Ioan Miclău-Gepianu: Iosif Vulcan n.1841 – d. 1907 Poet – prozator – dramaturg - editor Versuri:

 

 

Ioan Miclău-Gepianu: Iosif Vulcan

n.1841 – d. 1907

 

Poet – prozator – dramaturg - editor

 

Versuri:

 

 

~*~

 

La revederea Ardealului

 

...Și iar te văd Ardealule,

Tu cuib încununat;

Și farmecele tale,

Mă-ncântă minunat.

 

Moment de revedere,

Ești dulce și ceresc;

În tine grija piere

Și parcă-ntineresc.

 

Grăbit-am ieri la tine

Pământ încântător,

Precum drumețul vine

Setos la vreun izvor.

 

Motivul ce să-nspire

Curaj la scop zeesc,

Izvorul de-ntărire

La tine le găsesc.

 

Și sufletul meu zboară

Sub cerul tău senin

Și-n trecere ușoară;

Vai, munți se duc și vin.

 

Ce plaiuri de plăcere,

Îmi pare că visai;

Sunt beat, n-am ce mai cere

Căci parcă sunt în rai.

 

Visez!...și prin tăcere,

De-odată sună-n cor

Fantastic și-n mistere,

Un murmur lin, sonor.

 

Ascult!...și-atunci îmi pare

Și mai frumos, mai lin...,

Ce este?... O cântare?...

O șoaptă sau suspin?

 

Și cântecul vibrează

Cum sună coarda-n vânt,

Cum licăre o rază,

Cu fluierul plângând.

 

Și-apoi zăresc o zână,

Ce ține-n mâna sa

O harfă eolină

Cântând făr-a-nceta.

 

Dar cântul tot se mută...,

Acuși s-aude sus

Și zâna mult plăcută

Îmi strigă-n ton pătruns:

 

”Cum plânsul ăstui munte

Se-nalță falnic, drept,

Așa cu-naltă frunte,

Să dai cu toate piept!

 

Și zâna se coboară,

Se scaldă prin pârâu,

Și vocea-i mult sonoră

Îngână argintiu:

 

Și cum pârâul strică

Opreala-n calea ei;

Pășește fără frică

Să-nfrunte pe mișei.

 

Dar zâna mea se pierde

Și n-aud glasul său...,

Atunci din codrul verde

Un freamăt geme greu;

 

Apoi un vuiet moale,

Un plânset, un susur,

Apucă să se scoale

Lin, tainic, împrejur.

 

Și totul cântă, spune,

Precum în munți afund,

Și-n scumpa ta națiune

Tezauri mulți se-ascund;

 

Dar scoateți-i la soare,

Să-i poată toți vedea,

Și lumea hulitoare,

Se va-nchina la ea”.

 

Și stânca se clatină,

Îmi zice: Fiți ca noi,

Copacii vechi mă-nvită

Să-nfrâng orice nevoi!

 

Și-n pieptul meu răsare

Dorința de lucrat,

Dar Doamne ce schimbare!

Căci cerul s-a-norat!

 

Și fulgeră, trăznește,

Că-i vijelie grea;

Prin trăznet se ivește,

Pe ceruri zâna mea...

 

Dar iată că deodată,

Tot cerul s-a deschis

Și vremea cea turbată,

Dispare ca și-un vis.

 

Și sus pe bolta lată,

A cerului senin,

Sta zâna minunată,

Privind cu farmec plin.

 

În mâna dreaptă ține,

Stindardul tricolor,

Și văd sub el cum vine

Un mândru viitor!”

1880

 

O seară la Rășinari

 

Unde sunt?  Să-mi spuneți mie,

Căci eu, frate, zău nu știu!

Într-un rai de bucurie

Am ajuns doar încă viu?

Nu-s în rai că nici el n-are

Să-mi dea astfel de comori;

Sunt în loc mai de-ncântare;

Între frați și dragi surori!

Trageți hora românească

Veselia să trăiască!...

 

Pân-avem noi în națiune

Fiice brave și fii buni,

Steaua nu ne-a mai apune,

Vom fi vrednici de străbuni,

Numai dânșii să se-nspire

De cerescul sentiment;

Să lucreze-n înfrățire

Pentru scopul nalt și sfânt.

Trageți hora românească

Înfrățirea să trăiască!

 

Am venit sărac aice

Și bogat am să pornesc,

Căci de-acuma văd ferice

Viitorul românesc.

Eu pornesc, dar vai, cu jale

Las acest loc desfătat;

Unde inimi amicale

Dulci iluzii mi-au creat...

Trageți hora românească

Înfrățirea să trăiască!

1888

 

~*~

De la Biblioteca ”Mihai Eminescu”

Cringila, N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu