Ioan Miclău-Gepianu: MIHAI EMINESCU n.1850 – d. 1889 Poet genial – editor – patriot Versuri:

 

Ioan Miclău-Gepianu:  MIHAI  EMINESCU

n.1850 – d. 1889

 

Poet genial – editor – patriot

 

Versuri:

 

 

~*~

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ți mândri asta ți-o nutresc;

Căci rămâne stânca, deși moare valul,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

 

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge dușman fumegând,

Și deasupra idrei fluture ca vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

 

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăție

Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

Viață în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală și mândrie,

Dulce Românie, asta ți-o doresc!

1867

 

La Heliade

 

De mi-ar permite-Apolon s-aleg dintre cunune,

Ghirlanda n-aș alege-o din flori plăpânde, june,

Ci falnica cunună a bardului bătrân;

Eu n-aș alege lira vibrândă de iubire,

Ci ceea care falnic îmi cântă de mărire,

Cu focul albei Veste aprinde al meu sân.

 

Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele ușoare,

Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare,

De bucle-ncungiurată, blondine, unduind,

Plăcută-i a ghirlandă – sublimă însă este

Cununa cea de laur, ce sântă se-mpletește

Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.

 

Ca visul e cântarea ce-o-ntoană Eol dulce,

Când silfele vin jalnic prin lilii să se culce,

Să doarmă somn de îngeri pe sânul alb de flori,

Sublim însă e cântul când țipă și ia-n goană

Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă,

Și spumegă ca furii și urlă-ngrozitor.

 

Astfel îți e cântarea, bătrâne Heliade,

Cum curge profeția unei Ieremiade,

Cum se răzbun-un vifor zburând din nor în nor.

Ruga-m-aș la Erato să cânt ca Tine, barde,

De nu în viața toată, dar cântecu-mi de moarte

Să fie ca ”Blestemu”-Ți... să-l cânt, apoi să mor.

1867

 

Povestea codrului

 

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei-Sale.

 

Lună, Soare și Luceferi

Elle poartă-n a lui herb,

Îmtrejurui are dame

Și curteni din neamul Cerb.

 

Crainici, iepurii cei repezi

Purtători îi sunt de vești,

Filomele-i țin orchestrul

Și izvoare spun povești.

 

Peste flori ce cresc în umbră,

Lângă ape pe potici,

Vezi  bejănii de albine,

Armii grele de furnici...

 

Hai și noi la craiul, dragă,

Și să fim din nou copii,

Ca norocul și iubirea

Să ne pară jucării.

 

Mi-a părea cumcă natura

Toată minteaei și-a pus,

Decât orișice păpușă

Să te facă mai presus;

 

Amândoi vom merge-n lume

Rătăciți și singurei,

Ne-om culca lângă izvorul

Ce răsare sub un tei;

 

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi,

Și prin somn auzi-vom bucium

De la stânele de oi.

 

Mai aproape, mai aproape

Noi ne-om strânge piept la piept...

O, auzi cum cheam-acuma

Craiul sfatu-i ânțelept!

 

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri,

Împrejuru-ne s-adună

Ale Curții mândre neamuri:

 

Caii mării, albi ca spuma,

Bouri nalți cu steme-n frunte,

Cerbi cu coarne rămuroase,

Ciute sprintene de munte –

 

Și pe teiul nostru-ntreabă:

Cine suntem, stau la sfaturi,

Iară gazda noastră zice,

Dându-și ramurile-n laturi:

 

-O, priviți-i cum visează

Visul codrilor de fagi!

Amândoi ca-ntr-o poveste

Ei își sunt așa de dragi!

1878

 

La Bucovina

 

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții de lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

 

Ale sorții mele plângeri și surâse,

Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise

Tainic și ușor,

Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte

Îmi șoptesc de dor.

 

Numai lângă sânu-ți geniile rele,

Care îmi descântă firul vieții mele,

Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,

Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume

Și de steaua mea.

 

Când pe bolta brună tremură Selene,

Cu un pas melodic, cu un pas alene

Lin în calea sa,

Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare

Cânt-a nopții dulce, mistică cântare,

Cânt din Valhala.

 

Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, și nu tace,

Tremură ușor,

În fantazii mândre ea își face cale,

Peste munți cu codri, peste deal și vale

Mână al ei dor.

 

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,

Inima mi-e grea;

Astfel, totdeauna când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea!

1866

 

~*~

De la arhiva Bibliotecii ”Mihai Eminescu”

Cringila, N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu