Ioan Miclău-Gepianu: GEORGE TOPÂRCEANU n. 1886 – d. 1937 Poet Versuri:

 

Ioan Miclău-Gepianu: GEORGE TOPÂRCEANU

n. 1886 – d. 1937

 

Poet

 

Versuri:

 

 

~*~

 

Cântec

 

Frumoasă ești, pădurea mea,

Când umbra-i încă rară

Și printre crengi adie-abia

Un vânt de primăvară...

 

Când de sub frunze moarte ies

În umbră viorele,

Iar eu străbat huceagul des

Cu gândurile mele...

 

Când strălucesc sub rouă grea

Cărări de  soare pline,

Frumoasă ești, pădurea mea,

Și singură ca mine...

 

Fantezie de toamnă

 

Acesta-i un cântec pe care de mult

Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră.

Natura-l repetă cu aspru tumult,

Acesta-i un cântec pe care-l ascult,

Cu nasul lipit de fereastră.

 

Ca vechiul ceasornic cu muzică, port

Cântare latentă în mine.

Se pune-n mișcare un tainic resort,

Și-mi cântă romanța trecutului mort,

În freamăte lungi de suspine.

 

Cu crengile ude și fără veșmânt,

Salcâmii la poartă se-ndoaie.

Pe stradă se plimbă iernaticul vânt

Și fluieră-n tactul aceluiași cânt

Și plânge cu lacrimi de ploaie.

 

În casă tac toate. Un singur covor

Atacă, pe nas, uvertura.

Și cărțile toate-l urmează în cor,

Începe să cânte întregul decor,

Ceasornicul bate măsura.

 

Și-acuma-i un cântec adânc, nentrerupt:

Dulapul cu-o aripă frântă,

Și patul, și soba, și scaunul rupt,

Și  vechile cadre cu flori dedesupt,

Se uită la mine și cântă.

 

Ca undele mării izbite de dig

Păreții-mprejur fredonează...

Și numai o muscă surprinsă de frig

Pe masă, alături de-un rest de covrig,

Cu labele-n sus, hibernează.

 

Un duel

 

Eroii mei sunt doi cocoși

De rasă, pintenați, frumoși

Ca ofițerii la paradă.

Doi cavaleri aristocrați,

Dintr-o privire ofensați

Încep duelul fără spadă.

Au martori puii speriați.

Teren – o parte din ogradă,

Dar n-au motiv de sfadă,

Căci nu se știe-a cui e vina –

Misteru-nvăluie pricina, -

Deci: căutați găina...

 

Din amândouă părțile

Se-ncep ostilitățile.

Ei stau o clipă față-n față

Cu ciocurile la pământ,

Apoi deodată-și iau avânt

Și lupts-ncepe săltăreață:

Sar deodată,

Dau cu ciocul.

Cad alături,

Schimbă locul,

Bat din aripi,

Dau din gheare.

Unul cade,

Altul sare...

Iar s-atacă,

Iar se pișcă...

Dar deodată nu mai mișcă...

Față-n față, multă vreme,

Stau așa, ca două gheme

Neclintite

Și zburlite,

Până când, pe nesimțite,

Unul părăsește sfada,

Întorcându-se cu coada...

*

Atunci, ieși de sub șopron

Un filozof-clapon,

Urât

Și-atâta de bătrân încât

A dat în mintea puilor...

El s-a oprit în fața lor

Cotcodăcind sonor:

-Eu dezaprob acest conflict.

E o rușine, un delict

Nedemn de vremi civilizate.

Dar așteptăm un viitor

Când, mândri de chemarea lor,

Cocoșii nu se vor mai bate...

Vo vă certați pentr-o găină,

Dar nu vedeți? E curtea plină!

Ba treceți gardul la vecini,

Că și pe-acolo sunt găini...

De ce vă puneți gheare-n gât?

Să lase unul cât de cât,

Să dea și celălant ceva, -

Eu, cât de cât, socot c-o da!

 

În Iași

 

Două, post-meridiane...

Sună lung și monoton

Ornicul cu trei cadrane

De la Sfântul Spiridon.

 

Toamna prin văzduh adie

Ca un zbor de libelulă.

În lumina străvezie

Merge-agale o patrulă.

 

Pe trotuarul plin de soare

Saltă-n mers grăbit părechi

De studente zâmbitoare

Cu frizere la urechi,

 

Și spre Universitate

Trec, ducând pe serviete

Clarități întunecate

Și sclipiri de baionete.

 

Fără adresă

Unui omn care-mi cerea adresa în 1914

 

Îmi ceri adresa, domnul meu?

Sunt trist din cale-afară...

Cum să ți-o dau, când însumi eu

O caut de-astă-vară!

 

Să nu mă-ntrebi cum s-a făcut, -

Cine-ar putea să spuie?

Adresa mea a dispărut.

M-am pomenit că nu e!

 

A rătăcit de azi pe mâni

Pribeagă prin Moldova,

Iar peste două săptămâni

Am prins-o-n Vârciorova.

 

Și cum am dat ochi amândoi

Mi-a spus acolo-n gară,

Că dacă nu era război

Ar fi ieșit din țară...

 

Înduioșat i-am amintit

Atunci, cu vorbă bună,

Ce trai frumos și liniștit

Am dus noi împreună.

 

I-am explicat apoi c-aș vrea

Menaj indivizibil, -

I-am spus că nu pot fără ea,

Că-mi este imposibil!

 

Dar ea s-a dus și m-a lăsat

Din nou, în toamna sumbră,

Să rătăcesc neconsolat

Ca ”omul fără umbră”.

*

De-atunci, urmând adresa mea

Necontenit fugară,

Cu geamantanul după ea

Alerg din gară-n gară.

 

Am întrebat de la amici,

Cu jumătate-gură:

-N-a fost adresa mea pe-aici?

-E-n vilegiatură!

 

Chiar adineauri a plecat.

Venise de la munte...

Purta un plic decolorat

Și-o marcă strâmbă-n frunte...

 

Și-am mai zărit-o, dacă vrei,

Acum vreo zece zile, -

Urâtă, vai de capul ei,

Și plină de ștampile!

 

Ce-o fi pățit adresa ta?

Pe unde-i, sărăcuța, -

Să știi c-a prins-o cineva

Ș-a dus-o la Mărcuța...

 

O, Doamne, cum m-am supărat

De-atâtea ipoteze!...

Decât să stau așa-ncurcat,

Voi pune s-o sculpteze

 

În caractere de granit

Pe-o piatră funerară,

Să dorm încalte liniștit

Că n-o să mai dispară...

 

 

~*~

De la arhiva Bibliotecii ”Mihai Eminescu”

Cringila, N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu