Vasile Duma - Rădăcinile limbii române

 

Rădăcinile limbii române

Prof. Vasile Duma

28 Noiembrie 2021

 

În rândurile care urmeazӑ mӑ voi opri asupra câtorva rӑdӑcini ale limbii române, care ne vor ajuta sӑ înţelegem originea unor cuvinte, altfel decât o fac dicţionarele etimologice. Dacӑ dicţionarele explicӑ cel mai adesea etimologia unui cuvânt prin trimitere la cuvinte echivalente din alte limbi, rӑdӑcinile au rolul de a ne oferi „sӑmânţa” din care „s-au nӑscut” cuvintele. Ele sunt asemenea unor ramuri pornite din acelaşi trunchi, au înţelesuri înrudite, fӑrӑ a fi însӑ sinonime.

 

Voi începe cu rӑdӑcina „ST-“, care aratӑ ceva încremenit, nemişcat, cel mai cunoscut cuvânt format de la aceasta fiind verbul „a sta”, cu toate derivatele sale”: stabil, statornic, stavilӑ, stӑvilar. Alte cuvinte sunt: stâlp, stâncӑ, stanӑ, stânӑ( stâna stӑ pe loc, iar oile care se mişcӑ vin în fiecare searӑ la ea), stup( la fel ca la stânӑ, albinele se întorc la stup, pe care îl gӑsesc mereu în acelaşi loc), stӑnog( ţӑruş cu care se priponeşte calul), stӑpân, etc. Interesantӑ mi se pare structura cuvântului „stomac”, pentru înţelegerea ei trebuie sӑ ne oprim însӑ asupra altei rӑdӑcini: „RÂ-”, care are sensul de „a (se) freca”, „a se roade”, aşa cum aratӑ cuvântul „râşniţӑ”, dar şi altele: a râma( adicӑ a scormoni pӑmântul cu râtul, la porci), a râni (a curӑţa grajdul/coteţul de gunoi, dar şi o fântânӑ care a fost inundatӑ), a râcâi (a scormini pӑmântul/gunoiul cu râcâitorile, la pӑsӑri), rântaş(sos fӑcut din fӑinӑ de grâu prӑjitӑ cu ulei/unturӑ, fiind necesarӑ frecarea acesteia pânӑ se obţine culoarea maronie).

 

Termenul popular pentru stomac este rânzӑ, acesta fiind imaginat ca un loc unde mâncarea stӑ şi se macinӑ, prin unirea celor douӑ cuvinte obţinându-se numele organului respectiv, adicӑ stomac. Dicţionarele îi dau acestui cuvânt mai multe origini(slava veche, neogrecesc, latin, francez, Italian), ceea ce face sӑ cred cӑ este un cuvânt vechi din fondul indo-european. Din câmpul lexical al cuvântului stomac nu avem alţi termeni în limba românӑ, aşa cum avem de la rânzӑ: a râşni(adicӑ stomacul/pipota la pӑsӑri, mai ales cele care au fost îndopate, lucreazӑ) şi a râgâi( la oameni/ animale, semn cӑ stomacul lucreazӑ), conducând la concluzia cӑ acesta(rânzӑ) este mai vechi decât stomac în graiul românilor şi mai frecvent pânӑ nu demult.

 

Alte rӑdӑcini

 

-BO/BU-arată ceva rotund şi, eventual umflat, cum o dovedesc exemplele urmӑtoare: bob, bostan, bot(au animalele, în timp ce pӑsӑrile au cioc, rӑdӑcina „-ci” exprimӑ ceva strâns, adunat), boltӑ, bondar, iar cu BU: buburuzӑ, bute/butoi, burduf, bucӑ, bundӑ, bumb (nasture metalic la hainele militare), bubӑ/buboi, bombӑ, a bubui, buclӑ, bulgӑre, bulbuc, bulӑ, etc. La fel ca la stomac, şi aici avem un cuvânt la care cred cӑ trebuie sӑ ne oprim: buric. E clar cӑ acesta s-a format de la cuvântul burtӑ. Întrebarea care se pune este dacӑ acel „-ic” este un sufix care s-a ataşat la rӑdӑcina cuvântului de bazӑ burtӑ, sau este alt cuvânt. Comparând cu alte cuvinte derivate de la burtӑ( burtos, burticӑ), cred cӑ „-ic” este mai degrabӑ alt cuvânt şi mӑ gândesc la termenul popular cu sensul de panӑ, ţӑranii noştri folosind un „ic” pentru a fixa coasa pe „toporişte” (coada de coasӑ). Înţeles astfel, cuvântul buric înseamnӑ fixat/prins în burtӑ(dicţionarele îi dau o etimologie latinӑ).

 

-BL- aratӑ ceva moale, atât la propriu:blândӑ (subst. cu sensul de “umflӑturӑ” pe piele ca urmare a unei infecţii/ înţepӑturi de insecte); blanӑ( subst. cu sensul de piele sau lânӑ, care acoperӑ corpul unor animale), cât şi la figurat: blând(adjectiv cu sensul de calm, linistit, domol); blajin, cu acelaşi sens ca blând; bleg, are mai mult un sens peiorativ, adicӑ fӑrӑ forţӑ, fӑrӑ iniţiativӑ, care nu manifestӑ niciun interes. Observӑm cӑ atunci când sunt folosite cu sens propriu, cuvintele formate de la aceastӑ rӑdӑcinӑ sunt substantive, iar când sunt folosite cu sens figurat au valoare de adjectiv.

 

LA - aratӑ zgomotul, sunetul puternic, produs de vocea omeneascӑ sau de fenomene/obiecte din naturӑ: larmӑ( sunete mari), a lӑtra ( a scoate sunete cӑtre altul, rӑdӑcina „tra” sugerând partea opusӑ), a urla (cum am vӑzut în alt articol, „ur” înseamnӑ „mare”, deci a urla înseamnӑ strigӑt foarte puternic), gӑlӑgie (adicӑ zgomot produs/scos din gât, fie cӑ e vorba de oameni, fie de animale/pӑsӑri; oamenii fac gӑlӑgie, în timp ce lucrurile fac zgomot). Refrenul cântecelor noastre populare „la” ar putea fi chiar rӑdӑcina semnalatӑ mai sus.

 

Sӑ fie oare toate aceste cuvinte împrumutate din limbile popoarelor cu care am convieţuit de-a lungul vremii sau sunt formate de la rӑdӑcini specifice limbii române? Având în vedere cӑ de cele mai multe ori dicţionarele dau etimologii diferite cuvintelor formate de la aceeaşi rӑdӑcinӑ (ex. a sta/latinӑ, stanӑ/slava veche, stânӑ/cuvânt autohton, stâncӑ/slava veche, sârbӑ, stup/latinӑ), e posibil ca aceste rӑdӑcini sӑ fie specifice limbii române, iar cuvintele formate de la ele sӑ fie autohtone şi nicidecum luate de la alţii.

 

https://www.art-emis.ro/stiinta/radacinile-limbii-romane