Irina Lucia Mihalca - F A T A D I N V I S - The girl from the dream - Translation : Cosmina Simona Mihalca

The girl from the dream

                                               Irina Lucia Mihalca

“Noli foras ire, in interiore homine veritas!”

( Do not go outwards, inside the human lives the truth! )
„Each is a mirror for the other, where he sees himself.”

 Shakespeare
"The dream you dream alone remains just a dream,

the dream you dream with others becomes reality."

from antique Tibetan scripts

      

               In the warm May evenings, through the window of his room, the air is filled with the sweet aromas of nicotiana alata, subtle aromas of lavender, jasmine perfume, roses, honeysuckle and mint. In front of the house, a linden is hurriedly spreading its flowers, the mirabelle plum is bending its loaded branches in the wind, through the slender lilac branches. It smells of stillness and of dreamy butterflies.

From the city edge hurry the night and the chirping of the crickets.

The teenager prefers these nights for the mystical light reflected in silence. Scarce shouts lost in the distance. He read, read enormously for his age. A young man, different from the others, created his own universe through words that should not be uttered except for himself. She found it impossible to make friends and even a girlfriend. Glancing at the table in the room, he tried to write his thoughts through fragments of novels that had begun.

Was it a dream or reality the voice that wailed from the garden? He stood up and with a few steps he was outside. Puzzled, he tried to find out from where that call was just whispered. In the courtyard, the fountain splits the full moon.

Slowly, a suave voice called to him, " Come, Come!"

He went forward astonished, following the girl's voice, "Come on, come on!", on the alley that led to the fountain in which he had been cooling off since he was a child. In its mirror was reflected the melancholic face of a charmingly innocent girl, illuminated by the rays of the moon.

At his sight he sketched a smile:

- You came! There are eons of time, through time, since I began looking for you. Do not be afraid, come with me, come on! Come to the Solar City, Heliopolis, walk here, you'll recognize it, you'll remember it!

The girl made a sign with her hand, she called him once more. Flashes of light were dancing in her hair, on her beautiful face. She seemed familiar to him, but he did not remember how and from where.

He had seen her before, he was sure, feeling it intensely, but where and how was still incomprehensible, because everything seemed a real dream. As in trance, they went down the stairs that led to the depth of the well.

He walked through the mirror of the water as through a tunnel at the end of which blue light opened the Stargate to a parallel world, one bathed in an unusual, intense and pure light. The Asian-looking girl took him by the hand and looked at him deeply. Smiling, she told him,

" - I've been waiting for so long for you, Chanchala Sarvaga, and you know that. Look, and you'll soon recognize everything since you left Home. Enjoy this time travel!”

Wonderful feeling of tranquility, a sense of inner peace and slowing of the flow of time!

How weird, he remembered the girl's name, Shanti Ramya!

There is a rare beauty coming from the air, floating ineffably. The Phoenix bird, with its wings wrapped in a circle of azure, with feathers shining like a flame, with purple and gold, in whose eye a mysterious light sparkled. Looking deeply, he mentally told them to climb on her wings, toward the Sun-Rising Sunset of the Golden Temple. At thought speed they passed over lands with a magnificent tropical nature, over vast plains and pastures, over the lush vegetation carved by rivers whose banks were bordered by huge palm trees and ferns.

They had arrived in a beautiful garden with splashing fountains. In the middle, guarded by ornamental trees, an alley headed towards the Main Gate, like a veil, which once opened, showed a teardrop on the cheek of time, a magnificent temple seated on a white marble terrace, a glittering glow in the sunlight surrounded by imposing buildings.

The temple had no roof so that the Sun-Ra rays could fill it. The bird left them in front of the temple and disappeared, just as it had appeared. It was the white temple from the dreams that periodically followed him through time. With small steps, Shanti Ramya headed for the temple, accompanied by the young man with bright, bright eyes.

They entered the temple, they lit up okoro, those fragrant incense sticks of myrrh and sandalwood, watching the little beasts of light rising to try to entice the gods, with fragrant prayers. They laid flowers, felt the peace and the whiteness of inner peace, stepping forward and kneeling, holding his hand. Looking through her eyes there was the past of a story, the story of their lives.

He knew he had been here before and recognized her as his soul mate. He knew these places, and the life he'd been through once, just like a film watched on fast forward.

There was a heartbreaking pain, a huge yearning, an inner scream, the void he could not fill. His tears flooded his eyes, he saw all that life, everything, including the parting that had been given to them, the rupture of their thread for fear of love, oscillation, and mistrust.

[The man faces death after a very short period of his life, and his life does not seem to have been worth much. Really nothing! The weakening of vision makes us believe that the sun, the moon and the stars are pale. Time flies, sad experiences follow one another, clouds return after rain.]

They left the temple bathed by the gentle light of sunset. Everything received a special charm when the sun sets. They walked to the path from where they came, as the Firefbird reappeared from the air, leading them to the end of the Stargate.

With tears in her eyes, Shanti Ramya hugged him tightly, stroked his face and kissed him, giving him the taste of all the spring, that indefinite yearning for which he longed.

- We'll meet again, do not cry, do not be sad! Come on, smile, Chanchala Sarvaga!

 You know, I just saw your fear, I understood you, and I forgave you. You have to manage to forgive yourself, to be free. You will have to discover the lost steps. You have repeated the lesson through so many lives, you will go through it and repeat it until you understand it. I will wait for you, I will have patience. Do not weep, we'll meet again!

The young man passed through the fountain's water mirror, and without realizing when and how he woke up in his room at the workbench.

Was everything so real a dream? Then from where the inner pain, why feel the tear flowing on your cheek? And her scent, and her face, and her taste, all to be just a dream?

On the table he found a blue forget-me-not flower and a sheet of paper on which was painted, calligraphically, like an ideogram, in black ink, capturing the image of some drops of water beyond the lines:

 We both wake up

from another reality

trying to stop the moment,

the continuation of another time,

in  this time.

and underneath he added:                                                                           

Will we come back?

We will find ourselves younger

than the death that called us,

separating us,

cleaner than the spring of spring?

Child floating in the tear of time,

screaming after the smell of your thought!

Which high love punished us with oblivion?

I see you running beside me

 with a beaded smile,

   with your warm look,

holding out my hand to catch my breath,

to cast away my sorrow ...

Will we be US?

............................................................................................................................................................

Can dreams, past experiences, be dreamed twice, like bathing in the same river twice or will you have to give up?

Memories, the foundation on which you can build the inscriptions gathered along the occasions, precious fragments, with which you can complete everything!

A truncated column, the stairs you are trying to climb remind you of the splendor of a temple.

They all make up the treasure of the absolute, necessary to a soul.

The vision, no matter how strong it may be, sleeps if it is not accidentally awakened by a thing of nothing that has made it concrete, and when you do not have it all, it's hard to find yourself.

As in a dark underground, you have to descend into your soul, projecting lights, so you can learn something. You lean on your heart and listen to how the past bangs it, like putting your ear to the ground, so that you can hear a deaf noise from afar.

The heart beats, the mind cannot forget how much it has gathered.

Colors, flavors, sounds and shapes; the sight and the hearing are going to keep them, that spark that slept for a moment under the scented ash, that small spark, the energy, and with the spring, with the wind that blows, you feel like it will revive.

(the story, maybe, will go on)

Translation : Cosmina Simona Mihalca

F A T A   D I N   V I S

                                               Irina Lucia Mihalca

“Noli foras ire, in interiore homine veritas!”

( Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul! )
„Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.”

 Shakespeare
"Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis,

visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate."

din scripturile antice tibetane

     În serile calde de mai, prin fereastra camerei lui, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, suave arome de levănţică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă.

În faţa casei, un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcoduşul şi-apleacă ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac. Miroase a linişte şi a fluturi de vis.

Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor.

Adolescentul prefera nopţile astea pentru lumina mistică reflectată în tăcere. Câte un ţipăt pierdut în depărtări. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalţi, îşi crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-şi face prieteni şi chiar o iubită. Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute.

Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din grădina casei? Să fie vis sau realitate?
Se ridică, din câţiva paşi ajunse afară. Nedumerit, încercă să afle de unde venea acea chemare abia şoptită. În curtea casei, cumpăna fântânii despica luna plină.

Încet, un glas suav îl chema:  "Vino, hai vino! ”.

Înaintă mirat, pe urmele glasului fetei, "Vino, hai vino! ”, pe aleea ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic. Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic al unei fete de o fermecătoare inocenţă, luminat de razele lunii.

La vederea lui schiţă un zâmbet:

 - Ai venit! Sunt eoni de timp, prin timp, de când te caut. Nu-ţi fie teamă, hai cu mine, hai vino! Vino în Oraşul Solar, Heliopolis, păşeşte aici, ai să-l recunoşti, ai să-ţi reaminteşti!
Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde.

O mai văzuse, era sigur, simţea asta  intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles. Ca-n transă, coborî treptele ce duceau spre adâncul fântânii.

Păşi prin oglinda apei trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.

Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i îi spuse:

 - De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp!

Minunată senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului!

Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti Ramya!

Din văzduh se apropie, plutind inefabil, o pajură de o rară frumuseţe. Pasărea Phoenix, cu aripi învăluite într-un cerc de azur, cu pene strălucitoare ca flacăra, cu pete de purpură şi aur, iar în ochi o tainică lumină îi scânteia. Privindu-i adânc, le transmise mental să se urce pe aripile ei, spre ţinutul Soarelui-Răsare al Templului de Aur. Cu viteza gândului trecuseră peste ţinuturi cu o magnifică natură tropicală, peste câmpii întinse şi păşuni, peste vegetaţii luxuriante brăzdate de fluvii şi râuri ale căror maluri erau mărginite de palmieri şi ferigi uriaşe.

Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni arteziene. La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o alee pornea spre Poarta Principală, asemănătoare unui văl, care odată deschisă reda din curtea interioară o lacrimă pe obrazul timpului, un templu magnific aşezat pe o terasă de marmură albă, o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui înconjurată de construcţii impunătoare.

Templul n-avea acoperiş pentru ca razele Soarelui-Ra să pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în faţa templului şi dispăru tot aşa cum apăruse. Era templul alb din visele ce i se succedau periodic prin timp. Cu paşi mici, Shanti Ramya porni spre templu, însoţită de tânărul cu ochii negri, strălucitori.

Intrară în templu, aprinseră okoro, acele beţişoare parfumate de tămâie, smirnă şi santal, priviră fuioarele de lumină, ridicându-se în încercarea de a îmbuna zeii, prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande de flori, simţiră pacea şi albul liniştii lăuntrice, făcură câţiva paşi în faţă şi îngenuncheară, ţinându-se de mână.

Privind, prin ochii ei, se derula trecutul unei poveşti, povestea vieţii lor.

Ştia că a mai fost aici, o recunoştea ca fiind sufletul-pereche, ştia aceste locuri şi viaţa prin care a mai trecut cândva, asemeni unei pelicule derulate in viteză.

În inimă simţi o durere sfâşietoare, un dor imens, un ţipat lăuntric, golul pe care nu-l putuse umple cu nimic. Lacrimile îi inundară ochii, îşi revedea întreaga acea viaţă, totul, inclusiv despărţirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în faţa iubirii, de oscilaţia şi neîncrederea lui.

[ Omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic! Slăbirea vederii ne face să credem că soarele, luna şi stelele sunt mai palide. Timpul zboară, experienţele triste urmează una după alta, norii se întorc după ploaie.]

Ieşiră din templu scăldaţi de lumina blândă a apusului de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se lăsă seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasărea de Foc să reapară din văzduh, ducându-i la capătul Porţii Stelare.

Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramya îl îmbrăţişă strâns, îi mângâie chipul şi-l sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedesluşit după care tânjea.

- Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista! Hai, zâmbeşte, Chanchala Sarvaga!

 Ştii, doar, că ţi-am văzut frica, te-am înţeles şi te-am iertat. Trebuie să reuşeşti să te ierţi, să fii liber. Va trebui să descoperi paşii pierduţi. Ai repetat lecţia prin atâtea vieţi, o vei parcurge şi repeta până o vei înţelege. Eu te voi aştepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni!

Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii şi, fără să-şi dea seama, când şi cum, se trezi în camera sa, la masa de lucru.

Să fi fost totul un vis atât de real? Atunci de unde durerea lăuntrică, de ce simţi lacrima curgându-i pe obraz? Şi parfumul ei, şi chipul, şi gustul ei, totul să fie doar un vis?

    Pe masă găsi o floare albastră de nu-mă-uita şi-o foaie de hârtie pe care era pictat, caligrafic, asemeni unei ideograme, în tuşe de cerneală sumi, captând imaginea unor picături de apă, dincolo de linii:

 Ne trezim amândoi

dintr-o altă realitate

încercând să oprim clipa,

continuarea unui alt timp,

 în acest timp.

iar dedesubt el completase:                                                                           

Oare ne vom întoarce?

Oare ne vom regăsi, mai tineri

decât moartea ce ne-a chemat,

despărţindu-ne,

mai curaţi decât cerul primăverii?

Copil plutind în lacrima timpului,

ţipând după mireasma gândului tău!

Oare ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu uitarea?

Te văd alergând lângă mine

 cu surâs de mărgele,

  cu privirea ta caldă,

întinzând mâna să-mi prindă suflarea,

să-mi alunge întristarea...

Oare vom mai fi NOI?

............................................................................................................................................................

      Oare visele, trăirile avute, pot fi visate de două ori, precum scăldatul în acelaşi fluviu de două ori sau va trebui să renunţi la ele?

Amintirile, temelia pe care poţi zidi înscrisurile culese de-a lungul întâmplărilor, preţioase fragmente, cu care poţi întregi tot!

O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat, treptele pe care încerci să le urci îţi amintesc de splendoarea unui templu.

Toate alcătuiesc comoara de absolut, necesară unui suflet.

Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e deşteptată, prin întâmplare, de un lucru de nimic care a concretizat-o, iar când nu mai ai toate acestea, e greu să te regăseşti.

Ca-ntr-un obscur subteran, trebuie să cobori în sufletul tău, proiectând lumini, ca să poţi afla ceva. Te-apleci asupra inimii şi-asculţi cum bate-n ea trecutul, ca şi cum ai pune urechea la pământ, ca să auzi din depărtare un zgomot surd.

Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat.

   Culori, arome, sunete şi forme; văzul şi auzul urmează să le păstreze, scânteia aceea care a dormit o clipă sub cenuşa parfumată, scânteia aceea mică, energia, iar odată cu primăvara, cu vântul care bate, simţi că va renaşte.

( povestea, poate, va continua)

21 august 2010