Ioan Miclău-Gepianu: GEORGE BACOVIA n.1881 – d.1957 Poet - Versuri:

 

Ioan Miclău-Gepianu: GEORGE BACOVIA

n.1881 – d.1957

Poet

 

Versuri:

 

 

~*~

Plumb

 

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt –

Stam singur în cavou... și era vânt...

Și scârțâiau coroanele de plumb.

 

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –

Stam singur lângă mort...și era frig...

Și-i atârnau aripile de plumb.

 

Melancolie

 

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Și codrul, sălbatec vuiește –

Răsună-n coclauri un bucium,

Și doina mai jalnic pornește.

 

-Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge și nu-ți fie teamă,

Ascultă cum greu, din adâncuri

Pământul la dânsul ne cheamă...

 

Plumb de toamnă

 

Deja, tușind, a și murit o fată,

Un palid visător s-a împușcat;

E toamnă și de-acum s-a-nnoptat...

-Tu ce mai faci, iubita mea uitată?

 

Intr-o grădină publică, tăcută,

Pe un nebun l-am auzit răcnind,

Iar frunzele cu droaia se desprind;

E vânt și-orice speranță e pierdută.

 

Prin târgu-nvăluit în sărăcie,

Am întâlnit un popă, un soldat...

De-acum pe cărți voi adormi uitat,

Pierdut într-o provincie pustie.

 

Deja, au și pornit pe lumea eronată

Ecouri de revoltă și de jale;

Tot mai citești probleme sociale...

Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată?

 

Plouă

 

Da, plouă cum n-am mai văzut...

Și grele tălăngi adormite,

Cum sună sub șuri învechite!

Cum sună în sufletu-mi mut!

 

Oh, plânsul tălăngii când plouă!

 

Și ce enervare pe gând!

Ce zi primitivă de tină!

O bolnavă fată vecină

Răcnește în ploaie, râzând...

 

Oh, plânsul tălăngii când plouă!

 

Da, plouă...și sună umil

Că tot ce-i iubire și ură –

Cu-o muzică tristă, de gură,

Pe-aproape se-aude-un copil.

 

Oh, plânsul tălăngii când plouă!

 

Ce basme tălăngile spun!

Ce lume-așa goală de vise!

...Și cum să nu plângi în abise,

Da, cum să nu mori și nebun?

 

Oh, plânsul tălăngii când plouă!

 

Nocturnă

 

Fug rătăcind în noaptea cetății,

În turn miezul nopții se bate rar;

E ora când cade gândul amar,

Tăcere... e ora lașității...

 

Te pierzi în golul singurătății

O suflet, mereu de lume fugar;

E ora când Petru plânge amar –

Ascultă – e ora lașității...

 

Nervi de toamnă

 

E toamnă, e foșnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Și-i frig și burează.

 

Amanții, mai bolnavi, mai triști,

Pe drumuri fac gesturi ciudate –

Iar frunze de veșnicul somn

Cad grele, udate.

 

Eu stau și mă duc, și mă-ntorc,

Și-amanții profund mă-ntristează –

Îmi vine să râd fără sens,

Și-i frig și burează.

 

~*~

De la arhiva Bibliotecii !Mihai Eminescu”

Cringila, N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu