RESTITUIRI - MIRCEA POPA: Miron Pompiliu – Poetul + SCRIITORI ȘI POEȚI ROMÂNI

RESTITUIRI

MIRCEA POPA: Miron Pompiliu – Poetul

~*~

    Cunoscut in epoca mai ales ca prieten al lui Mihai Eminescu, Miron Pompiliu sau “bunul Mirune”, cum ii spunea poetul, este unul dintre figurile junimiste cele mai de vaza, reprezentand alaturi de Samson Bodnarescu, Teodor Serbanescu, Matilda Cugler-Poni si Veronica Micle lirismul noii directii iesene. E drept ca Titu Maiorescu nu-l enumera direct intre poetii “Convorbirilor”, ci in articolul Poeti si critici il aseaza in randul celor mai importanti culegatori de folclar, domeniu  in care “noua directie” se considera, de asemenea, a fi avand un rol important, iar Iacob Negruzzi il pretuia in mod deosebit, dovada faptul ca ii incredinta, in perioada absentei sale din Iasi, redactia revistei pe care o conducea.

      Nu mai putin, Miron Pompiliu era socotit un autor de manuale, stimabil daca avem in vedere ca manualul semnat de el impreuna cu Ioan Paul a intrunit pana si sufragiile unui critic cusurgiu ca si marele Ion Luca Caragiale. Apoi, in necrologul pe care Junimea i-l inchina in 1897, la moartea sa violenta, survenita pe patul de spital, unde poetul, bolnav de nervi isi trasese un glonte, de teama sa nu ajunga ca Mihai Eminescu, “Convorbirile literare” il numeau “fire blajina si talent minunat”, ”Un talent care a contribuit cu raze luminoase la stralucirea acelui timp, imbogatind literatura patriei”, si ca unul din dascalii cei mai de nadejde ai Iasilor. De altfel, in postura de dascal il evoca si Eugen Lovinescu care i-a fost elev, in Memoriile sale, creionandu-i un portret fizic si psihic care retine atentia: “in batranelul sur, cu aparenta de flacau tomnatic, cu obraz ras aspru, cu mustata groasa  lasata pe gura, cu usoare bucle cenusii, probabil canite, cu glas taraganat si  impleticit, cu un puternic accent ardelenesc, subliniat de gesturi largi de maini ce voiau sa imbratiseze sau sa binecuvanteze, nu pretuiam nici stiinta, nici metoda – intrucat ne dadeam seama ca nu era de ajuns sa memoram dupa un vechi caiet definitiile ‘figurilor stilistice’ cu exemple cu tot, pentru a ne initia in tainele literaturii – ci numai legenda ce incepea sa-l invaluie ca intr-un giulgiu: ceva din peteala gloriei eminesciene se rasucea in buclele cenusii ale parului, ceva din armoniile tanguioase ale marelui poet se topea in glasul leganat ce-si cauta cu gesture bineccuvantatoare de maini expresia ce nu voia sa vina; in el continua sa traiasca ceva din romantismul vechiului Iasi, pe care, lacomi, il cautam pretutindeni, in teiul pletos din Copou, in paduricile de la Scoala Normala, pe ulitele  desfundate, in viata primitiva a micilor gradini de vara, cu lautari tuciurii si cu gratare sfaraietoare, ce viata, pentru noi, se confunda cu insasi poezia”.

      La gloria Iasului, dar mai ales la constituirea mitologiei sale romantice a contribuit, alaturi de Mihai Eminescu si Ion Creanga, in chip esential si Miron Pompiliu, profesorul, ale carui iubiri devin proverbiale in epoca, deoarece fetele de la Scoala Centrala se indragosteau de el pe capete, asa cum ne descrie  unul dintre marii memorialisti ai Iasului, Aurel Leon, care depisteaza, de-alungul timpului, o asemenea idila cu eleva sa Maria Banulescu, casatorita apoi dr. Gavrilescu, careia i-ar fi scris urmatoarea dedicatie pe un album:

                            “Canta, canta inainte,

                             Lasa-ti sufletul sa zboare

                             Intr-a vremii ceasuri sfinte

                             Catre lumi nemuritoare”.

    Pe Maria Banulescu o avusese eleva si-I indrumase primii pasi intr-ale poeziei, imprejurare descrisa de viitoarea poeta in volumul Dragoste-Destin, aparut la Iasi, in 1929, si in care isi evoca profesorul de care se indragostise, in felul urmator: “Toata clasa il adora. Era o liniste  religioasa in ora lui. Explica asa de frumos”. Tot de- aici aflam ca indragostitul profesor o ceruse de sotie la absolvirea scolii(ea avea 17ani, Miron 30), dar Marioara iubea pe altcineva si nu a raspuns propunerii sale, mai ales ca intervenise si familia. S-a casatorit cu doctorul Gavrilescu, iar pe Miron l-a revazut doar in 1897, pe patul de spital, bolnav de neurastenie  si deprimat; era casatorit acum cu profesoara Gheorghiu de la Ploiesti, care i-a fost mai mult tovarasa de idei, decat iubita. Ale iubirii intortocheate carari! spunem noi.

     Existenta “episodului amoros” din viata si creatia lui Miron Pompiliu ne este confirmata si de cronologia  creatiei sale lirice. Dupa 1869, cand Miron Pompiliu se epuizase liric  in directia mesianismului transilvanean se constata  in mod surprinzator aparitia unui  hiatus de un deceniu, intre 1869 si 1880 poetul nemaipublicand nimic. Este perioada in care se dedica cu precadere  preocuparilor sale folclorice si didactice, pentru poezie nemaisimtind in aceasta etapa decat o vaga chemare. Ii era de ajuns prezenta lui M. Eminescu pentru ca intreaga sa combustie lirica sa se reverse in prietenia  si afectiunea pentru acesta. Apoi, contactul strans si nedisimulat  cu personalitatea  fascinanta a acestuia, cu laboratorul sau intim de creatie l-a paralizat pur si simplu, “bunul Mirune” dandu-si seama cat de departe se afla fata de astralul Mihai Eminescu. E prima pauza creatoare  autoimpusa , cunoscuta in literatura noastra. Cert e ca readucerea sa in campul poeziei se datoreaza acestui “amor nefast” cu Marioara Banulescu, imprejurare  care contribuie in chip esential la deplasarea accentului de interes al poetului de pe plan social si national pe sentimental. Neavand antene sensibile pentru a-si turna sentimentele in propriul tipar, Miron Pompiliu il va imprumuta pe acela  al lui Mihai Eminescu, de vraja versurilor caruia era cucerit, devenind  astfel unul dintre primii epigoni eminescieni, asa cum vom demonstra mai jos. Acum se cuvine sa oferim cateva repere biografice absolut necesare in judecarea traiectoriei sale lirice.

        Ca si Ion Slavici, intrat si el in orbita Junimii datorita prieteniei cu Mihai Eminescu, si Miron Pompiliu era ardelean de origine, provenind la fel  ca acela, din tinuturile vestice ale tarii, din acea regiune a depresiunilor Muntilor Apuseni care i-a dat literaturii noastre pe Lucretia Suciu si Iosif Vulcan, iar mai incoace pe Pitut, Mihai Beniuc, Stefan Augustin Doinas sau Ana Blandiana. Se tragea dintr-o familie de preoti si se nascuse la 20 iunie 1848 la Stei, langa Beius, din parintii Nicolaie Popoviciu (la origine Popa) si Ana Popa, originara din Lazuri de Beius, din neam de preoti. Poetul e cel dintai dintre copiii familiei, un frate mai mic, Gheorghe, ajunge preot in Lunca Vascaului, iar sora sa Dilinca, se casatoreste tot cu un preot, cu Teodor Teaha din Camp, cunoscut in epoca pentru culegerile sale folclarice. Scoala o face la Stei, dar, in paralel, urmeaza si scoala germana de la Baita, caci tatal doreste sa-l invete si limba germana (..Pe cand umblam la scoala nemteasca din Baita”, marturiseste el in Scrisori de la tara, in Familia, nr.34/1886). La terminarea acestora este dat la gimnaziul din Beius si apoi la Oradea, unde face clasele a VI-a si a VII-a. Revine la Beius in cursul anului ultim (pe care-l face in particular), absolvind in 1866, si luandu-si  bacalaureatul “cum prima eminentia”.  Intre colegii de la Beius se numara figuri  importante ale vietii social-politice si literare de mai tarziu, ca: Partenie Cosma, Simeon Florea Marian, Ionita Badescu, V.Ranta Buticescu, Coriolan Brediceanu, Mihai Veliciu, Nicolaie Oncu, Ioan I. Papp si altii, multi dintre ei cunoscuti oameni politici, scriitori, folcloristi, ziaristi. In toamna  anului 1866 se inscrie la Facultatea de Drept din Budapesta si isi incepe viata de student in capitala Ungariei, frecventand  redactiile “Familiei”, “Albinei” si “Concordiei”,in paginile carora publica versuri sau o serie de piese folclorice. Debutul propriu-zis si-l face in “Familia” lui Iosif Vulcan, in numarul 18 din 1866 (25 iunie/ 7iulie) cu poezia Ecouri de suspine, semnata M.P.Popiliu, si insotita de Iosif Vulcan, ca in cazul lui Mihai Eminescu, de o nota de prezentare cu urmatorul continut:  “Atragem atentiunea on. public asupra acestui talent frumos, carele acuma paseste intaia oara in publicitate”. In acelasi an, 1866, mai publica poeziile Ramas bun de la Crisana, scrisa cu ocazia plecarii sale la studii, la Budapesta, si Din oras (nr.35), ilustrare a primelor impresii traite de poet dupa despartirea de satul natal si contactul cu ralitatile dure  ale orasului, atat de strain din punctul de vedere al compozitiei etnice. 

Sentimentul dureros al intrarii intre straini marcand una dintre cele dintai poezii cu accente presamanatoriste din literatura noastra, in care tema dezradacinarii il anticipa pe Octavian Goga, este cumva atenuant de alegerea sa, alaturi de poetul Ionita Badescu si prozatorul Vasile Ranta Buticescu, ca membru onorific al Societatii de lectura a junimii studioase de la Academia de Drepturi din Oradea Mare, societate infiintata de episcopul Vasile Erdely in 1852. La conducerea acesteia s-au perindat figuri marcante ale Bihorului, ca: Alexandru Roman, Iustin Popfiu si Dionisiu Pascutiu, societatea facandu-se cunoscuta prin publicarea almanahurilor “Zorile Bihorului” si “Fenice”, in paginile  carora se afirmase cativa dintre poetii de talent ai “Familiei”, precum  Carol Grama, Vasile Iutiu, Paul Vela Ventrariul, Paul Draga, Dimitrie Sfura. Acesta din urma, autor al frumosului cantec bahic Mai turnati-mi in pahare, a intrat si in atentia lui Mihai Eminescu, poezia amintita mai sus putand fi auzita ca recitata (si cantata) deseori de poet in perioada studiilor sale vieneze.

           In ce-l priveste pe Miron Pompiliu, acum are loc un eveniment  cu repercursiuni dintre cele mai neasteptate in viata sa. Intrand in vigoare in 1867 regimul dualist, prin asocierea de catre Austria a Ungariei la guvernare, poporul roman din Transilvania , prin intelectualii sai, s-a simtit dator sa protesteze si sa-si exprime dezacordul cu noul aranjament politic care submina traditia Transilvaniei ca provincie independenta in cadrul imperiului.

      (Bibliografie: Biblioteca Scriitorilor Bihoreni – Miron Pompiliu –POEZII, Editura “Mihai Eminescu”Oradea, 1998 – Biblioteca Judeteana “Gh.Sincai”-Oradea.

  IOAN MICLAU – GEPIANU

  2019

DE LA BIBLIOTECA “MIHAI EMINESCU”-CRINGILA N.S.W

SCRIITORI ȘI POEȚI ROMÂNI

Date de naștere în linie cronologică:

1810 - 1899

~*~

Grigore Alexandrescu   -  1810-1885,  n.Târgoviște

Mihail Kogălniceanu     -  1817 -1891, n.Iași

Dimitrie Bolintineanu   -  1819-1872,  n.Bolintinu-Vale

Vasile Alecsandri           -   1821-1890,  n.Bacău

Al. Odobescu                  -  1834-1895,   n.București

B.P.Hașdeu                      -  1838-1907,   n.Cristineștii Hotinului

Ion Creangă                     -  1839-1889,   n.Humulești-Neamt

Titu Maiorescu                -  1840-1917,   n.Craiova

Iosif Vulcan                      -  1841-1907,   n. Holod-Bihor

Miron Pompiliu               -  1848-1897,   n. Ștei-Bihor

Ioan Slavici                      -  1848 – 1925,  n.Șiria-Arad

Mihai Eminescu             -  1850 – 1889,  n.Botosani-Ipotesti

I.L.Caragiale                    -  1852 – 1912,  n. Haimanale-Ploiesti

B.Stef. Delavrancea       -  1858 – 1918,  n.Bucuresti

George Cosbuc               -  1866 – 1918,  n.Hordou-Năsăud(azi G.Coșbuc)

G.Ibrăileanu                    -  1871 – 1936,  n.Târgu Frumos

Ilarie Chendi                    - 1872 – 1913,  n. Sibiu

Tudor Arghezi                 -  1880 – 1967,  n. București

Octavian Goga                -  1881 – 1938,   n. Rășinari-Sibiu

Lucian Blaga                    -  !895 -  1961,   n. Lancrăm-Alba

Ion Barbu                         -  1895 – 1964,  n.Campulung-Argeș

Tudor Vianu                    -  1897 – 1964,   n.Giurgiu

George Calinescu           -  1899 – 1965,   n.București

~*~

Ioan Miclau Gepianu

4/13/2019