CUNOSTINTA
LUI DUMNEZEU
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Viata care curge necontenit, care se
stinge si tot atunci apare din nou, înnoirea perpetua, existenta a toate care e
trecatoare si totusi vesnica, scena întregului univers, adevarata si totodata
amagitoare, pe care apar pentru scurta vreme diferitii actori ai lumii, ca apoi
sa dispara pentru totdeauna, dupa ce fiecare îsi va fi dat pe fata chipul în
marea drama orânduita de Dramaturg, îl conduc pe om la cauza primordiala, la
Ipostasul real, la existenta neschimbata si imuabila ce fiinteaza vesnic, la
adevarul unic pe care îl râvneste si în care cauta sa ramâna spre a dura
vesnic. Aceste manifestari sufletesti ar fi fost cu totul în neconcordanta cu
întelepciunea lui Dumnezeu, daca mormântul ar fi ramas hotarul ultim al
existentei omenesti. Dar, pentru ca acest fapt se afla în contradictie cu
întelepciunea lui Dumnezeu, urmeaza ca omul are un duh capabil sa primeasca
cunostinta lui Dumnezeu, Care e nemuritor, întrucât ceea ce e muritor nu e
vrednic de asemenea cinste si onoare, ca unul ce se nimiceste; asadar, omul are
un suflet nemuritor; pentru ca unde este cunostinta lui Dumnezeu, acolo este si
nemurirea.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 272-273
LUMINA
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Lumina este izvorul dupa care îmi
înseteaza neîncetat sufletul, mai mult decât dupa orice. Lumina si puritate,
sfintenie si omenie – le învat, le iubesc, le doresc, le caut si le gasesc: în
gândul omului curat, în cuvântul tainic al cerului, în lumina fireasca a
soarelui, în tremurul sfios al stelelor, în toate cele ce nu fac altceva decât
sa ne sopteasca despre taina universului, despre negraita cauza a tuturor, pe
care noi, fara sa gresim, o numim Dumnezeu; despre chipul slavei Sale între
oameni, care este Iisus Hristos.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
64
MĂRTURIILE
UNEI FOSTE SECTANTE
– M-am născut în Creta în anul 1975 şi am
venit prin 1989 cu toată familia în Atena, unde m-am stabilit definitiv.
Aparţin unei familii creştine ortodoxe evlavioase şi din pruncie am primit
botezul ortodox. Totdeauna îmi amintesc cu drag de acei ani frumoşi ai
copilăriei petrecuţi în sânul Bisericii Ortodoxe, cu slujbele de duminică şi de
marile praznice.
M-am înstrăinat de dreapta credinţă în
2005, într-o şcoală particulară din Atena, unde predam (sunt profesoară). În
acea şcoală am făcut cunoştinţă cu o elevă de-a mea, Anna, cu patru ani mai
mică decât mine, care a fost (şi încă este) membră a „bisericii apostolice
libere penticostale” (aşa cum le place să se intituleze) din Atena. Ca să intru
direct în subiect, Anna, dându-mi foarte grabnic un Nou Testament, mă abordă
făţiş, începând să-mi vorbească de Hristos „cel de la început”, iar mai apoi
despre biserica ei penticostală.
Aproape zilnic venea la mine, iar mama nu
bănuia nimic, mai ales că odată, la un Sfânt Maslu făcut la noi acasă, Anna a
venit ca de obicei şi a participat – nimeni dintre noi nu a priceput ce
credinţa avea ea. Cu timpul, însă, începu să-şi dezvăluie încet-încet
„identitatea”. Iniţial am arătat un oarecare interes faţă de această nouă
„biserică”, despre care îmi zicea că este, chipurile, prima biserică
apostolică. Şi, fireşte, a urmat spălarea creierului! A reuşit în două
săptămâni să mă facă să-mi schimb părerea în privinţa unor lucruri în care
credeam şi faţă de care aveam o preţuire aparte. Nici nu-mi vine să cred prin
ce am trecut! Mi-a schimbat radical toate convingerile despre Maica Domnului,
icoane, cruce, preoţi – în cele din urmă am ajuns să-mi fac griji cu privire la
calea pe care eram.
– Maria, ai mers la casa de rugăciune a
penticostalilor?
– Da, bineînţeles că am mers. Anna m-a luat cu ea ca să ascult
„propovăduirea Evangheliei”. Am mers devreme, ca să prind şi orele de
rugăciune. Când am intrat în „biserica” lor centrală din Atena, m-am simţit aşa
de ciudat, că îmi venea să urlu de ceea ce vedeam! Nu numai că nu mi-a plăcut,
dar găseam cele văzute atât de deplasate – mai ales două „prorociţe”, ce
răcneau aşa de tare. Cei din jur credeau că, în acele clipe, ele vorbeau în
limbi străine! Dar răcnetele lor nu au reuşit decât să-mi provoace silă – să-mi
fie cu iertare că o spun aşa, pe şleau! Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar m-am
simţit ca într-o sinagogă a iudeo-sataniştilor. Acea zi a fost pentru mine o zi
neagră – Anna a început să mă convingă că, vezi Doamne, aşa era în prima
biserică apostolică! Îmi petreceam zilele ascultând predici ale pastorilor
penticostali de pe CD, mărturii de-ale oamenilor care „L-au cunoscut pe
Hristos”, citeam Biblia. Pe zi ce trece, începusem şi eu să îngenunchez la
rugăciune şi să cer „naşterea din nou”, aşa cum ziceau ei. În toate acestea
ceva nu era în regulă. Nu mă puteam concentra la serviciu, pierdeam din orele
de somn ca să ascult CD-urile cu predici, aşa că am început să mă întreb de ce
ajunsesem în halul acela. Anna îmi spunea întruna că trebuie să plâng şi să-L
primesc pe Hristos ca Mântuitor personal al meu. Eu îi ziceam că pe Hristos
L-am primit la botez şi aveam conştiinţa Lui de mic copil, pentru că
întotdeauna fusesem creştină. Niciodată nu mă lepădasem de El, dar ea tot
insista că nu L-am cunoscut aşa cum ar fi trebuit.
Într-o zi de noiembrie a anului 2006, Anna
mi-a propus să mergem la „biserică”, să îngenunchez pe o perniţă în faţa
amvonului şi să îi cer lui Hristos să mi Se descopere, să-mi mărturisesc
păcatele, să plâng – şi „fraţii” se vor ruga să mă nasc din nou. Acolo,
Hristoase al meu, nu se putea mai rău decât atât! Am uitat cu desăvârşire felul
în care se comportau acei oameni, sila şi dezgustul pe care mi le provocau
„slujbele” lor, cu răcnetele lor sălbatice, care ei pretindeau că reprezintă
„vorbirea în limbi”. Îmi pierdusem minţile. Atunci a venit pastorul, şi-a pus
mâinile peste baticul pe care mi-l dăduseră să-l port pe cap şi a început să
zbiere ceva într-un grai care îmi părea a fi o limbă greacă cu accent şi
terminaţii arăbeşti. Mă simţeam foarte rău, eram indispusă şi enervată şi îi
rugam pe Iisus Hristos şi Maica Domnului să mă scape din acea experienţă
dezgustătoare. Voiam să-mi fac semnul crucii, dar nu puteam, deoarece mi-era
frică să nu mă dea afară. Pastorul continua să se „roage în limbi” şi, deodată,
o femeie a început să răcnească de parcă era posedată. Înfricoşătoare clipe!
Răcnea, repetând aceleaşi cuvinte, rupea ceva în engleză de genul „my God”
(„Dumnezeul meu”), iar cei din jur îmi tălmăceau ceea ce credeau că răcnea
Dumnezeu pentru mine, prin gura ei: „Fiica mea, Eu te-am călăuzit în casa Mea,
rămâi cu Mine, vine sfârşitul. Eu te voi păzi!” Am intrat în panică, căci mi-am
dat seama că devenisem victima unor înşelători, ce-şi băteau joc de mine şi mă
„prelucrau” legal. Auzi, îmi vorbea Dumnezeu prin gura acelei nebune! Doamne
miluieşte! Înfricoşată foarte, am găsit puterea să mă ridic în grabă şi să mă
duc la toaletă. Acolo am început să plâng de frică. O „soră” care stătea lângă
mine mi-a zis că în acea clipă a avut o descoperire… cum că foarte curând o să
mă nasc din nou. Hristoase al meu, ce descoperiri, ce vedenii! Iarăşi m-am
speriat, m-am sculat şi am fugit de îndată din acea adunare de descreieraţi…
A doua zi, când m-a sunat Anna, i-am spus
că m-am speriat foarte tare. Ea a căutat să mă liniştească, spunându-mi că o să
se roage în camera ei şi o să-I ceară lui Dumnezeu să ridice frica de la mine.
În acea noapte am avut coşmaruri atât de vii şi atât de intense, încât m-am
sculat foarte transpirată, plângând cu sughiţuri. Atunci a fost pentru prima
dată după atâtea luni când mi-am făcut din nou semnul sfintei cruci! Dimineaţă
am povestit totul mamei şi fratelui meu. Ei m-au sfătuit să nu mă mai încurc cu
acei oameni, iar mama a aprins candela şi am văzut-o rugându-se în ascuns
pentru mine. Atunci mi s-a înmuiat inima, am început din nou să plâng şi am
alergat în braţele tatălui meu, care mi-a zis că observase o schimbare majoră
în comportamentul meu de când căzusem în mrejele penticostalilor. M-a mângâiat
şi m-a asigurat că nu o să lase pe nimeni să-mi facă vreun rău. În aceeaşi zi,
după-amiază, m-a sunat Anna şi mi-a zis că văzuse în vedenie în seara
precedentă, când eu avusesem acele oribile coşmaruri, cum Iisus mă îmbrăţişa şi
mă ducea la „biserica” penticostalilor. În acel moment mi-am dat seama că aveam
de-a face cu oameni maniaci, periculoşi, care pot fi în stare de orice. I-am
zis că nu vreau să o mai văd niciodată, i-am închis telefonul – şi, de atunci,
nu m-am mai întâlnit cu ea.
M-a salvat faptul că nu m-am „botezat” la
acei nebuni şi că nu m-am adâncit în credinţa lor absurdă. Ei cred că
îmbrăţişează creştinismul. Dar ce fel de creştinism? Ceea ce am văzut şi am
trăit pe propria-mi piele la penticostali nu seamănă a Biserică, nu are nimic
dumnezeiesc. Comportamentul lor este atât de deplasat, iar vorbele de neînţeles
şi răcnetele lor te fac să te simţi de parcă ai fi la o întâlnire a
musulmanilor sau a iudeo-arabilor. Este foarte clar, nu au absolut nimic de-a
face cu Biserica întemeiată de Hristos. Fac prietenii numai între ei, iar toţi
ceilalţi sunt socotiţi pierduţi. Au convingerea că numai ei se mântuiesc.
Niciodată nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Nu-i urăsc, dar mi-e frică de
ei. Îi compătimesc şi mă rog pentru ei, ca să-şi înţeleagă rătăcirile. Am văzut
pe net multe pagini web sau bloguri referitoare la acest fenomen; de aceea,
m-am gândit să mărturisesc mica, dar înfricoşătoarea mea experienţă.– Maria,
sunt unii care consideră că astfel de mărturisiri, spovedanii ca ale tale sunt
născociri…
– Să spună ce vor. Dar dacă vreun fost
neoprotestant, mai ales penticostal, vrea să depună mărturie că aşa stau
lucrurile şi că nu sunt născocirile mele şi să povestească experienţa lui, bine
ar fi să nu se teamă. Iar dacă se teme, să mărturisească sub anonimat, dând
mărturie despre rătăcirile lor, aşa încât să se păzească şi alţii de această
organizaţie care se pretinde a fi biserică.
Traducere de Gherontie Monahul, din
periodicul Aghios Minás, nr. 42, ianuarie-martie 2010, |familiaortodoxa.ro
LEAC
PENTRU TOATE BOLILE SUFLETEȘTI
Există un leac pentru toate bolile
sufleteşti. Unii nu ştiu despre el, iar alţii îl cunosc, dar nu-l folosesc şi
rămân netămăduiţi. Cei ce-l iau nu numai că se vindecă, dar devin şi sfinţi.
Acest leac este smerenia. Prin leacul acesta, proorocii au profeţit viitorul.
Prin acest leac, Sfinţii Apostoli, din pescari ce erau, au devenit
propovăduitori şi dascăli înflăcăraţi ai lumii. Prin acest leac, Sfântul
Spiridon, din păstor de oi cum era, a devenit episcop sfânt al creştinilor.
Acest leac a fost luat de Preasfânta Fecioară şi s-a învrednicit să devină
Maica lui Hristos, care este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit şi lipsit de
păcat. Domnul ne îndeamnă ca toţi să luăm acest leac, pentru a afla odihnă aici
pe pământ şi în ceruri! Smerenia adevărată nu-l lasă pe om să cadă în păcat;
dar, chiar dacă n-ar izbuti şi ar cădea, îl ridică imediat. Acest leac vă
sfătuiesc să-l luaţi pentru a vă vindeca de orice patimă. Dacă nu-l aveţi,
cereţi-l de la Preabunul Dumnezeu şi o să vi-l dea.
Aşadar, prin smerenie şi prin răbdarea pe
care aceasta o aduce, vă veţi mântui. Domnul a spus: „Cel ce se smereşte pe
sine va fi înălţat de Dumnezeu. Cel ce are răbdare până la sfârşit, se va
mântui. Prin răbdare vă veţi câştiga sufletele”. De câte ori valurile repetate
şi înfuriate ale ispitelor şi suferinţelor vor veni asupra noastră şi ne vom
afla în primejdie de a pieri, să strigăm precum Petru: „Izbăveşte-mă, Doamne,
că pier!”, şi în clipa aceea El îşi va întinde sfânta şi milostiva Sa mână şi
ne va izbăvi.
(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește
părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 323-333)
CLIPA
SI VESNICIA
Compozitorul
Arvo Part
Timpul si atemporalul sunt legate. Clipa
si vesnicia se lupta în noi. De aici izvorasc toate contradictiile noastre,
încapatânarea, îngustimea mintii noastre, credinta si osteneala noastra.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 63
JOACA RESPONSABILA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Viata pe care o traim acum nu este o
gluma, o joaca, desi oamenii o iau drept gluma sau joaca. Se joaca iresponsabil
cu timpul care le-a fost dat spre a-si pregati vesnicia, se joaca cu cuvinte
fara rost. Se aduna în ospetie, stau si palavragesc, apoi încep sa se joace,
într-un fel sau altul. Se aduna la teatru, unde totul nu-i decât joaca,
distractie; se distreaza cei de pe scena, se distreaza si cei ce-i privesc.
Unii îsi petrec timpul folosindu-si calitatile intelectuale, altii slabiciunile
omenesti, altii în fapte caritabile sau în a scrie sau vorbi frumos. Se mai pot
ocupa cu mâncatul si cu bautul în exces, în loc sa manânce si sa bea doar cât
le este necesar, se preocupa de îmbracaminte, îsi pierd timpul îngrijindu-se de
persoana lor, se distreaza pe seama ispravilor copiilor, în loc sa-i educe în
credinta , evlavie, frica de Dumnezeu. Pentru unii ca acestia toata viata e o
distractie. Vai de cei ce iau viata drept o distractie!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 323
ARTA
ADEVARATA
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Mai devreme sau mai târziu, în domeniul
artei, oamenii vor parasi fotoliul cald din fata televizorului, a radioului si
vor intra în salile de spectacol, dorind sa vada nu umbre, ci miscare vie,
cântec adevarat, lacrimi si traire întreaga. Cu falsurile repede se satura
omul. Un colt de natura, un crâmpei de cer, un amurg sau niste zori vor înalta,
vor face sa tresara veac de veac inima omeneasca. Zeitatile antice au adus
inima spre o însetare tot mai mare de lumina care n-are umbra. Zeitatile
moderne ce au dus pe om spre un colaps interior, au redresat privirea lumii
spre Izvorul vietii. Motiv ce ma face sa cred ca viitorul poeziei este
triumfal.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 187.
C
I T I T U L
Sfantul
Teofan Zavoratul
Daca iubesti citirea, nu cauta cele
mestesugite si care atâta închipuirea, altminteri va lovi inima ta dracul
parerii de sine, ci precum albina înteleapta aduna mierea din flori, asa si tu
sa dobândesti doctorie pentru sufletul tau din citirea cartilor.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 95
CE
ESTE PACATUL
Parintele
Rafail Noica
Ce este pacatul? Este o deformare. Si va
dau ca pilda lucrul acesta, care mi s-a lamurit într-o zi, când ma gândeam ce
este murdaria. Sa luam, de exemplu, balegarul. În grajd este balegar. Rau nu
face, daca n-ar trebui sa-l cureti de-acolo, sa-l scoti de-acolo. Pe câmpul
meu, unde o sa seman grâu sau alte lucruri, este „aur”, dar pe covorul meu, în
salon – nu, mersi! Acolo îmi este murdarie. Murdaria nu este ce este, ci unde
este. Cam asa-i si cu pacatul.
Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului,
Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 127.
NEINFRICAREA
MINTII
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Mintea omului cauta sa strabata marile, sa
paseasca pe valurile oceanelor, urmareste sa le cerceteze adâncurile, n-o
descurajeaza marile obstacole ce-i apar în fata, nici n-o împiedica sa treaca
la împlinirea planurilor sale; n-o sperie nici initiativa nepotrivita si
straina de firea sa, nici maruntaiele adâncurilor, nici multimea apelor, nici
chitii cei uriasi ai marilor; cu aceasta dorinta, pretentia sa capricioasa în cele
din urma se împlineste; trupul s-a aratat în toate capabil sa serveasca
exigentelor spiritului; dar iata ca mintea cauta sa se înalte la ceruri ca sa
scruteze pamântul de la mare distanta si iarasi sa se pogoare în maruntaiele
pamântului ca sa-i cerceteze viscerele, pe unii munti cauta sa-i ridice, iar pe
altii sa-i naruiasca; pe unele mari cauta sa le sece, iar pe altele doreste sa
le plasmuiasca dupa a sa voie, cauta si staruie cu înflacarare sa schimbe fata
pamântului si sa supuna voii sale puterile de sub pamânt si de la suprafata si
pe cele din vazduh si reuseste în toate; mintea ingenioasa si-a aflat slujitor
trupul iscusit, si pentru aceasta nimic nu le este cu neputinta; exigentele
nemaipomenite ale spiritului prin conlucrarea trupului îsi gasesc împlinirea.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 30-31
LUMINA
ZILEI
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca ziua toate se vad limpede si
fiecare osebeste cele vatamatoare si cele de folos, prapastia de cale, albul de
negru si un lucru de celalalt. Întelege dar ca asemenea si cel luminat de
lumina harului lui Hristos, le vede limpede pe toate cu ochii cei sufletesti,
osebeste binele de rau si virtutea de patima, vede paguba sufletului si se
departeaza de ea, cunoaste lucrurile ce aduc vatamare sufleteasca si se abate
de la ele, recunoaste întinaciunile sufletului si, cu ajutorul lui Dumnezeu, le
curateste prin pocainta si prin lacrimi.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 65
Pentru
cei care fumează…
„Mi s-a arătat cum se chinuiesc în iad cei
ce le-au plăcut toată viaţa să fumeze, adică fumătorii. Cei ce au fumat în
viaţă vor avea parte dincolo de mult fum şi de multă duhoare a fumului. Se vor
îneca în fum.”
Unul dintre cele mai răspândite vicii este
considerat păcat, potrivit dogmei creştine, în primul rând din cauza efectelor
nocive pe care le are asupra corpului omenesc.
Fumatul, considerat o deprindere
păcătoasă, este considerat o jignire adusă lui Dumnezeu (Creatorul Omului) şi
este asociat cu sinuciderea.
De-a lungul timpului, mai mulţi sfinţi sau
apropiaţi ai Bisericii au scris despre păcatul fumatului. Sfântul Ioan de
Kronstadt scria despre fumul de ţigară, de exemplu, că îl tămăduieşte pe
diavol.
„Omul a pervertit plăcerile simţurilor.
Pentru miros şi gust a descoperit şi trage în piept aproape tot timpul un fum
acru şi puturos, tămăindu-l astfel mereu pe diavol, cu acest fum strică aerul
din locuinţa sa şi din afara ei, şi mai întâi de toate se îmbibă cu această
putoare el însuşi: fumul înghiţit mereu acţionează nu doar asupra sănătăţii
fizice, ci şi asupra subţirimii simţirii inimii, împărtaşindu-i caracterul
trupesc, grosolania, împătimirea simţurilor”, spunea Sfântul Ioan de Kronstadt.
Unul dintre cei mai iubiţi monarhi români,
Ilarion Argat, a inclus în scrierile sale obiceiul fumatului: „Mi s-a arătat
cum se chinuiesc în iad cei ce le-au plăcut toată viaţa să fumeze, adică
fumătorii. Cei ce au fumat în viaţă vor avea parte dincolo de mult fum şi de
multă duhoare a fumului. Se vor îneca în fum. Acelora care fumează, de când
aprind ţigara şi până aruncă chiştocul stă un drăcuşor şi le strânge tot fumul,
apoi culege chiştoacele pe care le aruncă. Cu toate acestea: fumul şi capetele
de ţigări, diavolii ce stăpânesc păcatul fumatului, îi vor chinui pe cei ce au
fumat. Am văzut o cameră mare fără limite şi cu pereţi de negură şi plină de
întuneric şi de o pâclă de fum insuportabilă, nu puteai să respiri de fum şi de
o duhoare de nesuportat. Pe jos erau munţi de capete de ţigări. O forfotă de mulţime
de oameni, bărbaţi şi femei, care aveau câte un drăcuşor în spate şi cu furca
îi sileau să mănânce capetele de ţigări până ce le termina, apoi erau învăluiţi
în tot fumul pe care l-au fumat cât erau în viaţă. După ce terminau de mâncat
capetele de ţigări şi inspirau tot fumul de ţigară se făcea linişte şi răsuflau
uşuraţi că au terminat acel chin groaznic. Nu dura prea mult, doar câteva
secunde sau un minut şi, iar veneau drăcuşorii cu furcile, se umplea camera de
fum, de duhoare şi capete de ţigări şi se repeta chinul. Atunci tânărul care
m-a însoţit la acel loc de chin îmi spune: Vezi! Aşa se vor chinui în veci, cei
ce le-au plăcut fumul şi din cauza lui şi-au scurtat zilele date de Dumnezeu.
Le-au plăcut fumul, de fum vor avea parte“
Trup
și Sânge al lui Iisus Hristos
În timpul Sfintei Liturghii, în satul
Zarca, în Iordania, la 21 aprilie 1991, după Intrarea Mare, preotul ortodox a
pus Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă.
Deodată a văzut Discul plin de Sânge. Din
Sfântul Artos curgea de asemenea Sânge cald. Preotul a început să strige și
credincioșii au alergat în Altar să vadă ce se întâmpla.
Văzând minunata întâmplare, au rămas fără
glas. Câțiva încercau să se împărtășească cu câteva picături și alții să-și
ungă corpul.
„Am vizitat orașul”, povestește un martor
ocular. Ca să văd de aproape întâmplarea dumnezeiască. Mii de oameni
înconjurasera zona. Preotul reușise să păstreze două bucățele din Sfântul
Artos. Mărturisesc că ceea ce vedeam nu era pâine și vin. Era Trup și Sânge al
lui Iisus Hristos.
VALTOAREA
Avva
Dorotei
Fiindca sufletele îsi vor aduce aminte de
toate cele de aici, cum zic parintii, de cuvinte, de fapte, de gânduri, si nu
vor putea uita de nici unele dintre acestea. Caci ceea ce se zice în psalm: „În
ziua aceea vor pieri toate gândurile lor” (Psalm 145, 4), se zice de cele cu
privire la bunurile lumii acesteia, adica cu privire la case, la locuri, la
parinti, la copii, la negustorii. Acestea pier odata cu iesirea sufletului din
trup si de nimic din acestea nu-si mai aduce aminte sau nu se mai îngrijeste.
Iar cele ce le-a facut potrivit virtutii sau patimii si le aminteste si nimic
nu se pierde. Dar de va fi folosit cuiva sau de va fi fost folositor cuiva îsi
va aminti pururea, ca si de cel caruia i-a folosit el sau de cel ce i-a fost
folositor lui. La fel, îsi aduce pururea aminte de a fost vatamat de cineva sau
de a vatamat pe cineva: si de cel ce l-a vatamat pe el si de cel ce a fost
vatamat de el. Nimic, precum am zis, din cele ce a facut în lumea aceasta nu
pierde sufletul, ci de toate îsi aminteste dupa ce iese din trup, ba chiar mai
limpede, mai vadit, ca unul ce s-a izbavit de trupul acesta pamântesc.
Avva Dorotei, Filocalia, vol. IX,
traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2009,
cap. XII, p. 522-523
Despre
păzirea de cărțile care cuprind învățături mincinoase
Sfântul
Ignatie Briancianinov
Iarăși îti aduc, fiu credincios al
Bisericii de Răsărit, cuvânt de sfat nemincinos și bun. Acest cuvânt nu e al
meu: este cuvântul Sfinților Părinți. De la ei vin toate sfaturile mele.
Păzește-ți mintea și inima de învățătura mincinoasă. Nu vorbi despre creștinism
cu oameni molipsiți de învățături mincinoase; nu citi cărți despre creștinism
scrise de dascăli mincinoși. Adevărul se află în tovărășia Duhului Sfânt: El
este Duhul Adevărului. Minciuna o însoțește și o ajută duhul diavolului, care
este minciună și părintele minciunii.
Cel ce citește cărțile dascălilor
mincinoși intră negreșit în părtășie cu duhul viclean și întunecat al
minciunii. Lucrul acesta să nu ți se pară ciudat și de necrezut: așa spun
răspicat luminătorii Bisericii, Sfinții Părinți. Dacă în mintea și sufletul tău
nu este scris nimic, Adevărul și Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu
și învățătura Lui duhovnicească. De ți-ai îngăduit a-ți mâzgăli de tot tablele
sufetului cu felurite cugete și întipăriri neduhovnicești, fără a lua aminte cu
înțelepciune și fereală: „Cine e scriitorul, ce scrie el?“, curăță cele scrise
de scriitori străini, curăță prin pocăință și lepădarea a tot ce este
împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu.
Pregătește pentru acest scriitor minte și inimă curată, viețuind cu evlavie și
întreagă înțelepciune: atunci, rugându-te tu și citind sfințitele cărti, pe
nebăgate de seamă și în chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea
Duhului.
Nu-ți este îngăduit să citești alte cărti
despre religie decât cele scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii
Sobornicești a Răsăritului. Acest lucru îl cere Biserica de Răsărit de la fii
săi. Iar dacă gândești altfel și socoți porunca Bisericii mai puțin întemeiată
decât socotința ta și a celorlalți de un cuget cu tine, atunci nu mai ești fiu
al Bisericii, ci judecător al ei. Mă numești mărginit, neluminat îndeajuns,
rigorist? Lasă-mă în mărginirea și în celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai
bine a rămâne, cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit, decât
ca, având toate părutele calități, să mă fac mai deștept decât ea și, ca atare,
să-mi îngădui a nu-i da ascultare și a mă despărți de ea. Adevăraților fii ai
Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu. Aceștia știu că cel care
voiește a primi înțelepciunea cerească trebuie să lepede înțelepciunea sa
pământească, oricât de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o
recunoască drept nebunie, așa cum este ea de fapt (I Cor. III, 19).
Înțelepciunea pământească este vrăjmașie
împotriva lui Dumnezeu: ea legii lui Dumnezeu nu se supune și nici nu poate
(Rom. VIII, 7). Dintru început aceasta este firea ei; așa va și rămâne până ce
va lua sfârșit, când pământul si lucrurile de pe dânsul, iar dimpreună cu ele
și înțelepciunea pământească, vor arde (II Pt. III, 10). Sfânta Biserică
îngăduie citirea cărților eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea
și simțirile inimii vindecate și luminate de Sfântul Duh, care pot deosebi
întotdeauna între adevăratul bine și răul ce se preface a fi bine și se ascunde
sub chipul adevărului.
Marii bineplăcuți ai lui Dumnezeu, care au
cunoscut neputința cea de obște a tuturor oamenilor, s-au înfricoșat de otrava
eresului și a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toata râvna de împreună
vorbirile cu oamenii molipsiți de învățăturile cele mincinoase și de citirea
cărților eretice. Având înaintea ochilor căderea preaînvățatului Origen, a lui
Arie cel iscusit în certuri, a lui Nestorie cel bun de gură și a altor bogați
în înțelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii în sine și
a părerii de sine, ei au căutat mântuirea și au aflat-o în fuga de învățăturile
mincinoase, în ascultarea față de Biserică până și în amănuntele cele mai
subțiri.
Păstorii și dascălii cei purtători de Duh
și sfinți ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de
Dumnezeu decât siliți de nevoia de neînlăturat a întregii obști creștine. Prin
cuvântul lor plin de putere, cuvânt duhovnicesc, ei au înfierat rătăcirile, au
vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă în scrierile eretice sub
numele frumoase ale sfințeniei și evlaviei. Eu și cu tine însa trebuie să ne
pazim neapărat de citirea cărților alcătuite de dascăli mincinoși. Oricine a scris
despre Hristos, despre credința și duhovnicia creștină fără să fie mădular al
Bisericii de Răsărit, singura sfântă, poartă numele de dascăl mincinos.
Spune-mi, cum este cu putință să-ți
îngădui a citi orișice carte, când fiecare carte pe care o citești te poartă
încotro voiește, te înduplecă să crezi în tot lucrul pentru care îi face
trebuință încuviințarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?
Experiența arată cât de pierzătoare sunt urmările citirii fără dreaptă
socotință. Printre fiii Bisericii de Răsărit câte idei despre creștinism nu
putem întâlni din cele mai tulburi, mai greșite, mai potrivnice învățăturii
Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte învățături, idei însușite prin
citirea cărților eretice! Nu te mâhni, prietene, pentru preîntâmpinările mele,
care sunt insuflate de faptul că îți doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama,
dascălul bun nu se înfricoșează, oare, pentru pruncul nevinovat și fără
experiență, atunci când el vrea să intre într-o cameră unde printre lucruri
bune de mâncat se află otravă multă? Moartea sufletului e mai de plâns decât
moartea trupească: trupul mort are să învieze și adeseori moartea trupului se
face pricină de viață sufletului; dimpotrivă, sufletul omorât de rău este
jertfă a morții veșnice, iar el poate fi omorât de orice gând care cuprinde
vreun fel de hulă împotriva lui Dumnezeu, pe care cei neștiutori nu-l bagă
nicidecum de seamă.
Va fi o vreme, a proorocit Sfântul
Apostol, când învățătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor își
vor alege loruși învățători să le răsfețe auzul, și de la adevăr își întoarce
auzul, iar către basme se vor pleca (II Tim. IV, 3-4). Nu te lăsa înșelat de
titlurile răsunătoare ale cărților care făgăduiesc să-i învețe desăvârșirea
creștină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înșelat nici
de podoaba cea din afară a cărții, de vioiciunea, puterea, frumusețea stilului,
nici de faptul că autorul ar fi, pasămite, sfânt, care și-a dovedit sfințenia
prin numeroase minuni (aluzie, probabil, la „sfinții” apuseni ca Francisc din
Assisi – n. tr.). Învățătura mincinoasă nu se dă înapoi de la nici o născocire,
de la nici o înșelăciune ca să dea basmelor sale înfățișarea adevărului și
astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele.
Învățătura mincinoasă este deja, în sine,
înșelare. Ea amăgește, înainte de cititor, pe scriitor (II Tim. III, 13).
Semnul după care recunoaștem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet
este că a fost scrisă de un sfânt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviințat
și recunoscut de Sfânta Biserică. Amin.
Sursa: Sfântul Ignatie Briancianinov,
Experiențe ascetice, Despre păzirea de cărțile care cuprind învățături
mincinoase, Editura Sophia, București, 2008, pp. 93 – 95.
Altarul
se umple de îngeri în timpul Sfintei Liturghii
În vremea heruvicului, fericitul
liturghisitor de multe ori nu se afla singur în altar, ci era înconjurat de
îngeri care slavosloveau pe Dumnezeu, înveseleau atmosfera şi participau şi ei
la Sfânta Liturghie. Stăteau atât de aproape de el, încât îl atingeau cu
aripile, iar el privea la chipurile lor tinereşti.
Odată, atunci când a făcut Vohodul Mare, o
călugăriţă ce era de faţă l-a văzut că merge prin aer, că intră în altar fără
să păşească pe duşumea. S-a pierdut cu firea şi şi-a făcut cruce, deoarece era
pentru prima dată când a văzut o minune. Atunci când s-a terminat Liturghia şi
călugăriţa s-a dus să ia binecuvântare ca să plece, Părintele Iacov îi spuse cu
naivitate:
‒ Astăzi Liturghia a fost altfel.
Auzind acestea, monahia a prins curaj şi a
început să-i descrie cum l-a văzut la Vohodul cel Mare. Dar Stareţul a apucat
mai înainte şi i-a spus să tacă, să nu spună nimănui nimic.
Mai târziu i-a explicat unui diacon
îndatoririle sale. Şi ca să-l facă mai atent, i-a vorbit cu o adâncă evlavie
despre experienţele şi vedeniile lui:
‒ Ah, părintele meu, dacă aţi vedea ce se
petrece în timpul heruvicului, când preotul citeşte rugăciunea, aţi fugi cu
toţii... Îngerii urcă şi coboară nevăzut şi de multe ori simt aripile lor cum
mă lovesc peste umeri.
(Stelian Papadopulos, Fericitul stareţ
Iacov Ţalikis, stareţul Mănăstirii Cuviosului David, traducere de Ieromonah
Ştefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 120-121)
OGLINZI IN SOARE
Sfantul Nicolae Cabasila
Atunci
când pui sub soare mai multe oglinzi, toate stralucesc si rasfrâng raze de ai
crede ca sunt mai multi sori, dar în realitate unul este soarele care se
rasfrânge în toate; tot asa si Cel Ce singur este sfânt, Hristos-Dumnezeu,
rasfrângându-Se în credinciosi, straluceste în multe suflete si pe multi îi
arata sfinti, desi Cel cu adevarat sfânt este unul si singur, întru nimic mai
prejos în slava decât Tatal.
Sfantul
Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos,
traducere de Pr. Ene Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei
Bucurestilor, Bucuresti, 1992, p. 85.
U
M B R A
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi
ca umbra nu are nimic în sine: nici viata, nici trup, nici miscare, ci doar
asemanarea cu trupul; iar când se ascunde soarele, dispare si ea tot atunci. La
fel si omul, nimic nu este fara Dumnezeu. Atâta vreme cât Domnul îl tine, îl
îndruma si îl lumineaza, el se crede a fi ceva si pare ca este, însa cum îsi
ascunde Dumnezeu lumina Sa si îl lipseste de puterea datatoare de viata, omul
dispare îndata. Despre aceasta zice Prorocul: „Ca o naluca umbla omul” (Psalmul
38, 6) si „zilele lui ca umbra trec” (Psalmul 143, 4). Dintr-o astfel de
întâmplare învata sa-ti cunosti nimicnicia si sa te smeresti, acesta fiind
începutul întelepciunii crestinesti.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 141
CARTITELE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Poarta-ti de grija, fii atent la patimile
tale, îndeosebi atunci când esti la tine acasa, unde ele ies nestânjenite la
vedere, precum cârtitele când se simt neamenintate. Când nu suntem în mediul
nostru de acasa, patimile cauta de obicei sa se ascunda sub o masca mai
respectabila, iar acolo nu mai avem posibilitatea sa punem pe fuga aceste
cârtite negre care sapa la temelia integritatii noastre sufletesti.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 33
RUGACIUNEA
MINTII
Arhimandritul
Sofronie Saharov
Sub forma împrejurarilor potrivnice, a
bolilor, a mortii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe
oameni sa se roage. Dar atunci când situatia se amelioreaza, nu numai ca
pornirea lor spre rugaciune slabeste, dar rugaciunea însasi pare a fi lipsita
de sens. Exista însa o forma diferita de rugaciune, rugaciunea mintii, fixata pe
vesnicie, si aici nici o bunastare exterioara nu poate tamadui suferintele
sufletului care se vede esuând în cautarea sa dupa Cel Vesnic.
Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugaciunea
– experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 62
Chiparosul
Sfântului Atanasie Athonitul
Se povestește că, într-un timp, pe când
Sfântul Atanasie se afla la rugăciune, a văzut o mulțime de diavoli, care se
înarmau împotriva călugărilor, zicând: „Mult rău ne-a făcut acest Atanasie,
venind în acest loc pustiu, care era al nostru, și adunând sute de călugări
care ne ard cu rugăciunea! Hai să năvălim asupra lor și să-i izgonim”. Atunci,
Sfântul Atanasie și-a luat bastonul, care era din fier, și a început să-i
lovească, gonindu-i din mănăstire. Pe când îi izgonea și mai rămăseseră o parte
din ei, ce se urcaseră în chiparoșii mănăstirii, s-a auzit vocea Maicii
Domnului care a zis:
– Ce faci, Atanasie?
– Alung spurcăciunile acestea, care nu lasă călugării în pace, a răspuns sfântul.
– Lasă-i, căci aceștia sunt mântuirea voastră, căci fără ei a-ți cădea în trândăvie; dar așa, cu cât veți fi războiți mai tare, cu atât veți lupta și voi mai mult, încununându-vă.
Și așa au mai rămas în Lavră diavolii care se cățăraseră în chiparoși. De la această minune se păstrează o vorbă în Lavră: atunci când iese vreo ispită, auzi pe câte un călugăr zicând: „Iarăși au coborât cei din chiparoși”.
Un dar mic – o iubire mare
Eram odată cu Părintele la o mănăstire de maici. La plecare, neavând altceva să le dăm maicilor ca mulţumire pentru ospitalitatea cu care ne primiseră, am scos pe ascuns o caramelă din buzunarul de la haină şi am oferit-o stareţei. După puţin timp, Părintele îmi zice:
- Nici nu-ţi poţi închipui cât de mult a însemnat gestul tău!
Şi mi-am zis în sinea mea: „Dacă Bunicuţul le vede pe toate, atunci, cu atât mai mult, Dumnezeu!” şi mi-am făcut cruce.
Odată, Părintele i-a zis, cu bucurie, unui prieten care făcuse o importantă donaţie bănească în numele lui Hristos:
- Banii tăi şi-au găsit acum locul potrivit. A fost cea mai bună investiţie; au ajuns acolo unde rugina nu îi strică şi furul nu pătrunde.
Odată s-a interesat el însuşi ca banii unei văduve cu copii să fie investiţi în cumpărarea unui teren de construcţii pentru siguranţa materială a orfanilor. Cât despre siguranţa acestora duhovnicească, şi-o asumase el încă din primele clipe de când rămăseseră orfani, prin rugăciunile sale pline de căldură. Aşa s-au împlinit, pentru a câta oară, cuvintele Scripturii: „Pe văduvă şi pe orfan va îngriji Domnul”.
(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi
şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 42-43)
Dorinţele
noastre
Monahia
Siluana Vlad
Dorinţele noastre, de obicei, sunt incluse.
Dacă eu sunt în chilia mea singură, îmi doresc să citesc o carte sau să dorm
sau să mă rog. Dacă mă duc la bucătărie unde tocmai s-a făcut ceva foarte bun
de mâncare, deodată doresc foarte mult să mănânc, deşi înainte nu-mi era nici
foame şi nici poftă. Dorinţa mea s-a schimbat. Doresc astăzi să ţin post până
la ora nu ştiu care, sau să nu mănânc deloc, şi vine cineva cu ceva atât de
bun, încât nu mai doresc să ţin post, doresc să mănânc. Este o dorinţă pe care
pot să mi-o împlinesc. Dar am şi dorinţe pe care nu vreau să mi le împlinesc:
nu voi mânca deşi îmi doresc pentru că e Postul Mare, e vineri, mă împărtăşesc
mâine etc. Atunci renunţ la dorinţa de a mânca şi-mi păstrez dorinţa de a-L
mânca pe Domnul. Dorinţele noastre sunt expresia dorului nostru, cunoscut sau
necunoscut. Dacă dorul nostru este de a ne bucura de Dumnezeu, dorinţele
noastre vor fi ca ale oricărui om, dar nu vor avea puterea asupra noastră ca
asupra acelora care nu sunt conştienţi de dorul de a fi cu Dumnezeu. Şi atunci,
în faţa unei dorinţe să te întrebi: această dorinţă, dacă mi-o împlinesc, mă
apropie de Dumnezeu? Aşa o testăm.
(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu
lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 106)
Un
dar mic – o iubire mare
Eram odată cu Părintele la o mănăstire de
maici. La plecare, neavând altceva să le dăm maicilor ca mulţumire pentru
ospitalitatea cu care ne primiseră, am scos pe ascuns o caramelă din buzunarul
de la haină şi am oferit-o stareţei. După puţin timp, Părintele îmi zice:
- Nici nu-ţi poţi închipui cât de mult a însemnat gestul tău!
Şi mi-am zis în sinea mea: „Dacă Bunicuţul le vede pe toate, atunci, cu atât mai mult, Dumnezeu!” şi mi-am făcut cruce.
Odată, Părintele i-a zis, cu bucurie, unui prieten care făcuse o importantă donaţie bănească în numele lui Hristos:
- Banii tăi şi-au găsit acum locul potrivit. A fost cea mai bună investiţie; au ajuns acolo unde rugina nu îi strică şi furul nu pătrunde.
Odată s-a interesat el însuşi ca banii unei văduve cu copii să fie investiţi în cumpărarea unui teren de construcţii pentru siguranţa materială a orfanilor. Cât despre siguranţa acestora duhovnicească, şi-o asumase el încă din primele clipe de când rămăseseră orfani, prin rugăciunile sale pline de căldură. Aşa s-au împlinit, pentru a câta oară, cuvintele Scripturii: „Pe văduvă şi pe orfan va îngriji Domnul”.
(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi
şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 42-43)
COMODITATILE
LUMII
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Nefericit este cel ce iubeste peste masura
comoditatile vietii si care s-a înconjurat cu acestea. La orice inconfort se va
simti stingherit, dezarmat, fiindca nu este obisnuit sa rabde. Si totusi, toata
viata crestinului este „inconfortabila”, o cale îngusta si plina de asperitati,
o cruce care impune privatiuni si cere o imensa rabdare. Nu umbla dupa un trai
lesnicios, nu îndragi înlesnirile lumii acesteia, ci iubeste pe Hristos,
purtatorul Crucii. Rabda strâmtorarile, obisnuieste-te cu ele. „M-am deprins sa
fiu îndestulat cu ceea ce am” (Filipeni 4, 11), spune Apostolul. Nefericit este
cel ce iubeste zorzoanele, cel ce cauta sa-si împodobeasca trupul cu ele. El nu
se va mai putea stradui sa-si împodobeasca asa cum se cuvine sufletul, prin
credinta, dragoste, blândete, smerenie, adevar, rabdare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 344-345.
HAINA
DE SARBATOARE
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca oamenii, dupa obiceiul obstesc, se
îmbraca de sarbatori în haine luminoase si se veselesc. De la aceasta praznuire
vremelnica si pamânteasca sa-ti ridici mintea prin credinta la sarbatoarea
alesilor lui Dumnezeu, care vesnic vor praznui si se vor veseli. Vremea de acum
este pentru crestini un rastimp pentru truda, nevointa, plângere, tânguire si
pentru purtarea Crucii. În veacul de apoi, când vremea se va plini si va veni
vesnicia, crestinilor celor adevarati li se va deschide o sarbatoare prealuminoasa.
Atunci ei se vor odihni de truda lor si vor praznui sabatul cel neîncetat si
vesnic, nu doar o singura zi din saptamâna, ci toata vesnicia. Atunci vor
scoate de pe ei hainele cele zdrentuite si de jale si se vor îmbraca în vesmânt
de sarbatoare si de nunta, „când fiinta aceasta stricacioasa se va îmbraca în
nestricaciune si fiinta aceasta muritoare se va îmbraca în nemurire” (1
Corinteni 15, 54). Atunci se vor acoperi cu vesmântul mântuirii si vor îmbraca
haina veseliei (Isaia 61, 10); „vor fi îmbracati în vesminte albe” (Apocalipsa
3, 5); „se vor învesmânta cu vison curat si luminos” (Apocalipsa 19, 8). În
zilele acelea nu vor vedea nimic din cele ale întristarii si ale mâhnirii;
acolo nu se va afla teama de dusmani, de saracie sau de boala; nu va fi strigat,
plângere, tânguire, foame, sete, frig, arsita si nici un fel de nenorocire sau
necaz, ci totul va fi linistitor, pasnic, neprimejdios, veselitor, luminos,
îmbucurator si bineplacut. În viata aceasta, aproape toate sunt mâhnitoare si
de jale: frica de moarte, de diavol si de pacat, teama de rauvoitori si de
prefacuta fratie; de toate trebuie sa te pazesti si sa te uiti în jurul tau ca
o pasare ce se fereste de vânatori si de arcasi. Aici în fiece zi murim prin
temerea si asteptarea mortii si cu cât mai mult traim, cu atât mai mult
asteptam sa murim: caci pe masura ce traim mai îndelung, viata ni se scurteaza
si se apropie tot mai mult venirea mortii. Iar aceasta viata plina de
amaraciune si moarte este întesata cu o sumedenie de nenorociri si pe masura ce
se prelungeste, necazurile ni se înmultesc. Însa în veacul de apoi nu vor fi
unele ca acestea, ci doar viata, fericire, desfatare, biruinta, strigate de
bucurie si veselie vesnica. În vremea de acum, oamenii s-au obisnuit sa mearga
de sarbatori acasa unii la altii, sa se viziteze si asa sa se veseleasca
împreuna. Atunci alesii Domnului se vor aduna în casa Tatalui Ceresc, în care
„multe locasuri sunt”, si vor dobândi împrietenirea cu Sfintii Îngeri si cu
toate Puterile ceresti, veselindu-se dimpreuna, bucurându-se unii de altii
înaintea fetei Cerescului lor Tata. Atunci „cei mântuiti de Domnul vor veni în
Sion cu strigare de bucurie si desfatare vesnica va fi peste capetele lor. Ei
vor afla bucuria si veselia, iar întristarea si suspinarea se vor departa”
(Isaia 35, 9-10). De sarbatori oamenii au obiceiul acum sa manânce, sa bea si
sa praznuiasca împreuna. Atunci adevaratii robi ai Domnului „vor sedea la masa
cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în Împaratia Cerurilor” (Matei 8, 11) si „vor
mânca si vor bea la masa Domnului” (Luca 22, 30); „îmbata-se-vor din grasimea
casei Domnului si din izvorul desfatarii Lui vor fi adapati” (Psalmul 35, 8),
dupa cum ne-a binevestit Dumnezeu despre acestea prin Prorocul Sau: „Iata,
slugile mele vor mânca, slugile mele vor bea, slugile mele se vor veseli,
slugile mele vor cânta din bucuria inimii” (Isaia 65, 13-14). Oamenii mai au si
obiceiul de a cânta în zile de sarbatoare cântari de bucurie. Atunci alesii
Domnului Îl vor vedea pe Dumnezeu „fata catre fata” (1 Corinteni 13, 12), „Îl
vor vedea” întru slava Sa, „asa cum este” (1 Ioan 3, 2), si într-un cuget Îl
vor lauda, Îl vor slavi si-L vor cânta la nesfârsit fara sa se mai sature si
fara sa osteneasca. O, cât de luminos, vesel si plin de bucurie va fi acel
praznic, iubite crestine! Cât de dorita este ziua în care Îl vom vedea fata
catre fata pe Dumnezeu, pe Care Îl vedem acum ca prin oglinda, în ghicitura!
„Fericiti sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lauda”
(Psalmul 83, 5), Împaratul si Dumnezeul meu. Din aceasta întâmplare si din cele
asemanatoare ei, ne învatam, crestine, a ne înalta mintea si inima la fericita
vesnicie si pe aceea a o cauta cu credinta sincera si cu sârguinta.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 176
SUSURUL
APEI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Asa cum curg râurile catre mare, curg
sufletele oamenilor catre Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 444.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu