O
demență gândită
Ing.
Ovidiu M. Curea
24
Noiembrie 2021
Am zice că trăim vremuri caracterizate
printr-o o demență contagioasă aflată în plină expansiune. (Demență = scădere a
memoriei și a capacității de a gândi, afectând modul de desfășurare a
activității). Adevărul este relativizat, devalorizat și repudiat, minciuna este
repetată la nesfârșit și etalată universal până devine tot una cu adevărul.
Impostura, prostia, grosolănia și fanatismul etalate cu fast și fală. Hoțul și
escrocul considerat băiat deștept și descurcăreț. Acceptarea slugarnică a
opresiunii considerată drept atitudine civică și responsabilă. Lipsa de
gândire, luată drept corectitudine față de autorități.
Vânzoleala și degringolada politică, drept
democrație. Spitale închise în scopuri declarat umanitare și aclamarea stopării
construcției Catedralei Neamului în favoarea construcției spitalelor
desființate. Dezavuarea și demolarea istoriei, a eroilor și personalităților
culturale, științifice și politice. Negarea diferențelor dintre sexe. Amestecul
forțat al națiilor (criza imigranților). Judecăți interesate, strâmbe și
părtinitoare. Înlocuirea în organismul uman a imunității naturale generale cu
imunitatea artificială restrânsă.
Divizarea societății în categorii
antagonice, instituirea stării de libertate limitată și condiționată după
criterii inventate, schimbate și lipsite de logică. Demență generalizată în
care oamenii aleargă încolo și încoace într-o mișcare brawniană încercând să
își găsească scăparea și orientarea dintr-o derută endemică neînțeleasă.
Liderii și guvernanții nu fac nimic pentru a limpezi apele, ba din contră le
tulbură și mai tare. Oamenii nu mai cred în aleși, nu mai știu pe cine să
aleagă, nu mai știu în cine și în ce să se încreadă. Societatea este întoarsă
pe dos și scuturată cu bățul.
Omenirea a mai trecut prin vremuri demente
în care logica a fost puternic zgâlțâită și pusă la pământ de unde avea să se
ridice primenită cu haine noi, periată, lăudată, premiată și expusă în muzee
înainte de a fi cu adevărat cunoscută, pentru că nimeni nu mai avea atunci nici
timp, nici chef de cunoaștere, de observație și analize. Cursa contracronometru
era pentru îmbrățișarea noii logici pentru că de aici se simțea adierea
câștigului izbăvitor. Prețul, natura lui, nu conta dacă la sfârșitul cursei
rezulta supraviețuirea cu banii pe masă.
Demența burgheză a revoluției franceze,
demența imperialistă a celor două războaie mondiale (al doilea terminând ceea
ce primul începuse și nu reușise să ducă la bun sfârșit), când legi, morale și
obiceiuri au fost dezavuate, acuzate, întemnițate și desființate. De fiecare
dată au rezultat morți și bani, tot mai mulți bani, capital obținut prin
sporirea numărului de mâini de lucru, a profitabilității utilizării ei. De
fiecare dată demența urmărea câștigul material și de fiecare dată câștigul
material era legat de forța de muncă. Cu cât antrenai în procesul de producție
la prețuri cât mai scăzute forță de muncă mai mare, forță de muncă recrutată
din păturile dezavantajate ale națiunilor independente sau, și mai bine, din
colonii de unde se obțineau și resurse materiale la prețuri de nimic, cu atât
mai mare era profitul.
Lupta s-a dat întotdeauna pentru accesul
la resurse și pentru obținerea mâinii de lucru ieftine. Globalizarea rezolvă
fără mari complicații accesul la resurse. Nu avem decât să observăm exodul resurselor
naturale, materiale și umane ale țării noastre, unde se duc ele și unde se află
punctele de condensare ale globalizării. În ceea ce privește mâna de lucru,
aici intervine marea dificultate, o dificultate întoarsă pe dos față de cea din
erele trecute. Astăzi, în era informatizării, forța de muncă dezvoltată și
calificată a rămas în exces, a devenit o
povară costisitoare, numeroasă și scumpă. Scumpă prin pregătire, scumpă prin
plata salariilor, scumpă prin plata pensiilor, scumpă prin plata asigurărilor
sociale și de sănătate.
Odată cu revoluția informatică, mâna de
lucru și-a pierdut din importanță. Nu mai este nevoie de ea ca în vremurile
trecute, dar ea este acum incomparabil mai mare și mai calificată decât în
trecut, atunci când ea domina procesul economic. Supra-calificarea a determinat
și creșterea necesităților, a pretențiilor, idealurilor și revendicărilor din
partea angajaților. Supra-calificarea a devenit inutilă pentru procesul
informatizat al muncii. Un vânzător nu mai are nevoie să știe nici măcar să
adune cifrele pentru că are lângă el un calculator care îi însumează prețurile
produselor cumpărate de client și îi arată pe loc, sigur și comod, suma de
plată. Un medic nu mai are nevoie de prea multă carte și gândire.
Pentru medicul de familie e suficient să
identifice sediul bolii, organul afectat, pentru a trimite bolnavul la medicul
specialist, iar medicul specialist, după rezultatele care-i vin de la
laboratoarele unde, tot informatizat, se fac analize, aplică tratamentul
specificat de protocoalele fixate de organisme medicale și farmaceutice
internaționale. La fel în orice domeniu general de activitate: protocoale,
tipare, paradigme aplicate automat, cu calculatorul, fără îngăduința ieșirii
din regulă, fie că de multe ori ar putea fi benefică datorită unor condiții
diferite. Cine nu se încadrează în regulă este eliminat, fie că este vorba de
cel care aplică regula, fie de cel care trebuie să suporte prevederile ei,
precum în informatică. Aici, acest domeniu revoluționar a fost creat, dezvoltat
și funcționează pe baza legii absolute, fără interpretări sau excepții.
Dacă respecți regulile programului
(softului) vei primi răspunsul cerut, accesul la informația dorită, la
depozitele tale bancare, la socializare. Nu le respecți, ești abandonat,
izolat, anihilat, blocat, desființat. N-ai împotriva cui să te împotrivești,
împotriva cui să te revolți, cu cine să te cerți, pe cine să dai vina. Tu ai
acceptat programul de bună voie pentru comoditatea ta, pentru satisfacția
curiozității tale, a nevoii de a nu fi singur, de a căuta sprijin și ajutor în jur. În felul acesta apar
modificări esențiale în comportamentul și atitudinea socială.
Informatizarea și supra-calificarea sunt
două realități care foarfecă ordinea veche a lucrurilor. Nu întâmplător
pandemia de Covid a apărut în China, o țară supra-informatizată într-un timp
relativ scurt, țară care s-a văzut împovărată cu o imensă forță de muncă
devenită inutilă, consumatoare de spațiu și de resurse, emancipată rapid de la
condiția tradițional-rurală, umilă și supusă, la cea revendicatoare de drepturi
și libertăți, evenimentele din 1989 din Piața Tiananmen fiind o dovadă în acest
sens și un semnal de alarmă pentru autorități. Așa ne putem explica și de ce
Covidul a năpădit doar țările industrializate din Europa, America, Asia, dar a
ocolit țările sărace din Africa sau Afganistanul sau Siria sau taberele de refugiați care iau cu
asalt Europa, tabere în care oamenii nu au nici cu ce să se spele pe mâini,
după ce vin de la toaletele improvizate pe câmp, darămite să mai poarte măști,
să respecte distanțarea socială sau să fie vaccinați o dată, de două, de trei
ori. Aici nu există nici supra-calificare, nici informatizare.
Datorită supra-calificării forței de
muncă, în țările dezvoltate au apărut o serie de activități economice simple
care rămân neocupate de către localnici, care le refuză considerându-le
degradante. Pentru a se câștiga timp în
rezolvarea finală a trecerii la noua ordine, la trecerea în era globalizării
dictate de informatizare, s-a încercat remedierea temporală și punctuală a
problemei cu folosirea forței de muncă necalificată sau slab calificată a
imigranților, dar aceasta a dus la dezechilibre sociale, naționale și rasiale
grave, care în loc să se atenueze prin măsurile legislative și propagandistice
luate de autorități mai mult s-au acutizat. A se vedea fenomenele „Black Lives
Matter” din S.U.A. sau cel al „politically correct” din vestul Europei,
fenomene caracterizate prin adâncirea antagonismelor și sentimentelor de
frustrare resimțite și de o parte și de cealaltă.
Ce se întâmplă cu România? România nu este
o țară foarte informatizată, și prin urmare nu a deprins încă automatismul
rigid al supunerii în scopul avantajului imediat. Românului îi mai umblă prin
cap gânduri și întrebări de genul „O fi bine sau n-o fi bine? Dar ce interes au
ăștia de o țin așa, gaia mațu, că trebuie musai? Dar de ce e musai? Uite că nu
e. E bine că nu? Că nu vreau și gata. O să văd eu mai încolo. O să mai văd. Mă
mai gândesc. Și să mă lase în pace. Mă obligă? Eei, lasă că-l păcălesc eu și pe
ăsta așa cum i-am păcălit și pe alții”.
Cu forța de muncă a românului a fost
aceeași problemă a supra-calificării, dar nu la ei în țară, ci afară. Au
năvălit românii în Europa și i-au învățat pe civilizații de acolo că orice
meserie simplă sau complicată are nevoie de calificare, de dăruire și talent.
Și, ai dracului români aveau de toate. Abia au așteptat să dea buzna afară ca
să le demonstreze, să le arate la alții și să le câștige banii, pentru că acasă
la ei n-aveau cum să se remarce, toți erau ca ei. Și uite așa românii au
început să ocupe în străinătate nu numai locurile de muncă destinate
imigranților, dar și din cele rezervate localnicilor. Așa au ajuns imigranții
din Pakistan, Afganistan, Africa de preferat imigranților români cărora li s-au
pus piedici în a primi permise de muncă. Măsurile luate nu au întârziat să
apară: desființarea școlilor profesionale, scăderea nivelului învățământului de
toate gradele.
Prin urmare, demența contemporană bate la
poarta intrării în era globalizării dictată de informatizare, iar bătălia
pentru intrare se dă pe două direcții. Scăderea numărului de mâini de lucru
devenit excedentar și scăderea gradului său de instruire devenit inutil. Se vor
economisi astfel resurse atât cu plata și întreținerea forței de lucru aflată
în activitate sau a celei pensionate, cât și cu pregătirea ei. Desigur, aceste
două direcții trebuiesc susținute prin anumite măsuri.
În ceea ce privește calificarea, se are în
vedere scăderea nivelului de educație și de instruire din școli prin
modificarea programelor, prin scăderea competenței corpului profesoral, prin
instituirea și creșterea taxelor din învățământ. În ceea ce privește reducerea
numărului de angajați, deocamdată se analizează ce este mai profitabil,
creșterea vârstei de pensionare care uzează organismul lucrătorului și îi
scurtează perioada de pensionare sau concedierea care presupune acordarea de
compensații și de ajutoare. Deocamdată cele două metode funcționează simultan,
la alegerea conducătorilor din diferitele domenii de activitate. În final se
poate avea în vedere și scăderea numărului total al populației, prin controlul
nașterilor și prin limitarea accesului la asistență medicală. Se vor închide
unele spitale, altele vor bloca accesul unor categorii de pacienți care nu
îndeplinesc anumite condiții (nevaccinații, de exemplu) sau ale căror afecțiuni
nu sunt considerate prioritare (orice altă boală în afară de Covid, de pildă),
vor crește prețurile la serviciile medicale și la medicamentele acceptate la
vânzare de către autorități, celelalte medicamente urmând a fi retrase de pe
piață sau a căror producție interzisă.
Mai problematică rămâne învingerea
inerției și a procesului de respingere a „noii ordini” care se urmărește a fi
implementată. Aici se folosește cu succes metoda care în istoria omenirii a dat
întotdeauna rezultate: inducerea temerii și a fricii. Temerea față de pierderea
surselor de întreținere, a locurilor de muncă și proprietăților, temerea față
de o amenințare naturală, un virus de exemplu, și frica față de organele de
represiune ale statului care îți pot îngrădi sau suspenda o serie de libertăți.
De fiecare dată schimbările importante din
istoria omenii s-au făcut prin războaie și revoluții din ce în ce mai
sângeroase. De ce nu se mai fac și astăzi la fel? Astăzi un conflict sângeros
aprins într-un loc se poate propaga cu repeziciune în toată lumea, iar armele
care pot fi atrase în conflictul respectiv pot fi pustiitoare atât pentru atacatori cât și
pentru atacați. Pe de altă parte, practica contemporană a arătat că mai
problematică decât câștigarea unei lupte este gestionarea victoriei obținute,
iar exemplele s-au tot adunat, de la revoluțiile europene din finalul secolului
trecut, la primăvara arabă de la începutul secolului prezent. Este mai simplu
și mai sănătos să determini toate țările să-și mobilizeze propriile instituții
de ordine și forță pentru implementarea acelorași programe, iar metodele nu
lipsesc grație interdependențelor existente.
Și, la urma urmei, cine împotriva cui să
facă război când inamicul nu se mai află în străinătate, ci se identifică cu
segmente importante din propriul popor? S-ar putea obiecta prin menționarea
multor conflicte armate aflate în desfășurare. Adevărat, dar ce s-ar întâmpla
dacă industriile de apărare s-ar desființa brusc? Câte zeci de mii de slujbe ar
dispărea? Ce presiune colosală s-ar pune atunci pe economia mondială, ce
complicații sociale ar atrage după sine? S-ar putea aici re-obiecta, prin
observarea cauzelor artificiale prin care sunt pornite actualele conflicte,
prin modurile în care sunt întreținute și apoi stinse fără să se rezolve nimic
față de situația anterioară. Industria de război a constituit de-a lungul
întregii istorii a omenirii motorul principal de dezvoltare științifică și
economică.
Ce ar deveni azi omenirea prin oprirea
bruscă a acestui motor? Explicația
automată dată de lorzii războiului este că omenirea are nevoie de arme pentru a
se putea apăra de o posibilă invazie extraterestră și cine poate nega o astfel
de posibilitate. Dar până atunci e bună și explicația clasică și telurică: uite cum se înarmează unii care ar
putea mâine să ne atace, hai să ne înarmăm și noi ca să ne putem apăra. Și
roțile tancurilor se învârtesc și economia merge la condițiile oferite azi de
cei 8 miliarde de locuitori ai planetei. Poate că dacă populația va scădea nu
va mai fi nevoie nici de atâtea armate.
Una peste alta, însă, globalizarea
sau „noua ordine” sau „noua normalitate”
cum îi mai zic unii, ar fi una bună, revoluționară și progresistă. Mai bună
decât toate cele anterioare, dar pentru bunăstarea omenirii în această nouă
ordine, pentru succesul ei, este necesară renunțarea la unele lucruri
considerate până nu demult tabu. Pe lângă state, națiuni, familie și biserică,
omenirea ar trebui să renunțe și la proprietatea privată. Renunțarea la
proprietatea privată în favoarea cui? A statelor? Nu, pentru că și acestea,
statele, am văzut că fac parte din lucrurile la care trebuie renunțat deoarece
reprezintă trecutul, piedici reale în calea globalizării.
Atunci cine să preia proprietățile
locuitorilor? Cine să preia proprietățile lui Jeff Bezos, evaluate la 177
miliarde dolari, ale lui Elon Musk, evaluate la 151 miliarde dolari, ale lui
Bernard Arnault, evaluate la 150 miliarde dolari, sau ale lui Bill Gates,
evaluate la 124 miliarde dolari? Cine? Sau ei și alții câțiva ca ei sunt cei
care ar urma să preia toate proprietățile pământenilor în scopul globalizării?
În ciuda teoriilor larg răspândite și predate în școli, bomba demenței dintr-o
epocă, bomba revoluțiilor, este mereu lansată și susținută din aceeași și
aceeași sferă a societății, sferă care culege beneficiile, iar efectele sale
negative se răspândesc întotdeauna și cuprind în vâltoarea ei alte sfere
devenite prin dimensiune stânjenitoare și inutile pentru cea dintâi. Nu sunt
globaliștii de azi imperialiștii de ieri, burghezii de alaltăieri și feudalii
de răsalaltăieri?
Putea fi altfel? Probabil că nu. Și
atunci? Atunci demența nu mai pare dementă, din contră, pare o demență gândită.
Depinde din ce loc o privești. Noi unde ne aflăm? Unde ne imaginăm că suntem?
Unde credem că vom fi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu