Interviu
cu una dintre cele mai dragi fiinte din armata sufletului meu, Doamna Melania
Rusu Caragioiu
1. Ben Todică: Va mai aduceti aminte de
locul in care v-ati nascut? Il puteti descrie asa cum a ramas in memorie?
Melania Rusu Caragioiu. MRC. Era așa un
soare blând ca întodeauna. Fânețele miroseau a
sulfină, greierii țârăiau pe mușuroiul de pământ strâns în jurul
lujerului de porumb de unde răsăriseră încolăcindu-se firele de fasole
urcătoare și un lujer de dovleac. În comuna Ilteu, Castelul stătea alb în
parcul adormit, trezit doar de ferestrăul manual al inginerului Tompa,
care își păstra sănătatea în felul acela.
Și multe îmi mai amintesc, dar deosebit,
cum plângea bunica mea când îmi spăla picioarele în trocuțul cu apă caldă, după
ce fusesem desculță, cu alți copii la cules de boabe de strugure, pe deal, din via părăsită de grof în 1918. Prin comună
se știa că oasele de șarpe uscate, pot intra în talpa piciorului și acolo
,,stau- până încep să ,,se coacă”, (adică să supureze)... Îmi mai amintesc,
eram foarte atentă ce păsări cântau în pomii noștri din grădină, ca să nu fie
cumva ciumvica, ,,ciumvic, ciumvic”, prevestitoare morții, fiindcă mama era mereu
bolnavă.
2. B.T. : Prima bucurie din viata si prima
sperietura?
MRC. Prin 1935, era o iarnă blândă, aveam
hăinuțe frumoase, cum aveau toți copiii pe atunci, oamenii mi se păreau buni și
zâmbitori. Tatăl meu, care pe atunci era impiegat de mișcare la c.f.r. pe linia
principală Viena- Curtici- București, era salulat cu : ,, Să trăiești
domnișorule cu steau-n frunte!” ( Steua de pe chipiul roșu de impiegat de
mișcare).
In casă,
sub patul din dormitor, erau viguri intregi de pânzeturi spre a fi
dăruite verișoarelor din ,,pustă”( zona aridă de șes, spre Curtici-Ungaria),
tot sub pat mai erau roate de brânzeturi uscate și rude de salam, care așteptau
același drum către rudele mai sărace. Atunci, la acel Crăciun , pentru prima
dată am fost rugată să merg în curte, să aduc două lemne de foc, fiindcă ,,
Neni”, dădaca mea și totodată menajera noastră era foarte ocupată cu
prăjiturile. M-am întrerupt de la
ocupația mea cu o turtiță de aluat și am plecat , așa cum eram, în sweterașul
pe care îl aveam pe mine. M-am întors fără lemne, strigând în gura mare
că Moș Crăciun mi-a adus un pom strălucitor, plin de bomboane, în cămara de
lemne! Bucuria mea era cu atât mai mare cu cât toți m-au însoțit mirați de o
așa mare minune și au transportat pomul în casă!
Prima sperietură
Viața mea a avut parte mai mult de
sperieturi decât de bucurii, petrecându-mi viața în orașe ,,cheie” sub
bombardamente, Deva sau imediat, după , Arad, Timișoara,.ascunzându-mă de
valurile de combatanți feroce și de mașinile de râzboi, noi răbdând de foame, iar eu șj de scarlatină
și malarie și de tot ce este potrivnic vieții până în 1989, când, se știe...
Voi
povesti o spaimă citadină:
Mă
dusesem la Timișoara spre a mă prezenta la admiterea pentru facultate. Am fost
cazată la un internat din Piața Maria. Eram împreună cu trei colege de clasă de
la liceu, una dintre ele, Virginica, fiind chiar colega mea de bancă, timp de
mai mulți ani. Întrucât camerele de baie erau enorme și cu dușuri, am
luat-o și pe Virginica în baie. Tocmai
când foloseam după duș, prosoapele, s-a stins brusc lumina și s-a blocat și ușa
spre ieșire.
Eu,
inventivă, ca întotdeauna, dar nu reușită inventivitate întotdeauna, am ajuns
la fereastra băii și căutam să o deschid spre a ne salva din acea zisă
închisoare caldă, plină de aburi , și cu puține șanse de a ne elibera, credeam
eu. M-am urcat, în întuneric chiar pe pervazul ferestrei închise, căutând cu
disperare un clențuș ca să o deschid, ca să ieșim. Totul a fost în van. Baia
părea în alt pavilon, deci nu ne-ar fi auzit nimeni dacă strigam să vină cineva
să deschidă ușa băii pe dinafară. Ne-am resemnat și ne-m așezat pe grătarele de
pe jos așternând prosoapele sub noi. Miracol, spre surprinderea noastră, s-a
făcut lumină.
Am
dat fuga la fereastră, uitând să încercăm ușa. Când am deschis fereastra
îndărătnică, am sesizat că eram la
etajul patru, iar fereastra dădea între patru
clădiri, spre hornul adânc de aerisite, iar dincolo de fereastră , era,
deci, un hău adânc... unde, dacă aș fi reușit să deschid fereastra aș fi
căzut. Spaima care m-a cupins nu era de moarte, ci de ce se va întîmpla cu
familia mea aflând ce am făcut și de asemenea cu toată acea sesiune de
admitere, unde s-ar fi aflat că eu am putut face un asemenea gest necugetat și
fatal. mie !!!
3. B.T.
: Cand ati recitat prima poezie sau cand ati aparut in public?
MRC. În copilărie am prins mai multe
cântece și cântecele de la țară, și colinde pe care mă învâța bunicul, Moș
Ilie, ca să le cânt. A da importanță și de a înțelege cum se recită o poezie,
am învățat doar în clasa I-a primară. Eram la Vața de Jos. Serbarea de ,,10
Mai” se ținea în parcul Stațiunii-,,Băile Vața de Jos”. Era prin anul
stăjeriei, !940-1941.
Amintirea este atât de vie încât înainte
de a descrie eșecul meu de la Serbare
scriu din aduceri aminte despre acea perlă a Munților Apuseni, Stațiunea
balneo-climatetică, Vața de Jos, din acei ani.
Stațiunea își păstrase tot farmecul de
stațiune Karlovy Vary a României, cum i se zicea în Europa. Halta c.f.r. pentru
călători era un mic popas, cu birou, iar sala de așteptare, deschisă ca un abri
elegant, cu bănci lustruite, cu ghirlande de viță de vie, care o acopereau
peste strașina dantelată măiestrit tăiată. Acele fuioare care atârnau erau
pline de grația verdelui, coborând în bucle. Peronul sclipea în petricelele
lui, mărunte, viu colorate, mai mult spre roșu. Din trenul care ducea de la
Arad la Brad, coborau ,,domni și doamne” foarte bine îmbrăcate- cum se spunea
pe atunci, persoane cu valize ciudate și scumpe, și însoțitori care avea un fel
simplu de haine și purtau caschete, acuma i-aș denumi ,,domestici”. ,,Domnii”, pe atunci, loco, nu se auzea termenul de ,,turisti”, toți
coborând pentru sejur și tratament în stațiune.
Ochii, nostri, ai copiilor, îi urmăreau curioși, dar de la distanță, îndreptându-se
spre pavilonul alb, zidit mai mult din alb , marmură, ferestre albe, perdele și
,,podeaua” culoarelor din marmură cu nervuri negricioase și roșcate, ca peste
tot, în pavilonul băilor unde se făceau tratamentele și unde se găsea și
cabinetul medical.
Intram și noi, ne strecuram cu încântare
pe lângă masa rotundă a recepționerei, apoi pășeam cu sfială pe culoarele albe,
călcând cu grijă pe marmura de pe jos,
să nu facem zgomot, ciulind urechrea spre a discerne unde s-au cazat domnii, pe
partea dreaptă spre parcul cu minuni , sau pe partea stângă a pavilionului,
unde geamurile dădeau spre piscina interioară. Piscina interioară era
înconjurată de pavilionul central și alte clădiri aferente băilor. Un bazin
mare dreptunghiular cu apă termală, scări de lemn, înconjurată cu o pardoseală
mereu umedă din lemn și de jur în mprejur cu cabine înalte din lemn, spălate de
ploaie și de aburii care emanau mereu din bazin. Nu știam că se numesc
vestiare, dar știam că înăuntru se ascundeau oamenii ca să se dezbrace, dar
ieseau tot îmbrăcați!, spre a intra în bazin sau de a ,,lenevi ” pe
șezlongurile din lemn. De atunci încoace, când se pomenește noțiunea de
scăldătoare, eu o asociez cu acea imagine care mi-a rămas pe retină și
olfactiv, din copilărie.
Cum în localitate erau puțini intelectuli,
câteodată cu un bonus, părinții mei primeau dreptul de a ocupa pentru baia
medicinală binefăcătoare, o asemenea cameră cu baie amenajată medical în
interior, în acest staționar al băilor.
Pentru mine era ceva ce eu citisem doar în cărticelele de povești. Și mult mă
miram. Camera de baie avea niște vane mai mari și mai adânci decàt pârlăul în
care bunica spăla cu leșie de cenușă asternuturile, iar procovițele de pe
paturi, înainte de sărbătorile mari.
Perdele albe, luciul vanei, marmura de pe
jos, prosoapele mari, mari, tot ce era acolo, în interior mă făcea să stau și
să pivesc, căutând în memoria mea dacă vreo carte mi-a vorbit de așa ceva. După
uimirea mintală pentru edificiul multilocativ al băilor, ieșeam în parcul-
pădure, bătrân cu arbori seculari care mărgineau aleile îngrijite. De atunci
încoace, nu îmi mai amintesc să fi văzut alei ușor ,,cocoșate” pe mijloc, spre
a nu stagna apa pe ele. Aleile erau pietruite tot cu acel dar al munților
locali, cu acea brizură lucitoare în nuanțele ei de chilimbar roșiu. Îm parc
existau pavilione rotunde, choșcuri albe specifice epocii. unde acum nu mai
cânta nici o mini orchestră de gradați muzicanți, cum mi se povestise. În
milocul parcului de unde se desfăceau aleile spre terenul de tenis, spre podul
din frânghie suspendat peste un afluent al Crișului alb, altă alee spre strada
mare care ducea spre centrul comercial, școala veche, farmacia și piața cu
minuni și bunătăți de dulciuri colorate, batoane de nucă în caramel și trebuie
să recunosc și multe mere, ciubere și găini pestrițe pentru supa turiștilor.
Era soare, ziua de ,,10 mai”, Serbare
școlară, știam noi, ,,națională!” zicea Domnul Învățător. Noi, toți copiii, în
uniforme de străjer, care aveam, ceilalalți în costumul popular obișnuit,
strălucitor de curat și cu cojocel specific Tării Moților, cu obiele albe și
opincuțe, eram strànși în mijlocul acelui parc , lângă rondoul amintit.
Programl s-a desfășurat după regulamentul școlar, iar publicul era format din
puținele oficialități ale staiunii balneoclimaterice și ale comunei Vața de
Jos, părinții copiilor și din cei veniți la tratament, curioși să asiste.
S-au cântat cântece patriotice,
,,Tricolorul”, ,,10 mai”, ,,Limba noastră”, ,,Pe-al nostru steag”, ,,Marșul lui
Iancu” Au vorbit ,,Domnii”, Domnul Învățător a acordat premiile și apoi s-au
recitat poeziile. Eu aveam de recitat o poezie patriotică. Am recitat la unison
rând cu rând. Pe la mi;jlocul poeziei m-am oprit, am înghițit în sec, parcă îmi
pierdusem suflul, câteva clipe. Am continuat obidită. Apoi au recitat ceilalți
copii. Am înțeles că Lolika a fost mult aplaudată și i-a înveselit pe toți cu
cățelușul, din poezia ei, el spărgând o oală. M-am simțit foarte nemulțumită de
prestația mea și de faptul că Domnul Învățător de fiecare dată îmi dădea să
recit o poezie patriotică, pe care nu știam cum s-o declam , ca să vorbesc mai
convingător publicului și prin spusele mele, nu numai prin conținutul ei, să
plac, să conving și să primesc aplauze ca Lolika. Spre jena mea rotonda cu
flori se ridica tot maestuos, lângă mine, cu coroanele sale concentrice de
flori, spre a fi ele admirate, și din fiecare cerc concentric erau din ce în
ce, mai înalte spre mijloc. Ele erau indiferente la obida mea.
4.
B. T. :Care a fost materia preferata in scoala primara? Dar profesorul sau
profa?
MRC. Începuse războiul, Domnul învățător,
Vesa Aron a fost concentrat. Am primit o Învățătoare, o domnișoară de la Brad,
înaltă, puternică și tot foarte corectă cu noi. A stat puțin la noi și a plâns
mult când a aflat că Domnul Îmvățător a plecat pe front. Era îmbrăcată mereu în
negru cu o rochie destul de exactă pe corp. Avea gesturi largi, vorba blândă. A
plecat și ea . Atunci ne-a luat sub oblăduirea sa Preotul paroh, bătrân. Dânsul asculta la lecție, deobicei, pe
băieții care învățau f. bine, probabil ca să ascultăm și noi ceilalți, mai
jucăuși, lecția de istorie și geografie. Eu o duceam bine cu lecția de limba
română fiindcă îmi plăcea să citesc mult. Odată, când un copil care nu citea
bine, poticnindu-se cu pauze lungi, învățătorul i-a zis: ,,de ce nu lungești
silabele ca Melania, dacă nu poți citi bine și te poticnești cu pauze mari până
dibuiești în gând întreg cuvântul?”
Îmi
amintesc de faptul că mai mergeam cu lecția neînvățată, fiindcă pierdeam timpul
citind și flanând în aerul curat, zona înflorită de liliac, păpădie și tot ce
te poate atrage. Odată, Domnul Învățător m-a prins și mi-a arătat cât de
conștiincios este colegul meu care vine zilnic la școală, de peste deal, de la
Prăvăleni, o distanța de 6 sau 8 kilometri, pe jos, împreună cu alți copii.
Într-adevăr acel copil a luat mereu premiul întâi pe școală.
5. B.T.:
Vă aduceți aminte prima bătaie ?
M.R.C. Nu cred că am luat vreodată bătaie.
Mama mă urechea uneori, dar eram prea ocupată cu joaca și gândurile proprii ca
să am in minte urecheala. Nu mă băteam nici cu copiii. Eram un copil melancolic,
copleșit de boala mamei, de neînțelegile pentru avere din familia bunicilor, in
timp ce familia noastră, în anii grei, trebuia din salarul tatălui meu să
întrețină cu bani și bunuri și rudele din partea tatălui, care ,,veșnic”erau
sărace, ,,ba le-a rupt calul dinții cu copita, ba s-a dărămat un perete de
lut”, sau... sau... și o mai aveam și pe Neni, Dădaca mea , acum menajera ,
mama fiind mereu bolnavă
6. B.T.:Va
aduceti aminte primul sarut?
Mama fiind bolnavă de tuberculoză în
primii mei ani, nu m-a sărutat și nu îi lăsa nici pe alții să mă sărute, spre a-mi păstra sănătatea. Singurul care mă
săruta când eram la horă în satul bunicilor din partea tatășui era un văr ,
fruntaș în sat, care avea vreo douăzeci de ani și care, săracul, a murit pe
front la Stalingrad. El mă lua în brațe, mă săruta și mă punea pe umărul lui ca
să joc și eu în horă cu el. Eram cam înciudată, fiindu-mi frică să nu cad și
când mă lăsa jos fugeam în poală la mătușa. Un alt fel de prim sărut a venit
foarte târziu, eu frecventând un liceu de fete, domnișoare, liceu fondat de o
călugăriță. M-a sărutat un coleg de facultate, care ulterior a devenit soțul
meu.
7. B.T.Care
a fost si este fructul preferat si de ce? Dar floarea?
MRC. Fructul preferat era fructul la care
ajungeam foarte rar, piersica. Întâi mă mulțumeam, cu piersicuțele mici cât
nucile care creștea în spatele ,,căsuței de jos”, cu vatră, de la bunici. Acel
piersic a răsărit singur, a crescut cu apa care se arunca de le spălatul
oalelor și care pomuleț primea soare numai după amiaza. Piersicele acelea erau
mici, tari și răpănoase , dar aveau o aromă tare, dulce și parfumată. Mai
târziu m-am înfruptat cu piersicile românești de Cenad, Banat, portocalii,
uriașe de câteva sute se grame. Erau zemoase, minunate dar nu aveau aroma
piersicuțelor mele din copilărie.
Iubesc mult florile și cunosc multe specii
de flori. Îmi plac, în mod deosebit, bujorii albi, despre care mama mi-a po
vestit că au înflorit buchetul ei de mireasă. O altă alegere mai specială, o am
pentru floarea albastră de cicoare. Această floare, aproape efemeră, îmi
amintește de fânețele necosite ,,de la noi”.
8. B.T.Ati
iubit pe cine nu a meritat? Dar pe cine nu va vazut?
MRC. Eram f. pretențioasă la calitățile
băieților și poate fiindcă citeam mult și îmi făurisem un standard de băiat
care să merite iubirea. Odată m-am îndrăgostit, vrtual, de prietenul vărului
meu, adică de fotografia acestuia. I-o ceream atât de multe ori să o văd, încât
vărul meu mi-a dăruit acea fotografie. O mai păstrez și acum în album.
9. B.T.De
ce va iubiti limba? Va-ti fi dorit o alta? Care si de ce?
MRC. NIci nu mi-am pus vreodată întrebarea
de ce îmi iubesc limba. Desi recitam mereu cele două poezii renumite și cântate
despre limba noastră, până când la liceu am înțeles cât de greu se păstrează o
limbă din calea năvălitorilor și a influențelor ligvistice și cât de frumos și
armonios sună ea în toate dialectele și cât de cantabită este sonoritatea ei
fonetică între limbile lumii. Atunci am înțeles rolul scripturilor, al
scriiturilor, al scriitorilor, a străduinței scriitorilor care au studiat în
străinătate și le-au transmis și altora flexibilitatea și bogăția graiului
nostru . Mai tărziu,din partea multora, aceasta împlinindu-se prin traduceri
masive din limba română în limbi străine. Am avut multă lăcomie pentru
cunoașterea limbilor străine, dar în
prezent am în capul meu un fel de esperanto lingvistic, atât cît mi-a
fost necesar la catalogarea în fișierul bibliotecii a cărților străine vechi.
Stiam de acasă puțină maghiară de la Neni și literele chirilice de la
străbunicul, iar de la liceu, latină, germană, franceză și rusă, în limita
programului școlar. Spre a face față catalogării am folosit dicționare, sfaturi
de la preotul bibliotecr al Mitropoliei Timișoara, cursul de esperanto al profesorului
Cezar Apreotesei Timișoara (1970-1980) și dicționarul din dotare , un volum de
40 /56cm, în opt limbi. La liceu am învățat multă franceză, pe care o folosesc
scris și vorbit și azi, dar nu prea aveam, în bibliotecă, multe cărți în
franceză. Limba rusă nu s-a lipit de mine, decât cea fixată prin cântece și
poezii. Încercând să trag o concluzie,
nu m-aș fi putut mândri atât de mult cu altă limbă, precum mă mândresc cu limba
mea maternă, româna, cantabilă și extrem de nuanțată.
10. B.T.Ce
ati dorit s-a impliniti? De ce traiti acum?
MRC. Unele s-au împlinit, unele nu, Viața
mi-a împlinit ce a voit ea, adică desfășurarea vieții mele a fost dirijată
social, de sănătatea mea, a familiei, de nevoile familiei, de cauzele fortuite
de al dopilea război mondial, de călătoriile dorite de a vedea lumea, de
prescripțiile seviciului , de preferințele familiei. Eu niciodată fiind cea
care mi-am dirijat indepenent dorințele și gusturile personale
De ce trăiți acum?
Acum sunt pensionară și trăiesc mereu așa
cum am trăit, într-o dependență de tot și de toate. Singura mea libertate de
acțiune, dar și aceea în limitele legale și morale, este de a scrie la
ordinator, tot ceeace îmi place, fără a depinde, uneori, de alții. Adică de a
fi scriitor și poet de sine stătător, dar nu întotdeauna, având multe mesaje și
cereri.
11. B.T.
Stiti ce e iubirea? Ati iubit cu adevarat? Credeti?
MRC. Știu ce este iubirea. Este o
abnegație și o abandonare a voinței proprii sacrificată cuiva fără a cere nimic
în schimb, iar dacă primești ceva în schimb, să te bucuri imens.
Desigur, aplicând aceste percepte în
iubire, am iubit cu adevărat.
Cred în miracolul iubirii și în influența ei
benefică asupra bunei stări generale, asupra stimulării creativității, a
deschiderii orizontului unei vieți.
12. B.T.
Care este însemnătatea existenței?
MRC. Însemnătatea existenței am învățat-o
din copilărie și mi-a rămas bime întipărită. Mă străduiesc uneori, alteori se
desfășoară de la sine, să servesc în măsura în care sunt capabilă, lui
Dumnezeu, societății, familiei și de a încerca să mă mențin spre a putea face
față personal, acestor cereri
13. B.T.
Ați găsit-o?
MRC. Mereu mi se pare că alții sunt mai
buni, mai realizați și mai performanți. Dar nu cunosc invidia, ci acceptarea,
admirația și exemplul pentru realizările lor. Din exemplul lor am învățat
întotdeauna și pot spune că astăzi sunt un cumul de percepte adunate din
experiența altora și îmi foloseste mult fiindcă am învățat multe lucruri bune
și folositoare mie și celor care trăiesc în jurul meu.
14. B.T.O
intrebare care nu vi sa pus niciodată si ati dori sa raspundeti? Va rog?
MRC. Nu mi s-a pus niciodată întrebarea de
ce mai trăiesc. NIci eu nu mi-am pus întrebarea dacă s-a evitat această
întrebare, fiindcă sunt oarecum utilă în această viață? Sau din delicatețea de
a nu fi luată la rost pentru ceva ce nu a plăcut cuiva: longevitatea mea?
Răspunsul meu în acest caz este: ,,M-am străduit să trăiesc fără a supăra pe
alții cu prezența mea fizică și spirituală și trăiesc așa cum se poate în
familie și în societate, printre ceilalți membrrii din familie și din societate
, până când Domnul mă va chema la El ... trăiesc cu speranța, că mă va chema la
El, stiindu-mă, ca o creștină ce sunt, că am un sac de păcate.
15 B.T..Sunteti un optimist sau pesimist
cu privire la viitor?
MRC Viitorul îl preocupă pe toți oamenii,
fie pe o scară familială, fie pe o scară socială, foarte largă. Mai în
tinerețe, în studiile de biblioteconomie am încercat să gàndesc în direcțiile
lansate virtual de sociologul Alvin Toffler. Felul meu personal de a simți este destul de
ciudat. Simt prin toți porii, dacă nu o teamă rămasă din timpul celui de al
doilea război mondial și comunism , care m-au marcat, ci o prudență în mersul vieții mele. In
societate eu induc un optimism, despre care am învțat că face bine, În
concluzie, am întotdeauna niște rezerve și în optimism și în pesimism, adaptându-le
la gândirea și la experiența mea de viață.
16.B.T.Credeti mai mult in stiință sau in
religie?
MRC, Cred în ambele aceste
teorii-îndrumări, încercând să mă conving de faptul că omul a apărut pe pământ
din voința atotputernică a lui Dumnezeu dintr-o scânteie asupra unei ciudate
formule chimice lăsată tot de El în ape, iar cei care au scris Biblia, au
scris-o după convorbirile cu Dumnezeu pe înțelesul celor chemați la credința în
Dumnezeu, din acele vremuri.
În
viața mea s-au petrecut multe minuni Dumnezeești, mulțumesc lui Dumnezeu, deși
vremea minunilor se consideră că a trecut. Minuni se întâmplă sub ochii noștri
dar preocupați fiind de altele, noi nu le sesizăm. Puterea lui Dumnezeu este
infinită, iar Ea se manifestă în toate și deasemenea în inspirația fiecărui om
și în creeația lui spre binele restrâns sau social, referindu-mă aci și la
dezvoltarea stiinței.
17. B.T.Vî gânditi la copilărie, la ce
ANUME?
MRC Mă gândesc la primii mei pași pe care
îi văd într-o fotografie de prin 1932, deci când aveam un an și stăteam între cele două mame,
mama și bunica din partea mamei, stând în picioare pe un scaun cu spătar,
probabil pentru siguranța rchilibrului.
O fetiță grăsuță și răsfățată deși fețele celor două arătau o suferință
mocnită, despre care am aflat mai târziu că se datora crizei și zbaterii pentru
existență din acea perioadă. În primii șapte ani de viață am fost un călător
între bunici și părinți,
datorită fricțiunilot din familie pentru
,,averea” promisă mamei, avere care întârzia să fie donată, constatându-se că
tatăl meu voia să o înstrăineze. Deci în toată acea perioadă pe lângă copilăria
iminentă auzeam multe pe care nu le înțrlegeam și care îmi tăiau totuși pofta
de joc în acle condiții ostile.
18. B.T.Adevarata iubire de tara o inteleg
doar exilatii. Sunteti de acord?
MRC. În acele vremuri, chiar din primii
ani ai copilăriei, ani atât de apropiați de primul război mondial, exista o
efervescențî națională a iubirii de țară, pe care o găseam peste tot. Eroii,
sărbătorile naționale, sute de exemple. Povești, calendare, ziare care treceau
pe sub ochii mei, doar fiind atentă la poze și la explicațiile străbunicului.
Războiul al doilea mondial a adus alte sentimente de dragoste de țară văzând
cum forțe oarbe voiau să distrugă tot ce avem.
Perioada de acoperire a daunelor de
război, care ar fi trebuit să fie de a primi noi daune și nu invers, a fost
cumplit de dureroasă în sacrificii.
Cizma comunismului a creeat multă durere
și așteptam și trăiam în România ca într-un cuib iubit, lăcrimând în neputință.
Cei zece ani petrecuți de mine în Români după 1989 îmi arătau numai nevoi,
victime, plecări din țară, ademeniri cu acțiuni, inflație, criză, guvene
postcomuniste. Toate erau potrivnice vieții,
doar țara prin natura ei înzestrată cu forme
minunate de relief și credința creștină strămoșească ne mai însenina, ne ocrotea în disperarea
noastră. Tradiția și cultura ei ne zâmbeau arătându-ne veșnicia ei. Aunci, cu
un dureros efort al neputințru de a mai rezista am lăsat în grija vecinilor tot
ce aveam și am plecat în Canada, unde se stabilise ginerele meu cu fiica mea.
Am început o corespondență asiduă cu cei din țară, iar veștile soseau mereu
aceleași. Cum impresiile grele, urâte se șterg, mi-a reînviat dorul de ai mei,
de frații români de acolo, dar mai ales dorul de a șterge orice nor care plutea
în lume despre România. Acesta este și crezul meu de astăzi când sunt declarată
și laureată de unii scriitori ca Ambasador al Limbii Române și a preamăririi a
tot ce este românesc. Cuvintele mele scrise despre România sunt un mare efect
benefic, fiind născute din convingere și dragoste de glie.
19. B.T.Cum va vindecati de DOR?
MRC. După primii șapte ani legați de
înstrăinare, acomodarea necesară existenței, împletind gânduri legate de
leagănul unei vieți personale, alături de frații mei români din același sânge
,,de glie”, mormintele pe care nu le uităm niciodată și
bunurile
pe care le pomeneam numai în scrisori și mandate de bani necesari
taxelor și impozitelor, am ]nceput să vizitez în vacanțe Țara în fiecare an.
Erau schimbări multe pe care le vedeam, oameni
noi, idei europene, idei împrumutate de la vecinii de peste hotare,
reconstruiri sau construiri de imobile, mici patroni, (despre marii patroni
vorbesc destul ziarele...). Atunci sub
imperiul apăsător al dorului și al îndemnului patriotic personal al
regretaților Corneliu Leu și al Ligyei Diaconesci am început să completez un
volum de poezie închinat marei Pasiuni ,,Dor”, pe care am
intitulat-o în sinea mea ,,Pentru
tot ce este românesc”, un fel de istorie
în versuri a României, iar ca titlu pentru cititoiri, ea se numește ,,Glia de aur”. Apoi am mai tipărit , după
exemplarul aflat la Academia Română, un
volum mult dorit, copie în postură anastatică a
volumului de ,,Poezii” al lui Mihai Eminescu, ediția 1901, ediție
îngrijită de Titu Maiorescu. Acestea și
multe poezii și pagini de proză în română și franceză, multe publicate,
ilustrând dorul meu de țară și în amintirile mele de o viață despre
România-Țara mea. Din aceste volume de poezii închinate României și lui Mihai
Eminescu, eu împart gratuit la ocaziile de
sărbătoriri în Canada, în România și către anumite puncte din Diaspora
unde sunt prieteni care au vederi
asemănătoare cu ale mele privind reînvierea
unui viitor fericit al României sub toate aspectele. Dorul de Țară este
mereu prezent deși merg anual la Festivitatea Limba Română din Bazinul Vâlcea
și din Timișoara, completând cu o plimbare turistică prin frumoasa Românie. Am
totuși un gând referitor la casele și terenurile din România vândute
străinilor, dar îmi zic în sinea mea că ne vor fi prieteni conlocuitori și
nimeni nu poate dezlipi din sânul Românirei acele ,,firimituri” și nici să le
ducă în străinătate, ci ele, cu un alt proprietar, sunt tot aci. La noi.
20. B.N.Ce doriti Romaniei acum ca
frunzele toamnei se astern?
MRC. România, fiind leagănul moșilor și
strămoșilor mei, chiar și de 7000 de ani cum dovedesc probele arheologice și
fiind cunoscut acest teritoriu terestru
frumos, important, dar datorită setei de
cunoaștere și de schimburi comerciale ale străbunilor noștri înaintași, dacii
și deasemenea și strămoșii lor, mari
călători,
au
fost ,,ziditori” de enclave în lume. Ne
mângâiem și noi cu gândul de a fi și noi vremelnic, noi cei plecați de acasă,
ziditori folositori de enclave lumii și nouă. Mai stim că nu facem parte din
lumea a treia a sărmanilor înfometati, trăitori
în
locuri neprielnice pe terra și mai stim
că locuim nu în Europa de Est ci în Europa Centală, în spațiul central european , între Cehia, Polonia,
Ungaria, Serbia, Bulgaria, Rusia fiindcă
noi nu suntem situați geografic în Europa de Est ci în Europa Centrală, cum au
zis și dovedit savanțâii europeni și ai
noștri si ai lumii, mult înainte de 1940 și de epoca nefericită comunistă.
Avem o
tară care are toate bogățiile pământului, un relief începând
de la înalte creste și coborând până în
Marea Neagră. Avem cea mai bogată și
frunoasă țară din lume, deși am suportat zeci de năvăliri și jefuiri barbare. O
țară mult râvnită, după cum atestă istoria. Datorită multor vremuri instabile
savanții noștri nu am implementat aci decât unele industrii care nu prea au
afectat subsolul deci, rezervele de ape și materii rămânând aproape întregi.
Dealtfel, o bună parte din ce au scos le lumină spiritual și fizic. savanții ,
scriitorii și artiștii nostri, au fost distruse în ultimul secol de forțe oarbe
externe sau interne
Cred în revigorarea inteligenței românești, în
câștigarea ei în lume a locului pe care îl merită și aceasta cum spun
politologii și sociologii, după ce două, trei generații de români, generații de
redeșteptare a conștiinței se vor naște sau se vor decanta din popor.
B.T.Sa stie omenirea cat ati iubit si
iubiti.
Cu apreciere,
Ben
Cu multe mulțumiri și stimă,
Melania Rusu Caragioiu
Noiembrie, 2021
SUNT DE ACORD, MULȚUMIRI, Melania Rusu
Caragioiu
Nu va grabiti, am rabdare
E pentru urmatoarea carte si eventuale publicatii desigur, cu aprobarea
dumneavoastra.
Ben Todica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu