VASILE
PLĂVAN – „LUMINOASĂ PILDĂ DE VIRTUTE”
(24
noiembrie 1889 – 23 ianuarie 1939)
Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea
propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea
românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul
final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.
La această grea povară a populaţiei
româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese
teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale. Astfel
după Marea Unire din 1918, situaţia populaţiei era dintre cele mai grele.
Locuitorii satelor trăiau în mizerie, iar intelectualii bucovineni erau
împrăştiaţi în toate părţile.
„În Cernăuţi şi în Bucovina au rămas (în
1918) numai foarte puţini intelectuali români şi asupra lor a căzut toată
greutatea acestor zile istorice”, consemna Constantin Loghin în anul 1943.
Lumea de azi este preocupată de griji de
alt ordin decât aceea de a-şi consfinţi înaintaşii şi se apleacă doar
accidental şi episodic asupra cinstirii acestora. De prea puţine ori se
vorbeşte despre adevăraţii bărbaţi ai neamului, şi asta doar cu ocazia unor
evenimente: aniversări, comemorări etc.
Noi, cei de astăzi suntem vlăstare,
mlădiţe ale acelor rădăcini „dezrădăcinate”, care au trudit şi sângerat şi este
de datoria noastră să facem corecţiile şi restituirile cuvenite. Cred că este
timpul să ne construim o „Arcă a lui Noe” şi să salvăm ce se mai poate salva
din tezaurul românesc istoric, cultural, spiritual.
Unul dintre marii bărbaţi români care a
trăit şi activat în Bucovina la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea a fost avocatul, publicistul şi gazetarul Vasile Plăvan.
A văzut lumina zilei la 24 noiembrie 1889,
în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.
Iubita sa mamă l-a crescut în evlavia
neamului românesc, în spiritul unor idei şi crezuri clare, concentrate pe
respectarea şi revendicarea drepturilor naturale ale românilor.
A avut o educaţie aleasă. După primele
patru clase primare din comuna natală, a frecventat cursurile secundare la
Liceul nr. 3 de stat din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul la Universitatea din
Cernăuţi, formaţie care răspundea pe deplin dorinţei şi voinţei sale de adevăr,
dreptate, justiţie.
Figura lui Vasile Plăvan ocupă un loc
important în viaţa şi societatea Bucovinei. Nu a fost doar martor la ceea ce se
întâmpla în Bucovina vremii sale, ci un participant activ la viaţa socială.
Privind în adâncul sufletului său, Vasile Plăvan a văzut revolta românilor
bucovineni împotriva stării de suferinţă, umilinţă şi defăimare şi a descoperit
dorinţa de a lupta pentru binele acestora.
Nu a plecat fruntea în faţa celui viclean,
nu s-a îngrozit de ameniţările celor care-şi hrăneau lăcomia din măruntaiele
scumpei patrii şi scurgeau măduva ţării adunând toate veniturile ei fără a face
vreo îmbunătăţire a stării populaţiei.
Având un orizont larg de înţelegere a
contextului istoric, Plăvan, alături de mari intelectuali români au refuzat să
fie supuşi unui regim politic străin, militând şi acţionând pentru unitatea
românilor şi unirea cu patria mamă.
Era convins că astfel vor slăbi şi pieri
deşărtăciunile ca negura nopţii, împrăştiată de soarele dreptăţii. Considera că
românii au trăit destul în obedienţă, în privare de drepturi, că îndeajuns au
fost blasfemiate aşezămintele cele mai sfinte, îndestul s-a împlântat mâna în
sânge nevinovat, îndestul românii au fost adăpaţi cu lacrimi.
Format în atmosfera tumultoasă a luptelor
de idei care-i confruntau pe românii din Bucovina cu monarhia austro-ungară a
fost promotorul eroismului şi patriotismului curat. În opinia sa, patria nu
este pământul în care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele
şi întărit cu oasele înaintaşilor care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut
aceleaşi doruri, aceleaşi suferinţe, aceleaşi aspiraţii. Şi mai ştia că pentru
dăinuirea unui neam este nevoie, mai întâi de toate de păstrarea credinţei
strămoşeşti, sfânta cuminicătură a sufletelor, calda rugăciune a celor care au
fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase. În cugetul curat al lui Vasile Plăvan
şi al celorlalţi intelectuali bucovineni ai vremii a fost lupta sfântă,
închinată sorţii copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor.
Dedicându-şi întreaga viaţă activităţii de
propăşire a naţiuni şi unirii, a insistat obsedant pe ceea ce era esenţial
pentru toţi românii din Bucovina, pe ceea ce însemna împlinirea unui ideal
colectiv. Vasile Plăvan a fost o „vioară” importantă în „orchestra” revenirii
Bucovinei la vatra străbună. Şi-a ales ca armă de luptă condeiul, pe care l-a
mânuit cu har, pricepere şi dăruire ca redactor şi redactor şef al ziarului
„Glasul Bucovinei” (1926-1939), la „Voluntarul Bucovinean” şi colaborator la
mai multe periodice ale vremii. Şi-a exprimat opiniile, ideile în mod clar, sub
cea mai potrivită formă pentru a fi receptate de cât mai mulţi români. Ceea ce
a scris avea ecou în conştiinţa contemporanilor săi şi-i mobiliza pentru a se
alătura cauzei comune. În paginile revistelor şi ziarelor la care a publicat, a
scris despre obiceiurile, datinile şi portul românilor, despre cântecele şi
doinele care întreţineau flacăra vie a românismului. A scris despre ocupaţiile
lor: creşterea animalelor, albinăritul, grădinăritul, cultura cerealelor,
despre împroprietăriri, reforma agrară, dar cel mai mult a scris despre viaţa
dură şi nedreaptă a ţăranilor români neaoşi. A scris despre locurile sfinte şi
binecuvântate de Dumnezeu din Bucovina, înălţătoare lăcaşuri ortodoxe
româneşti. A scris despre rolul intelectualilor în viaţa bucovinenilor. Cu mare
drag povesteşte despre învăţătorul Dionisie Mitrofanovici, „luminător sătesc”,
despre copiii şi tinerii satelor, care, deşi sfâşiaţi de dorul de părinţi şi
leagănul copilăriei, au plecat la şcoli în oraşele Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi
şi au ajuns oameni învăţaţi, instruiţi şi educaţi în iubire de neam. A scris
despre ziarul „Glasul Bucovinei”, pe care-l considera „îndrumătorul prevăzător
al vieţii publice din Bucovina”. A făcut referiri la înnoirile pe plan
cultural, economic, financiar, bisericesc şi politic realizate la „îndemnul
oamenilor cugetători cu serioasă pregătire ştiinţifică adunaţi în jurul
ziarului Glasul Bucovinei” – în cartea „Boabe de lacrimi”, 1936.
Dar cel mai mult a scris despre
dezrădăcinare, despre suferinţa şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în
urmă vatra şi toloaca, căutând în zadar „mlădiţe de săcară”, scene din
vremurile de bejenie ale ultimului război trăit, a vieţii româneşti din
Bucovin, din timpul stăpânirii străine.
„În cursul celor 13 ani de muncă în
redacţia ziarului „Glasul Bucovinei” am stăruit pentru întărirea elementului de
baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste,
corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale
Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistueşte puterile
omului mai mult decât alte îndeletniciri.” – mărturiseşte Vasile Plăvan, în
aceleași „Boabe de lacrimi”, 1936
Având o pană iscusită şi ascuţită,
prezentând trivialitatea vieţii în condiţiile revărsării „puhoaielelor” străine
care au subjugat şi oprimat populaţia românească a stârnit ura şi duşmănia
celor care nu vroiau binele ţării. A suportat rigori şi umiliri, a înfruntat
suferinţa pentru împlinirea idealului. „Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan,
întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără sfârşit un
suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a
avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii“
este scris în „Glasul Bucovinei”, nr. 5535 din 26 ian.1939.
Deşi a fost un neobosit şi vehement
luptător pentru binele românilor din Bucovina, era un bărbat generos şi
prietenos: „Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin
faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari
l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega
lui viaţă un îmblînzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită
victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se
învederează în josnicia lor de toate zilele.” – Ziarul „Suceava”, nr. 20, din
27 ian.1939, din Cernăuţi.
Era „un idealist incurabil, om blând şi
iertător (cum l-au văzut contemporanii), a fost avocat şi ziarist, moşind
Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale „Boabe de lacrimi” vădesc,
deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea
autorului, rămas „un suflet nepătat”. (Adrian Dinu Rachieru).
Avocatul Vasile Plăvan „a fost un entuziast
şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de
bunătate şi necuprinsă omenie. La 49 de ani s-a stins, lăsând în urmă o
luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de
adevărat românism”, mărturisește mult regretata poetă, eseistă și editoare,
Mariana Gurza în cartea „Destine umbrite”, (Timișoara, Atticea, 2008). Într-un
alt volum dedicat lui Vasile Plăvan, apărut la Editura Fundație pentru Cultură
și Învățământ Ioan Slavici Timișoara, Mariana Gurza îl numește pe Vasile
Plăvan, „Slavici de Bucovina.”
Vocile celor care l-au cunoscut cu
adevărat au vorbit cu admiraţie, căldură şi respect, conturând şi confirmând
autenticul portret al lui Vasile Plăvan. „Vasile Plăvan a fost un om întreg în
numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi
treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în
cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama
durerilor fizice şi sufleteşti”- Ziarul Suceava, nr. 20, din 27 ian.1939, din
Cernăuţi.
Prin întreaga sa viaţă şi activitate a
lăsat neamului o moştenire de preţ: „Anii de muncă prestată, zi de zi, în
coloanele acestui Glas al Bucovinei, – ani grei ca povara unui munte pe sub
care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în
suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef
Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale” – Glasul Bucovinei, nr. 5535
din 26 ian.1939.
Pentru toate meritele şi sacrificiile
făcute pentru binele ţării şi a românilor „Mult regretatul defunct [Vasile
Plăvan] fiind decorat cu medalia „Regele Ferdinand” cu spadă pe panglică,
onorurile au fost date de către un pluton din Reg. 4 Pionieri” – Glasul
Bucovinei, nr. 5536 din 27 ian. 1939.
Simţind seva neamului din care se ridică,
poeta Mariana Gurza (răpusă mult prea devreme de necruțătorul virus covid 19,
în martie 2021), cu o dorinţă fierbinte de a face restituiri în memoria
unchiului său, Vasile Plăvan cercetează o parte din documentele referitoare la
personalitatea acestuia. Prin revenirea şi aplecarea pioasă asupra vieţii şi
activităţii gazetarului completează biografia cu detalii, cu sublinieri
reliefate de trăsături remarcabile, cu contribuţii esenţiale la destinul bucovinenilor
epocii sale. Toate acestea ne conving că a fost „un om cât o… Epocă Istorică.
Un om cât sufletul neamului”. – Mariana Gurza, „Destine umbrite”.
Fie ca tineretul să se apropie mai mult de
istoria neamului, să discearnă adevărul de minciună, de fals şi cu luciditate
să acţioneze numai în interesul poporului, al românilor de pretutindeni şi al
României.
Să nu-l uităm pe VASILE PLĂVAN!
Să nu ne uităm adevăraţii bărbaţi ai
neamului românesc!
Să adăugăm numele lor în cartea de onoare
şi de suflet a românilor!
Vasilica Grigoraș:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu