Scenarii
aproape militare
Petru
Romoşan
24
Noiembrie 2021
Deşi nu a fost încă nominalizat de
preşedinte a doua oară pentru postul de prim-ministru, generalul Nicolae Ciucă
conduce pentru P.N.L. negocierile cu P.S.D. şi U.D.M.R. Şi, deşi P.N.L. poate
renunţa în zilele următoare la negocierile cu P.S.D., întorcându-se la U.S.R.,
posibila instalare a generalului Ciucă la Palatul Victoria merită analizată pe
larg. Pentru că această instalare are toate şansele să reuşească într-un fel
sau altul până la urmă. Dacă S.U.A. o cer, Iohannis şi factorul intern nu se
mai pot opune.
Odată cu instalarea probabilă la Palatul
Victoria a generalului cu patru stele Nicolae Ciucă, fost şef al Statului Major
al Apărării, membru P.N.L. doar din 2020, inconsistenta, corupta, detestata
democraţie românească, ea însăşi sub acoperire de la început şi până, posibil,
săptămâna viitoare (vechea şi noua Securitate), pare să-şi dea obştescul
sfârşit. Nimeni nu protestează. Nimeni nu pare să regrete dispariţia aşa-zisei
democraţii româneşti în care, de altfel, prea puţini mai credeau. Doar cei
plătiţi pentru asta. Nicolae Ciucă pare să fie perfect convenabil pentru toate
marionetele din partide. Toţi politicienii sunt doar cu ochiul la slănină, la
ciolanul european P.N.R.R. Democratic. Iar armata e mai tare decât Securitatea,
cum s-a văzut şi în 1990. Cu atât mai mult cu cât armata de azi e în
parteneriat cu S.U.A. şi e integrată în N.A.T.O.
Destui naivi patetici au cerut în gura
mare o dictatură militară, „pentru că altfel nu se mai poate”. Iată, există
bune şanse să aibă dictatura lor militară, dar ceilalţi, majoritatea, care încă
mai sperau la renaşterea, dezvoltarea civilă a României, ce vină au ?
Partitocraţia, total inconştientă, se apropie de un binemeritat sfârşit.
„Statul profund”, mai ales Securitatea şi birocraţia imuabilă, pierde puterea
în România ? Aşa se pare. Ultimul luptător pentru democraţia Securităţii pare
să fie multhulitul Florin Cîţu. Prin nesfârşite fente şi încurcături. Ştie el
lucruri pe care nu le poate spune ? Oricum, noi tot nu am aflat cine i-a plătit
studiile prelungite în SUA, sponsori care pot să fie aceiaşi cu cei care l-au
făcut senator, ministru de Finanţe şi prim-ministru. Dar acesta e nivelul
presei de investigaţie de la noi.
Deşi nu se vorbeşte decât în glume groase
(„Ciucă al nostru !”, „Nick, Nick Ciucă”), toată lumea pare să fie la curent şi
să accepte că Nicolae Ciucă nu ar putea ajunge prim-ministru fără situaţia de
pre-război din Ucraina şi de la Marea Neagră, fără conflictul americano-rus de
la frontierele noastre. Foarte probabil, fără S.U.A. şi N.A.T.O., Nicolae Ciucă
nu ar fi ajuns nici şef al Statului Major al Apărării şi nici ministru al
Apărării.
Istoria e marea sursă de învăţăminte
pentru prezent şi pentru viitor. Într-un articol anterior, am încercat să
amintesc că în ultima sută de ani, deci inclusiv în comunism, singurele momente
în care generalii au devenit prim-miniştri în România s-au situat în preajma
celor două războaie mondiale. Astfel, după primul război mondial i-am avut
prim-miniştri pe generalii Alexandru Averescu (1918, 1920-1921 şi 1926-1927),
Constantin Coandă (1918) şi Arthur Văitoianu (1919). După cel de-Al Doilea
Război Mondial i-am avut prim-miniştri pe generalii Constantin Sănătescu (1944)
şi Nicolae Rădescu (1944-1945). Înainte de intrarea României în război i-am
avut prim-miniştri pe generalul Gheorghe Argeşanu (în 1939, doar pentru şapte
zile, asasinat ulterior de legionari în 1940 la Jilava) şi pe mareşalul Ion
Antonescu, care a decis, sub presiune germană, participarea la războiul cu
Rusia.
Cum posibila comparaţie a lui Nicolae Ciucă
cu mareşalul Ion Antonescu, posibilă doar în cazul unui război cu Rusia, a
deranjat câţiva dintre mulţii admiratori ai mareşalului, ne gândim să propunem
o altă comparaţie, ce e drept, mult mai hazardată. Poate deveni generalul
Nicolae Ciucă un Augusto Pinochet la Marea Neagră ? Cei care nu cunosc istoria
lui Pinochet se pot duce pe Wikipedia (pagina oficială), unde au, dintr-o
ochire, informaţiile de bază. Augusto Pinochet a fost şi el un protejat al
S.U.A.
„Dictatura lui Augusto Pinochet este
marcată de multiple violări ale drepturilor omului (peste 3 200 de morţi, 38
000 de torturaţi, zeci de mii de disidenţi arestaţi, un milion de chilieni s-au
exilat, dintre care 40 000 au fost exilaţi politic) [...]. Partizanii chilieni
ai lui Pinochet consideră, dimpotrivă, că el a salvat ţara, împiedicând-o să
adopte comunismul” (Wikipedia). Augusto Pinochet, comandant-şef al armatei
chiliene, şi generalii săi au fost sprijiniţi de SUA, de Richard Nixon, de
Henry Kissinger, de Nelson Rockefeller, de CIA (directori Richard Helms şi
William Colby). Nicolae Ciucă ar ajunge la putere după o criză politică
artificială prelungită. Pinochet a ajuns la putere în urma unei lovituri de
stat dată împotriva preşedintelui socialist, ales democratic, Salvador Allende
şi a rămas la putere 17 ani. Chile a devenit un „partener strategic” al S.U.A.
în care s-au aplicat teoriile ultraliberale ale lui Milton Friedman şi ale
Şcolii de la Chicago (vezi pagina oficială Augusto Pinochet).
Prima nominalizare pentru postul de
prim-ministru a lui Nicolae Ciucă a fost legată de vizita la Bucureşti a lui
Austin J. Lloyd, şeful Pentagonului, după ce acesta vizitase Georgia şi
Ucraina, cărora le-a promis o posibilă integrare în N.A.T.O. Anterior, Nicolae
Ciucă s-a mai antrenat ca prim-ministru interimar. Situaţia de la estul
României şi de la Marea Neagră s-a înrăutăţit sensibil în ultima lună. S-a mai
adăugat şi conflictul la graniţa dintre Belarus, Polonia şi ţările baltice. Va
deveni prim-ministrul Nicolae Ciucă comandantul garnizoanei România ca proxy în
disputa dintre SUA şi Rusia ?
Ucraina, burduşită cu armament occidental,
cu o conducere discutabilă, impusă a actorului-preşedinte şi cu trupe ucronazi
foarte active în estul ţării, se apropie de o catastrofă economică. Nu e deloc
clar cum va trece iarna. Falimentul ţării îi poate împinge pe conducătorii ei
la hotărâri periculoase. Cu atât mai mult cu cât se ştiu susţinuţi chiar de
N.A.T.O., prin România şi Polonia. Un prim-ministru general la Bucureşti, fost
şef al Marelui Stat Major şi fost ministru al Apărării, e un semn foarte
îngrijorător.
Oricând, viitorul posibil prim-ministru,
generalul Nicolae Ciucă, posibil mareşal, va putea fi reactivat şi îşi va
recupera uniforma militară cu vipuşcă roşie. Iar actualul preşedinte, Klaus
Iohannis, devenit complet inutil, va putea fi înlocuit cu, de exemplu, regina
Margareta, care e încă destul de tânără. Civilii din guvern pot fi înlocuiţi cu
militari un-doi. Partidele actuale pot fi puse între paranteze pentru vreo
10-15 ani. Cum s-a întâmplat şi în Chile. Le va plânge cineva ?
Ideea unui prim-ministru prin rotaţie e de
un comic prodigios. Cum se va pune în aplicare ? Va mai fi valabilă şi peste
câteva luni această şmecherie ? Evident că nu. Mai e şi preşedintele în joc, pe
lângă partidele compuse în întregime din nişte Pinocchio care ar trebui să
meargă în această „combinazione”. Dar toate partidele ştiu că doar ce-i în mână
nu-i minciună. În politică, promisiunile nu-i angajează decât pe cei care cred
în ele (Charles Pasqua dixit). Deocamdată, singura speranţă la vreo
„democraţie” în dauna unei „dictaturi militare” stă în marele social-democrat
Marcel Ciolacu, care şi el s-ar vrea prim-ministru. Dar P.N.L. îi poate lăsa pe
cei din P.S.D. cu buza umflată, întorcându-se la dragostea dintâi, U.S.R. Cel care
desemnează prim-ministrul e încă preşedintele.
Chiar dacă aliatul şi protectorul nostru
SUA are nevoie de un război foarte vizibil, fie şi prin proxies, prin
intermediari, din motive interne şi de menţinere a hegemoniei mondiale, România
nu se mai poate angaja într-un război împotriva Rusiei. Vecinătatea apropiată
şi istoria ne-o interzic categoric. Ucraina, Polonia, ţările baltice, sub
bagheta S.U.A., par, în schimb, mult mai decise să „elibereze” Ucraina de est,
Donbas-ul, şi Crimeea şi să-şi astâmpere dorul de răzbunare împotriva Rusiei.
Pentru România e exclusă o asemenea opţiune. Noi am pierdut un mare război cu
Rusia (alături de Hitler), iar Ucraina are astăzi în componenţă teritorii
româneşti. O butaforie de democraţie aşa cum am avut până acum, chiar cu un
Marcel Ciolacu sau un Florin Cîţu prim-ministru, e, oricum, preferabilă unei
dictaturi militare, care ne-ar băga într-un război.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu