POVESTIRI - Sergiu si Ioana + Demagogul suprem

 

Excelent, ce viață fermecătoare și tumultoasă în doi, ambii mari oameni de o vastă cultură. Mersi.   Numai bine și sănătate

 

Sergiu si Ioana

 

"- Stii tu cine este Ioana ? l-a întrebat o dată Sergiu Celibidache pe un prieten de-al său.

- Stiu şi eu ?! bâigui acela de teama unui răspuns greşit.

- Ioana este însăşi viaţa !

Zeci de ani mai târziu, după dispariţia fizică a marelui compozitor şi dirijor român, fu rândul Ioanei să-şi întrebe o prietenă:

- Tu ştii cine era Sergiu ? Îmi mânca aerul ! Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. si cred că am fost un fel de eroină că i-am rezistat.

Exuberantă, frenetică în felul ei de a trăi, „o cratiţă mereu în clocot” cum se descria ea însăşi, dar în aceeaşi măsură caldă şi apropiată, o femeie plină de har spiritual, şi nu în ultimul rând , o pictoriţă de mare talent, supranumită „sora mai glumeaţă a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar soţia lui Sergiu Celibidache, ci însăşi viaţa lui.

S-au întâlnit în Buenos Aires la Teatrul Colon, unde Celibidache, în vârstă de 38 de ani,se afla în turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise în Argentina cu al doile ei soţ, Nicolae Duca, „băiat de băiat”, „licenţiat în drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca să-i arunce rutinii vieţii manuşa provocării unei aventuri.

În acea seară orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Când l-am văzut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai târziu, octogenară deja, am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai văzusem şi nu mai auzisem aşa ceva până atunci. Ce a făcut tânăra Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” după băiatul spălătoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” după băiatul bancherului părinţilor ei, iar la 15 ani era deja măritată? După concert a mers direct în cabina lui Celibidache să-i ceară un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amândoi !

 - Sergiu m-a măsurat cu privirea de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată …

 Ajunsă acasă, Ioana, fără pic de reţinere, îi declară soţului:

 - Dragă, l-am găsit pe bărbatul vieţii mele !

 Si a plecat. A lăsat totul şi a plecat. Soţul a crezut că e o joacă, o glumă, că Ioana a înnebunit. Spera într-o revenire a ei după ce-i trece frenezia amorului. „Jamais !” a fost răspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si aşa a fost. Timp de 45 de ani, până la dispariţia pământească a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu şevaletul sub braţe, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania…

 Întrebată cât de greu sau cât de uşor i-a fost să trăiască atâția ani în intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache răspundea senin: „Nu ştiu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.”

 Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumărate biografii, dar „una mai proastă decât alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reuşit să pătrundă esenţa clocotului existenţial al dirijorului.

 Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-şi cunoştea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant.

 În cartea „Sergiu altfel…” Ioana Celibidache vorbeşte despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile şi comportamentul lui cu care s-a obişnuit atât de greu: să fii prezentă la cele 5 min. de rugăciune ale dirijorului înainte de concerte, să fii disciplinată, să fii punctuală în orice, să fii întotdeauna acasă când venea de la repetiţii. Cât de uşor poate fi să stai alături de o fiinţă care trăia exclusiv prin orchestră şi repeţii, iar tu să fi mereu disponibilă pentru el ? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam să fac tot ce-mi doream.

 Dacă reuşeam să ies cumva de sub umbra lui, Sergiu întotdeauna mă determina să înţeleg că e foarte important să stau cu el. Si tot ea găsea răspunsul vindecător: „Dar şi eu eram la fel, îngrozitor de acaparatoare”.

 Două firi atât de profund personalizate artistic, atât de libere în cuget au trăit esenţa iubirii fără a umbri calea destinului celuilalt.

 Dimpotrivă. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tânără şi toată teoria lui despre viaţă am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a încurajat-o să urmeze cursuri de pictură şi tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

 - Ce-s chestiile astea ? întreba Celibidache după ce privea îndelung un tablou pe care soţia sa îl semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei să ajungi ? Nu vezi că nu-i organic ?

 Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul în viaţă, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura în el, spunea ea. Eu întotdeauna am mâzgălit. Nu căutăm. El m-a învăţat să caut. Spre sfârşitul vieţii marele dirijor a cărui concerte erau „adevărate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp îndelungat tablourile Ioanei în care nu erau pictate lucruri ci efecte, stări şi o întreba: „Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura ?” Ioana nu-i răspundea. Nu eram demnă de răspuns, spunea ea.

 Si totuşi Iubirea nu e de ajuns ? Unora le este de ajuns.

 Au existat certuri, dispute sau conflicte în familia Celibidache ?

 Bineînţeles că au existat, spunea râzând Ioana Celibidache, amintindu-şi cum a plecat o dată de acasă supărată că soţul ei nu vroia în ruptul capului să închidă gâştele pe care le aveau la „casa de moară”, vila lor care se afla la 100 km de Paris. Gâştele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gâştele, iar soţia şi-a făcut bagajele şi a plecat… pentru câteva zile când dirijorul a cedat în defavoarea gâştelor.

 „Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Să înveţi să râzi cu „adversarul”, nuanţa mai târziu Ioana. Să râzi chiar dacă nu ai de ce, altfel, te plictiseşti de te ia dracu ! Aşa au râs 45 de ani !

 - Bărbatul meu s-a prăpădit aşa, dintr-o dată.

 După moartea dirijorului în anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „într-un tunel al durerii”. A încetat să picteze, iar cei 5 câini Saint-Bernard pe care dirijorul îi îngrijea personal, au refuzat mâncarea pierind de foame. Viaţa îşi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a început să scrie despre el, astfel ştiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsă. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

 Viaţa este un dar care ni se retrage la un moment dat. Ea nu dăinue şi nu ar trebui să avem această pretenţie la dăinuire, spunea la apusul vieţii (2012) Ioana Celibidache. Să nu uităm însă să râdem aşa cum au făcut-o Ioana şi Sergiu Celibidache. Si au fost fericiţi ca nimeni alţii în această lume.

 

 

Demagogul suprem

 

Brașov. Anul 1949. Într-o casă din strada Cerbului, o familie cu 2 copii încearcă să supraviețuiască perioadei de după război.

 

Trăiau la parterul unei case cu alte familii înghesuite în spații mici. Tatăl român, mama rromă aveau un băiat și o fetiță și locuiau în același spațiu cu familii de maghiari, sași. Nu era ușor căci fiecare familie încerca să supraviețuiască și nu prea mai erau alimente, bani și locuri de muncă.

 

 

Brasov. Anul 1950. Echilibrul familiei se rupe când tatăl moare neașteptat și tot greul rămâne în sarcina mamei care se scula dimineața devreme și încerca să se ducă prin oraș să găsească ceva de lucru. Pentru băiațelul de 11 ani a venit un mare șoc. Au ajuns în situtia să se bucure la o bucată de pâine sau mămăligă, să simtă vulnerabilitatea în fața morții, a rasismului, a mizeriei, a sărăciei.

Foamea a devenit atăt de mare, încât cel mai mare aliat era visul.

Și-a imaginat într o noapte în care stomacul urla de foame cum ar fi să se trezească a doua zi și pe masă să găsească cele mai bune feluri de mâncare și bogații neasemuite care să strălucească puternic: aur, diamante, bijuterii, bani nenumărați cu care să poată cumpăra orice și cu care sa poată face ce vrea.

 

Șansa lui a venit după câteva luni, când cineva din acea casă, o femeie, posibil săsoaică, s-a apropiat de ei și a început să îi ajute cu mâncare. Puștiul a început să se uite cu mare încredere spre viitor, având și suportul mamei și al surorii lui.

 

A deschis ochii spre oraș și spre societate și a început să facă sport. A văzut că în societatea de atunci, dacă faci sport, poți să fii respectat, ai câtă mâncare vrei și nu mai ești obligat să intri în fabrică să dai la pilă. Nu era foarte talentat, dar avea altceva care ținea loc de talent: plăcerea de a face sport și o ambiție fenomenală, dorința de a-și depăși limitele și de a fi numărul unu.

 

 Într-o zi a văzut ceea ce lui i se păreau a fi doi boieri pe un teren de tenis. În fapt, erau doi doctori, dar hainele lor albe și sportul ciudat pe care îl jucau l-a fascinat și a început să le aducă mingile.

 

Era un fel de ping-pong, dar pe un teren cât unul de baschet aproape.

 

Nu știa să joace, dar experienșa lui de la ping-pong l-a făcut să îl bată la puncte pe unul dintre ei, atunci când partenerul său lipsise și asta i-a dat o încredere mare că poate să se apuce de acest sport "boieresc".

 

În următorii câțiva ani, s-a înălțat și a ajuns să fie puternic și competitiv și în hochei, și în tenis. A ajuns să joace o finală de tenis de câmp și a fost luat la ochi de protipendada comunistă. Li s-a părut că e modelul perfect pentru noua societate căci e foarte ambițios și are și origine sănătoasă, cum se spunea atunci.

 

Șansa cea mare pentru el a fost că unul dintre cei mai influenți politicieni l-a simpatizat și l-a luat sub aripa lui. A ajuns să aibă șansa să plece la concursuri afară pe la 19 ani și înainte de a pleca la un turneu a avut parte de o mare surpriză. Protectorul lui, al doilea om în stat la acel moment i-a spus că nu dă bine să nu aibă și o diplomă, căci era un reprezentant al comunismului, așa că l-a ajutat ca în numai 4 luni să facă doi ani de liceu și să își ia și bacalaureatul.

 

Atunci a înteles tânărul de 19 ani că dacă cunoaște pe cine trebuie, multe uși se deschid în fața lui și multe se pot rezolva.

 

Un an mai târziu, a devenit campion național la tenis de câmp și a primit încă un cadou din partea prietenului sus pus în nomenclatura comunistă: a fost luat la o partidă de vânătoare.

 

Atunci a înțeles că există și o altă viață decât cea prezentată in ziare și la televizor de către partidul comunist. O viață în care, în plină construcție a socialismului sovietic, erau la noi oameni care își permiteau să facă vânători precum lorzii englezi și aveau mese îmbelșugate. Așa a învățat tânărul de 20 de ani o altă lecție: că poți avea tot timpul două vieți: una în exterior, în care poți să plângi de mila săracului și una în interior, în care să poți avea mese îmbelșugate după vânători spectaculoase. Era perioada când bolșevicii omorau în pușcării toată elita românească, episcopii greco-catolici erau omorâți unul câte unul, iar corpul lui Iuliu Maniu, după tortură și umilire, era aruncat într-o groapă  făcută între niște boscheți, ca să nu mai știe nimeni nimic de el. A învățat și că vânătoarea poate reprezenta un club select, unde poți să cunoști oameni importanți. A simțit și senzația de forță și de stăpân al lumii, atunci când a văzut că o căprioară sau un urs cad secerați și însângerați, atunci când tot ce face el, este să țintească bine și să apese pe trăgaci.

 

Încetul cu încetul, a căpătat și el sentimentul că face parte din nomenclatură, iar faptul că avea acces la călătorii externe a început să îi deschidă și ochii cum să facă bani cu produse care la noi nu se găseau. Începuse să simtă că face parte din elita noii societăți.

 

Următoarea șansă mare pe care a avut-o sportivul Ion Țiriac, a fost că în țară, a apărut un geniu al tenisului cu numele de Ilie și a făcut alături de acesta, o echipă care a câștigat meciuri de tenis în Cupa Davis. În momentul acela, deja era prieten la cataramă cu elita comunistă, iar partidele de vânătoare alături Maurer. protectorul lui, erau o obișnuință.

 

Când treaba s-a spurcat, în anii 80, căci Ceausescu strânsese cureaua, Ion Țiriac a plecat din țară și s-a apucat de antrenorat. Maurer însă, nu l-a uitat și, ca să îl ajute să își facă un cheag, i-a dat permisiunea să se ocupe de o linie de export textile a statului român

 

Așa a învățat Ion Tiriac că e mult mai bine să fii șef de contract și de afacere. decât să fii antrenor.

 

A inceput să investească, să cumpere o benzinărie și să strângă de fiecare ban ca să iî înmulțească, dar s-a ținut și de antrenorat, căci orice bănuț în plus consolidează.

 

Următoarea mare șansă a lui Țiriac a venit când un fost cunoscut din Brașov, Gunther Bosch, i-a spus că a văzut  un puști  german de 16 ani, care lovește năpraznic mingea. A avut instinct și a făcut un contract cu părinții germanului și și-a pus în valoare calitățile de bun antrenor. Puștiul a explodat la Wimbledon și în momentul acela, Țiriac a avut uși deschise în toată Germania. Si-a dat seama în acel moment că partidele de vânătoare pot fi un mijloc și mai mare de îmbogătire, căci la fiecare asemenea partidă, putea realiza contacte și discutii importante.

 

A facut din comisionatul lui Boris Becker aproape 25 de milioane de dolari.

 

Moment în care a venit revoluția din 89. Țiriac era în poziția ideală.

 

Tocmai făcuse rost de capital, avea imagine de patriot, România era pământ virgin pentru orice investiție, iar el avea intrare și la capitalul mare din Germania. Și-a dat seama ca România, ieșind din comunism, avea nevoie de lucrurile care lipsiseră până atunci. Așa că a investit în comerțul cu mașini străine, în asigurări, alimentație, suprafețe comerciale și sector bancar.

 

În acea perioadă, averea lui Țiriac a început să crească amețitor, căci în România, totul se lua pe preț de nimic.

 

În momentul când a fost întrebat dacă vrea să intre în politică, Țiriac a refuzat, lăsând de înțeles că o face din modestie. În acel moment, un puști cu numele Poroineanu s-a bucurat ca un prostuț crezând că acest om de ispravă va face lucruri mari pentru țara lui.

 

Singurul lucru dubios care apăruse atunci, era faptul că Ion Țiriac plătea o chirie de 100 de dolari pentru cea mai luxoasă vilă din Primăverii. De ce să plătești pentru cea mai luxoasă vilă din România doar cât plătește un student de la politehnică pentru cămin?

 

 

De fapt Țiriac nu vroia să intre în politică pentru că știa că influența politicianului nu durează mult iar el avea un plan mult mai deștept. Să stea în umbra politicului și să folosească influența pentru a-și crește averea. Așa că în acel moment, era prieten la cataramă cu Petre Roman.

 

Marea artă a lui Țiriac era că în același timp avea grijă să lucreze și la imaginea lui de patriot român. Lăsa impresia că el a venit în România să-și ajute țara, ca un fel de devotament.

 

Cum au mers investițiile românesti?

 

În numai 10 ani a ajuns de la 25-30 de milioane de dolari la o sumă de cca un miliard de euro!

 

Pofta însă de abia i se deschidea, căci acum avea și capital, avea deja investiții importante și în tenisul european, iar foamea de bani creștea proporțional.

 

Dupa alți 10 ani, o altă oportunitate uriașă apărea la orizont.

 

Venirea lui Adrian Năstase la putere.

 

Și-a pus din nou în funcțiune vânătorile și s-a împrietenit la cataramă cu noul prim-ministru. Aici a fost jackpot pentru că a întâlnit un om pe gustul lui, adică ahtiat după munți de bani.

 

 

Cu toate că Țiriac deja devenise extrem de bogat, alăturarea cu Năstase i-a dat noi surse de inspirație. Amândoi au realizat că România mai are o sursă de bogăție la dispoziție, care nu fusese speculată: petrolul și gazele. Așa că s-au pus pe treabă: prin 2002 au început să aibă mese regulate de lucru la un restaurant din Primăverii ca să stabilească strategia. Lucrurile mai importante le discutau desigur la vânători, unde urechile erau mai puține.

 

România avea la acel moment 1 miliard de barili de petrol deja identificați în locuri de exploatare, plus prospecțiuni în derulare.

 

Petrom-ul  avea în plus și 800 de stații de benzină plus facilitați de transport și de depozitare, plus gaze naturale. Stațiile de benzină făceau cam 1 milion bucata, deci în mare, cam 800 de milioane, iar barilul de petrol era pe atunci cam 10 dolari, deci 10 miliarde făcea numai petrolul deja identificat.

 

Ca să vă dați seama ce însemna valoarea de atunci a Petrom-ului, e suficient să amintim doar că ungurii au primit o ofertă în perioada aia, de cam 4 miliarde de dolari pentru pachetul majoritar de la compania lor de petrol și au refuzat-o. Asta în condițiile în care ungurii nu aveau nici petrol, nici gaze și logistică mai puțină.

 

Cu cât a vândut Năstase consiliat de Țiriac Petrom-ul? Cu 1,5 miliarde de dolari! Cam cât dă o firmă "comision" dacă ia un produs care face peste 10 miliarde de dolari cu nici două miliarde? Păi cam 10 % din diferență. Adică undeva la 800 de milioane de dolari. Ca o coincidență, exact în perioada aia, averea lui Țiriac a crescut la vedere cu 400 de milioane de dolari Trebuia însă să își asigure și spatele legal, așa că în una dintre vânătorile lor împreună, au găsit soluția miraculoasă. Vor trece vânzarea prin parlament și așa vor fi scutiți de orice problemă. Ce parlamentari avea PSD-ul atunci? Păi s-a văzut ceva ani mai târziu, când ProTV-ul a făcut un documentar și majoritatea dintre ei habar n-aveau ce votează.

În aceeași perioadă, fiul lui Țiriac a fost prins cu droguri. Și pentru că Țiriac nu era sigur de decizia unui judecător, s-a întâmplat un miracol. În numai 6 luni, România și-a schimbat legislația privind posesia de stupefiante. În orice țară civilizată din lumea asta, o asemenea modificare bruscă ar fi fost semn că statul a fost capturat de mafie.

 

Cu Petrom-ul a mers până acolo încât i-a intermediat contacte cu Victor Cernomârdin și cu Gerhard Shroeder. Rușii aveau un pachet important de acțiuni la OMV, iar Shroeder era director general la o companie rusească de petrol. Când un jurnalist adevărat l-a întrebat pe Țiriac: cum se face domnule Țiriac că în locuința dumneavoastră a discutat Adrian Năstase despre Petrom cu Gerhard Schroeder? Răspunsul lui Țiriac a fost efectiv din altă galaxie. Un răspuns pe care nici marii mafioți Toto Riina și Pablo Escobar n-ar fi avut curajul să îl dea, într-atât de sfidător și de batjocoritor era pentru opinia publică românească.

 

A spus: Nu știu domne ce discutau Năstase și Schroeder în sufragerie, căci eu eram în bucătărie!

 

Acest răspuns arată că Țiriac a învățat lecția și știa că societatea românească este atât de aneantizată, încât nimeni nu va îndrăzni să îi arate măcar obrazul

 

 Cât despre Bechtel ce ar mai fi de spus?

 

S-a făcut în 2003, iar el a avut prânzuri de lucru cu Năstase în perioada 2002 - 2004. Bechtel este o firmă americană de construcții care nu și-a bătut joc de clienți. A făcut autostradă în Croația prin munți. A făcut și autostradă în Albania! Finalizată! Asta până la întalnirea cu Năstase-Țiriac, când au făcut cel mai batjocoritor contract care poate fi făcut cu o țară. Atât de batjocoritor și dezavantajos României a fost acel contract, încât a trebuit să fie ascuns după un timp.

 

Oare a fost implicat Țiriac în "consilierea" cu Bechtel? Păi ia să vedem: în afară de faptul că era frate cu Năstase în perioada aia, Țiriac mai avea un atu. Atunci avea un factor de lobby extrem de puternic: era prieten cu fostul lider al senatului american Robert Mitchell, care era căsătorit cu fosta iubită și angajată a lui Țiriac,

 

Heather MacLachlan...

 

Ți uite așa, măritul Ion Țiriac a ajuns la peste 2 miliarde de dolari avere, devenind cel mai bogat fost sportiv al planetei albastre.

 

În tot acest timp, el a lucrat în continuu la imaginea de om decent.

 

S-a afișat cu Andreea Marin, a fost conducătorul delegației olimpice în perioada 2000 - 2004. Dupa ce s-a terminat cu privatizările, nu a mai fost interesat să fie șef, plus că România nu mai avea sportivi de valoare, așa că a preferat să se afișeze cu cei clasici.

 

A venit perioada Băsescu - Boc, o perioada seacă pentru domnul Țiriac.

 

L-am văzut o dată la Antena 3, într-o emisiune, spunând revoltat că „domne guvernu' ăsta al lui Boc nu are talent la afaceri. Eu le-am propus un contract public privat în care să fac niște blocuri pe terenurile mele, iar guvernul să îmi garanteze vânzarea”. Cu alte cuvinte domnul Țiriac vroia să evalueze terenurile și construcția la un preț stabilit mai mult de el și guvernul să îi garanteze banii.

 

După care să vândă blocurile guvernul. Și guvernul nu a fost capabil sâ înțeleagă mărinimia lui Țiriac.

 

Când un jurnalist l-a întrebat sincer: cum vă explicati domnule Țiriac că noi nu avem nici măcar autostrazi, modestul și patriotul Țiriac

 

Și-a depășit încă o bornă  a sfidării. A spus: domne noi nu cred că avem un maker cum spun englezii!

 

Deci țara care pe când era compusă doar din câteva județe, pe timpul regelui, făcuse podul de la Cernavodă, o minune tehnologică la vremea aia, acum nu mai avea vocație de constructor. Țara care pe vremea comuniștilor făcuse Porțile de Fier, cel mai mare ansamblu hidrotehnic de pe Dunăre precum și Transfăgărășanul, unul dintre cele mai frumoase drumuri alpine din Europa, nu mai avea vocație de constructor.

 

Și a venit din nou PSD-ul la guvernare.

 

Dăncilă și-a dat jos ochelarii cu emfază și a anunțat în plină ședință de guvern că a hotărât semnarea unui contract public privat de 1 miliard de dolari.

 

Cu cine era semnat contractul? Cu Țiriac.

 

Ce prevedea contractul?

 

Că guvernul dă 500 de milioane cash unui privat, iar privatul este obligat să facă 1000 de grădinițe.

 

Cred că nu poate fi găsit într-o societate civilizată un contract mai batjocoritar decât acesta, poate doar să fie concurat de Petrom și Bechtel. Un contract ultra-mafiot și ultra-batjocoritor pentru România.

 

De ce mafiot?

 

Pentru că nu se pot stabili standarde comune pentru toate grădinițele.

 

Pentru că detaliile legate de prețul de construcție și clauze nu sunt publice.

 

Pentru că țn România poți să faci grădinițe în localități rurale cu100k bucata, deci dacă faci asemenea grădinițe, în cazul fericit în care le faci, te costă cam 100 de milioane de euro deci tu marele investitor privat rămâi cu 400 de milioane de euro dintr-un singur pix.

 

La numai câteva săptămâni de la acest contract, Ion Țiriac a fost văzut în oraș cu o nouă achiziție de lux, o mașină care dezvoltă 755 de Cai Putere. Pentru că ăsta e un alt lucru pe care l-a învățat la partidele de vânătoare: după fiecare partidă, trebuie să își adjudece un trofeu.

 

Lucrul cel mai folositor pentru el, învățat de la Maurer, este dublul limbaj:

 

Spune că el, la revoluție, a făcut o prostie că a venit în România căci el avea alte afaceri. O minciună colosală căci el, în România a crescut exponențial

 

Spune că el e conștient că o bătrânică care dă 10 lei de pomană valorează mai mult decât gestul lui.

 

Păi ia să vedem: după ce a făcut rost de vreo 400 de milioane de euro de la statul român printr-un contract ultra-mafiot, el a ajutat statul român în timp de Covid, trimițându-și fiul să se laude la Antena 3 cu donația de...100.000 de dolari!

 

Spune că el e conștient că după moarte nu îți rămane nimic ăi cimitirul e plin de oameni bogați

 

Și ce vedem în realitate?

 

Că după ce a făcut miliarde de dolari cu guvernele României și a ajuns cel mai bogat fost sportiv al planetei, tot nu s-a săturat. Ajuns la vârsta de 80 de ani, când ar fi putut să se gândească la țara asta, să lase ceva în urma lui, să facă o universitate sau ceva memorabil, el a preferat să facă contractul mafiot cu Dăncilă.

 

Spune că este patriot: vânzarea băncii a făcut-o în străinătate ca să nu plătească taxe statului român. Înregistrarea activității o avea în Cipru, iar banii și-i ține într-un fond din Panama.

 

Spune că este precaut și că acum banii sunt administrați de o fundație și, desigur, știe că viața e limitată. Ca om precaut ce e, va lăsa și testament.

 

 

Banii aceștia strânși cu atâta lăcomie și lipsă de scrupule, făcuti chiar și la vârsta de 80 de ani, averea asta uriașă pe care a făcut-o, nu vor construi nimic după ce nu va mai fi. Iar România nu va rămâne cu nimic. Chiar și în condițiile unui testament, un copil e făcut cu o americancă iar alți doi sunt făcuți cu o egipteancă. Va apărea lupta și tot imperiul creat de el se va destrăma.

 

Spune ca este modest.

 

În toată lumea civilizată, familiile foarte bogate au maxim câteva mașini și, in general, nu face nimeni caz de bogație.

 

La no,i ultra-bogatul Țiriac nu are 3 mașini, sau 5 mașini, sau 10 mașini, are 420 de mașini, toate de lux. Sunt și mașini de 2 milioane, și de 4 miloane de euro. Și ce face modestul Ion Țiriac ? Cere taxă de intrare omului obisnuit și sărac din România, ca să aiba acces să vadă mașinile luxoase pe care le are el. Căci și-a făcut expoziție de bogație. El, modestul. Și asta, în țara care în 30 de ani nu a avut bani să contruiască un spital. În țara în care la 5 ani de la colectiv încă nu sunt bani pentru o cameră pentru marii arși.

 

Când a fost scandalul cu românii bolnavi de Covid din Germania, ținuți înghesuiți, care a fost reacția lui Țiriac? A ieșit la televizor cu hârtii în care arăta că românii din Germania au salarii de 2800 și 3500 de euro lunar! Ca să își apere fratele lui miliardar, tovarăș de vânătoare. Eu am cunoscut un român care a lucrat în acele abatoare și mi-a spus clar că se câștigă undeva între 1500 și 1800. Țiriac luase fișa unor șefi de sală și manageri.

 

Acum Țiriac așteaptă să se mai slăbească pandemia ca să mai poată merge la o vânătoare. Să găsească ținte vii pe care să le ia în vizorul puștii și pe care să le umple de sânge și să le transforme în trofeu și să își dovedească sieși încă o dată cât de dominant și puternic este.

 

Copilul Țiriac și-a îndeplinit visul. Pe masa lui sunt acum cantități uriașe de aur, diamante. Poate să cumpere orice. Poate să își permită orice.

 

Omul Țiriac, în schimb, nu a reușit să rămână om. A devenit împăratul micimii, al lipsei de scrupule, al cinismului și al lăcomiei fără limite.

 

A devenit Demagogul Suprem.

 

Sursa: ION LAZU