VASILICA GRIGORAȘ – TAINA SCRISULUI
(54) –
PAȘI SPRE MUZA SENECTUȚII
O călătorie
în timp, cu bucuria re-descoperirii, re-găsirii şi înţelegerii rădăcinii şi
filonului scrisului meu. Un exerciţiu de memorie agreabil, plin de emoţie,
pigmentat cu dragoste. Nu neaparat un „inventar” al urmelor presărate pe un
drum de decenii ci, mai degrabă, o re-constituire a paşilor nevediţi cu răbdare
şi timiditate pe minunata cale a creaţiei literare.
Pana
scrisului mi-a fost întru început, un firav fulg, care s-a alcătuit pe sine
treptat, sub binecuvântarea graţiei divine. Indiferent de stadiul creşterii
sale, am păstrat-o permanent şi am ospătat-o în cămăruţa de curat a sufletului,
sub oblăduirea gândului bun. Astfel, cu ea la purtător, trecutau ani după ani,
travaliul scrisului meu durând mult timp, cu frâne şi opriri voite şi nevoite,
autoimpuse ori libere de vrerea mea, astfel parcursul literar a fost în
salturi, viaţa socială, educaţia, profesia, familia, toate, fiind pe primul
plan. Şi astfel, m-am strecurat prin năvalnica apă curgătoare a timpului,
adevărat duş scoţian până la senectute, de fapt, până la începutul „Actului
trei” al vieţii, după cu se exprimă actriţa Jane Fonda.
Din primii
ani ai şcolii din comuna natală, îmi aduc aminte de dibăcia cu care găseam rime
unor versuri, însăilându-le cu naivitatea vârstei în şiragul neted, alteori
dezlânat al poeziei. Iar, acolo unde rimele şugubeţe nu prea se dădeau găsite,
mă mulţumeam cu compuneri apreciate de învăţătoare şi profesoara de limba
română. Mult mai târziu, în anii studenţiei, mergeam uneori la întâlnirile unor
cenacluri literare din Iaşi, împreună cu colega şi buna mea prietenă de-o
viaţă, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie,
Valentina Teclici, care debutase cu poezie, pentru mine, magistru strălucit în
arta scrisului şi, nu numai. Îmi plăcea atmosfera în care scriitorii, poeţii
citeau din creaţia lor şi eram doar ochi şi urechi. Mă fascinau dicuţiile, comentariile,
argumentarea cali-tăţii unor poezii şi texte în proză.
Un episod
frumos îmi stă viu în minte. Profesoară de filosofie la liceu, am mers la o
Sesiune naţională de comunicări cu elevul meu care obţinuse locul întâi pe
judeţ. Elevi, profesori, filosofi din toată ţara.
După
discuţiile aferente întâlnirii, un antren general ne-a cuprins pe toţi. Cineva
a rostit prima epigramă, apoi au urmat altele. Erau deosebit de savuroase, am
simţit totul ca o provocare, o nadă viu colorată care m-a atras şi, momită
fiind astfel, am simţit declicul inspiraţiei prin care au curs pe hârtie câteva
epigrame. O colegă a văzut ceea ce am scris şi a anunţat auditoriul că doresc
să citesc. A fost prima oară când am citit în public propria-mi creaţie.
După o
scurtă carieră în învăţământ, m-am angajat la biblioteca judeţeană, unde am
avut ca prieteni de nădejde, cărţile. O perioadă de acumulări, lecturi
esenţiale au contribuit la temelia instruirii şi formării. Miracolul unei
biblioteci, nu se poate descrie în cuvinte. O bibliotecă enciclopedică,
echivalează cu istoria civilizaţiei umane şi a întregului univers, de la
creaţie până în prezent. În cele şase zile lucrătoare ale săptămânii, mă
îmbăiam în izvorul lin curgător al literaturii, artei, culturii, istoriei,
ştiinţei…
Am început
să scriu medalioane ale unor personalităţi locale şi naţionale, proză scurtă,
impresii de călătorie, cronici literare, eseuri, şi interviuri publicate în
revista instituţiei şi alte publicaţiile periodice.
Mărturisesc
faptul, fără teama de a greşi că toate acestea făceau parte din hrana cea de
toate zilele. Hrană plină de aromă binefăcătoare, îndulcită de lirismul
poeziei, a cărei sorginte limpede, cristalină se află în doină, baladă, cântec
bătrânesc… şi condimentată cu umorul specific românilor, asigură şi nutreşte de
veacuri curăţenia sufletească, credinţa, înţelepciunea, curajul, vitejia şi
alte virtuţi ale neamului românesc.
Sigur că,
uneori am simţit şi un gust amar, mult prea amar pentru papilele gustative ale
doritorilor de literatură bună şi cultură autentică, atunci când primeam
circulare prin care eram înştiinţaţi să scoatem din circuitul lecturii cărţile
unor autori valoroşi, intraţi în dizgraţia regimului.
Marele
nostru avantaj (al lucătorilor din instituţie) era faptul că aveam acces la
depozitul în care erau aceste cărţi, înfruptându-ne copios din bogăţia
conţinutului lor. Minunata profesie de bibliotecar mi s-a potrivit ca o mănuşă
din cea mai fină dantelă pentru mintea care iscodea sursele de documentare,
pentru inima care simţea imboldul şi fiorul creaţiei şi pentru mâna care mi-a
purtat pana.
Şi în
această perioadă am avut un înger păzitor, far deschizător de drumuri, pe
renumitul profesor doctor în filosofie, Petrea Iosub, cu care am colaborat până
a fost chemat la Domnul. Dacă ar fi să-i zugrăvesc un portret acestui filosof
instruit, înţelept şi combativ, în aceeaşi măsură, mare şi adevărat dascăl
pentru multe generaţii, prieten de nădejde, OM de o calitate şi probitate
morală desăvârşite, ar fi prea puţine însuşiri menţionate aici.
Dragostea,
întotdeauna este creatoare. La împlinirea a şase ani a primei mele nepoate, am
simţit impulsul de a o surprinde cât mai plăcut. De mică o luam la bibliotecă
şi era impresionată de multitudinea şi varietarea cărţilor, de tot ceea ce îi
citeam. Cunoscând-o foarte bine, ştiind ce-i place, dar şi ce nu-i place, am
început a sclipui încet, cu răbdare poezie cu poezie, povestire după povestire,
asezonate cu imagini şi fotografii pentru două cărţi, consilier editorial fiind
Valentina Teclici, un autor cu mai multe volume publicate, un poet cu premii
naţionale.
O poartă
larg deschisă spre lumină în creaţia mea, a fost întâlnirea cu poemele de
inspiraţie niponă (haiku, senryu, tanka, haibun). M-a uimit structura atât de
restrictivă (versuri, silabe şi multe alte reguli…), dar am înţeles că
„esenţele tari se ţin în sticle mici”. Doar strop de enunţ, poate cuprinde
universuri întregi. Am perceput aceste poeme ca fiind ceva miraculos, bijuterii
lirice, perle nestemate. Am simţit că mi se potriveşte acest stil, parcă făceau
parte din fiinţa mea şi am început să scriu.
Participarea
la mai multe concursuri naţionale, mi-a fost răsplătită cu mai multe premii. De
această dată, am fost binecuvântată de prezenţa unor corifei ai poemului de
sorginte japoneză: Ana Urma, Corneliu Traian Atanasiu, Florin Ciobîcă, Dan
Norea, Petru Ioan Gârda…, care prin comentariile poemelor mele, sugestiile şi
criticile pertinente ale domniilor lor m-au ajutat să învăţ alfabetul
construcţiei, să sesizez şi să înţeleg tâlcul imaginii, să exersez umorul
subtil şi descrierea feerică…
Am prins şi
mai mult curaj şi apetitul pentru scris s-a îndreptat, într-un mod neaşteptat,
imprevizibil chiar şi pentru mine, într-o altă direcţie, spre poezia în vers
alb. Simţeam că eram doldora de simţiri, trăiri, idei, imagini… ţinute doar
pentru mine, ceea ce mi s-a părut a fi o atitudine egoistă.
Conştientizam
tot mai mult că mai am multe de spus, de scris, şi-n nopţi târzii, împreună cu
sinele meu, ne-am promis sinceritate deplină şi am purces la un proces de
construcţie lirică, pe care am vrut-o a fi o punte între trecut şi viitor,
pentru a trăi clipa.
Cu
certitudine, pot afirma că prin scris am întâlnit în ceas de taină, la timp
potrivit, corabia de care aveam atâta nevoie. Această corabie lirică m-a purtat
cu graţie pe orice vreme, fie însorită şi blândă, fie plină de un noian de
valuri, de intensităţi şi mărimi diferite.
Scriind, am
înţeles că poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din
labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale
de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi,
spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel. Poezia este clipa şi infinitul,
este stropul şi oceanul, este licărul şi soarele, dezlănţuire şi cumpătare,
freamăt şi linişte, încătuşare şi libertate. Poezia este pocalul din care ne
împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi
iubire. Este focul aprins de o scânteie divină.
Onor, muzei,
pe care am aşteptat-o cu multă răbdare şi m-am bucurat ori de câte ori îşi
arăta chipu-i angelic, ţinându-mi companie şi împletind împreună canavaua unui
poem sau a unei proze. Şi din acest motiv cred că nimic nu este întâmplător,
muza m-a îmbrăţişat mai tandru la senectute şi sub auspiciile ei binevoitoare
mă simt încă verde pe ogorul vieţii, oglindă a sufletului.
În întreaga
creaţie l-am simţit mereu aproape pe bunul Dumnezeu, şi-I mulţumesc în fiece
clipă. Mulţumesc îngerilor cu chip de om, personaliţăti ale literaturii,
culturii şi spiritualităţii române şi, alături de cei menţionaţi mai sus, adaug
cu toată preţuirea pe scriitoarea, poeta şi editoarea Mariana Gurza (poeta cu
suflet de înger), scriitorul, cineastul şi jurnalistul Ben Todică (ambasador
onorific al românismului în lume), scriitorul şi poetul Nicolae Muşat (bariton
şi apostol al ortodoxiei), poeta Ana Anton, scriitorul şi dramaturgul Dan
Plăeşu, ilustrator de carte pentru copii Elena Ciubotaru, critic literar
Georgeta Petre, care mi-au dat suflul pentru a-mi stimula curajul, dorinţa să
zbor pe aripi de vers şi să navighez pe piste netede de proză.
De la
„Fragmente de spiritualitate românească”, cu un popas pentru dialog amical cu
„Petrea Iosub – Un destin exemplar” şi, împreună prezentând cititorilor pe
academicianul, economistul român de talie mondială „Anghel Rugină – Omul şi
savantul”, mi-a venit ideea să mă copilăresc şi să trimit câteva „Raze de soare
pentru Sara” (versuri pentru copii); de ce? pentru că „Aşa vreau eu”(povestiri
pentru copii), după care am simţit imperios nevoia unor „Reflecţii filosofice”,
aducând „Odă prieteniei” (Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă) şi căutând cu
bucurie „Izvoare nesecate” (Însemnări despre oameni şi cărţi) pentru că „Doar
cu pana inimi”(tanka), putem înţelege „Starea vremii azi” (senryu) şi să ne
bucurăm atunci când „Ninge pe-oglinda lunii” (haiku), stând la taifas „Ochi în
ochi cu luna” (tanka şi pentastihuri) pentru a descoperi „O corabie la timp
potrivit” (poezii).
Prin
publicarea scrierilor mele în volume de autor ori antologii, în reviste de
prestigiu pe suport hârtie şi în mediul virtual, din ţară şi din străinătate,
feedback-ul primit a fost mai mult decât încurajator, chiar onorant.
Cu adevărat,
a scrie este un miracol, o taină divină. O poveste frumoasă, adevărată pe
tărâmul verde binefăcător al ierbii, primăvara, al florilor curcubeu cu miros
de fân cosit estival, al frunzelor multicolore, care umile simt că a sosit
timpul să se desprindă de braţele calde ale copacilor, dând prilejul nisipului
din clepsidră cernut prin vechea sită a cerului să plutească graţios, aşternând
covorul alb, imaculat al iernii.
Asemenea naturii,
trecem şi noi prin anotimpuri spre viaţa fără anotimp şi cât nu este prea
târziu să ne bucurăm de întreaga creaţie a Domnului şi să înmulţim talantul
dăruit nouă, spre bucuria semenilor.
–––––––––––
Vasilica
GRIGORAȘ
Vaslui,
România
aprilie 2018
https://gradinaculecturi.wordpress.com/2018/05/03/vasilica-grigoras-taina-scrisului-54-pasi-spre-muza-senectutii/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu