ming.

— Vai, ce ten frumos aveți, doamnă! Ce fel de cosmetice folosiți de aveți pielea atât de catifelată?

Ming a zâmbit.

— Nimic special. Doar cremă Nivea și puțină cremă de pe lapte, dimineața.

— Eu am încercat, dar mi se înroșește fața complet.

— Sunteți poate alergică, i-a răspuns Ming.

Femeia ne-a spus că o cheamă Asia. Avea în jur de treizeci de ani și emigrase în Australia singură, împreună cu cei trei copii. Soțul ei rămăsese în Afganistan. Își câștiga existența singură, din comerțul stradal.

După câteva vorbe, ne-a privit pe amândoi cu curiozitate și ne-a întrebat:

— Sunteți căsătoriți?

— De ce întrebi?

— Doamna pare atât de tânără! Vă este fiică?

Am zâmbit.

— Doamna îmi este soție. Iar diferența dintre noi este de numai trei ani.

— Nu cred! — a venit răspunsul ei prompt, aproape indignat de neîncredere.

I-am explicat:

— Când treci prin clipe grele ale vieții, acestea lasă urme adânci pe chipul omului care suferă.

A dat din cap.

— Aveți dreptate. De cât timp sunteți căsătoriți?

— Douăzeci și șase de ani.

Și, pentru că întrebarea ei deschisese o ușă spre o poveste pe care nu o spunem oricui, am continuat:

— În drumul vieții am călătorit prin douăzeci și două de țări, încercând să-mi găsesc și perechea. Tocmai când îmi pierdusem speranța, am ajuns cu un coleg de serviciu în Shanghai. El avea niște probleme de familie și m-a încredințat vecinei lui de scară, o femeie care lucra pentru o companie ce o trimitea prin marile localități, la sute de kilometri distanță, cu trenul, pentru a colecta banii de la clienți.

Ea nu știa o boabă de engleză, iar eu nu știam aproape nimic în chineză.

Colegul meu mi-a spus:

— E șansa ta să călătorești prin China și să o cunoști. Mergi cu ea. Tu vizitezi orașele, iar ea își îndeplinește misiunea.

Zis și făcut.

Am pornit la drum.

Prima localitate era la aproximativ trei sute de kilometri de Shanghai. Ming se ocupa de organizare, eu doar plăteam și o urmam cu încredere pe ghida mea.

Mă simțeam ca într-un film SF.

Totul era scris în caractere chinezești, iar eu eram singurul european printre ei. Tinerii se uitau la mine cu un interes pe care nu-l mai întâlnisem nicăieri, de parcă aș fi fost un animal exotic într-o arenă de circ.

În Occident, oamenii mergeau prin trenuri cu băuturi răcoritoare și cafele. Aici, călătorii purtau cu ei termosuri și beau apă fierbinte.

Eu și Ming comunicam prin semne. Desenam pe bucăți de hârtie sau încercam să reproducem sunete.

Ce vrei să mănânci?

„Cotcodac?” — pentru găină.

„Mu, mu?” — pentru vacă.

„Groh, groh?” — pentru porc.

Uneori încercam să folosesc și un mic dicționar de buzunar.

Nu aveam o limbă comună, dar aveam nevoie să ne înțelegem. Și poate că tocmai această lipsă a cuvintelor ne-a făcut să fim mai atenți unul la celălalt.

Când am ajuns într-o gară, tinerii s-au strâns în jurul meu. Pentru mulți dintre ei, apariția unui om venit de atât de departe era o curiozitate.

Localitatea mi s-a părut imensă. Am întrebat-o pe Ming câți oameni locuiesc acolo.

— Cinci milioane.

Am rămas uluit.

Melbourne-ul pe care îl știam eu avea atunci în jur de două milioane de locuitori.

Atunci am înțeles și relativitatea cuvintelor. Pentru cineva venit dintr-un oraș precum Shanghai, de zeci de milioane de oameni, o asemenea metropolă putea fi numită, fără nicio ironie, „comună”.

De câte ori aveam nevoie de ceva, trebuia să desenez. Și ea desena. Era un fel de conversație fără cuvinte, în care mâna devenea limbă, iar hârtia — translator.

Și ce formă mai sinceră de a cunoaște un om există decât aceea în care nu te poți ascunde în spatele cuvintelor?

Când vorbești, îți poți înflori calitățile și îți poți ascunde lipsurile. Poți să pari mai inteligent, mai interesant, mai curajos decât ești.

Dar atunci când nu ai cuvintele la îndemână, trebuie să găsești alte căi de a te face înțeles. Trebuie să-ți folosești răbdarea, imaginația, gesturile, bunătatea și, mai ales, respectul față de celălalt.

Într-o asemenea situație, inteligența nu mai înseamnă câte cuvinte știi, ci cât de bine reușești să înțelegi un om fără ele.

Într-una dintre gările acelor orașe gigantice am întâlnit, printre mulțimea de oameni, o singură pereche venită de pe alt continent. Ea era blondă, el era de origine africană. Ne-au văzut și ne-am făcut cu mâna.

A fost un salut scurt, dar parcă ne-am recunoscut imediat.

Eram străini într-o mare de milioane de oameni și tocmai de aceea ne-am recunoscut.

În acel concediu, eu și Ming am început să ne atașăm unul de celălalt.

Lupta aceasta de a comunica, de a ne orienta și de a avea grijă unul de altul ne-a apropiat mai mult decât ar fi făcut-o poate o conversație obișnuită.

Când m-am întors la Melbourne, am început să ne scriem și să vorbim la telefon.

Uneori stăteam douăzeci sau treizeci de minute.

Surorile ei o întrebau:

— Ce naiba vorbiți voi la telefon, când tu nu știi engleză, iar el nu știe nici o „boabă” de chineză?

Noi ne recitam sunetele și frânturile de cuvinte care ne legaseră în timpul petrecut împreună.

Nu era o conversație în sensul obișnuit al cuvântului.

Era amintirea unei limbi pe care o inventaserăm împreună.

— Gii! — exclamă Asia, ascultând povestea. — Nu am mai auzit în viața mea o asemenea poveste!

— După doi ani, am invitat-o în Australia și i-am propus să se căsătorească cu mine.

M-am uitat la Ming.

— Astăzi sărbătorim douăzeci și șase de ani împreună. Avem trei copii — o fiică și doi feciori — și un nepoțel.

Asia ne privea cu uimire.

Apoi m-am întors spre ea:

— Dar să revenim la afacerea noastră. Cât costă sacul de nuci?

— Cincizeci de dolari sacul. Are zece kilograme.

— Atunci cumpărăm doi saci, te rog.

— Excelent! Nucile sunt foarte bune pentru colesterol, ne încurajă ea.

— Sunt foarte bune și pentru creier, continui eu, uitându-mă la forma lor.

Râdem.

Batem palma.

Ea pleacă mai departe cu povestea ei, cu cei trei copii și cu sacii rămași de vândut. Noi rămânem cu nucile noastre.

Și fiecare parte pleacă în câștig.

Nu doar dintr-o vânzare și o cumpărare, ci dintr-o întâlnire.

Pentru că uneori oamenii nu se întâlnesc ca să-și vândă sau să-și cumpere ceva.

Se întâlnesc ca să-și schimbe poveștile.

Iar uneori, povestea primită valorează mai mult decât ceea ce ai cumpărat.

Poate că asta încercau să-mi spună și frunzele de palmier din fața casei, atunci când se agățau de marginea tomberonului și nu voiau să plece.

Poate că nimic din ceea ce a avut viață nu pleacă de tot.

Unele lucruri se desprind de copac, dar rămân agățate de memoria noastră.

De vre-o trei zile mă tot chinuiam să ajung să le strâng, dar dacă le strângeam, și le plasam în tomberon, povestea de azi ar fi fost altfel, sau deloc.

Spiritele sigur, vor să dialogheze cu noi.

Ben Todică