Ben Todica - E M I N E S C I A N

 

E M I N E S C I A N

 

 

Eram de vreo 11 anișori când m-am îndrăgostit de Eminescu. Am scris prima mea poezie intitulată NECUNOSCUTUL. Avea vreo 20 de strofe pe trei sau patru pagini A4. Era despre un el misterios care o căuta pe ea. De ce îmi amintesc amănuntul paginilor? Pentru că doamna Cadar, care locuia deasupra noastră, la apartamentul 26, lucra la birourile exploatării miniere și citindu-mi paginile a coborât treptele dintre etaje, unde eu ședeam cuminte și scriam îndrăgostit mi-a promis că dacă i le dau, le bate la mașină. Am fost entuziasmat. De atunci am iubit-o mereu.

*

 

Înger și demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite

A făcliilor de ceară care ard lângă altare —

Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,

Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în părete,

Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;

Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,

Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;

Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind

Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind

Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,

Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,

Coatele pe braţul crucii le destinde și le-așază,

Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă și-ncreţită.

Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,

Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;

Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb

Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

Ea un înger ce se roagă — El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur — El un suflet apostat;

El , în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat —

La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,

Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,

Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină —

Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ţi lipsește oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,

Cu de marmur-albă faţă și cu mânile de ceară,

Văl — o negură diafană mestecată-n stele; — clară

E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ţi lipsește să fii înger — aripi lungi și constelate.

Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?

Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,

Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea — este îngeru-i de pază;

Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.

Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană,

Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea — atunci Ea un înger este,

Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;

Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate

Văd aripile-i diafane și de dânsele dau veste.

Te iubesc! — era să strige demonul în a lui noapte,

Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;

Nu spre-amor — spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie

Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.

.......................................................................

Ea? — O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,

Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;

El? — răscoală în popoare a distrugerii scânteie

Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el și între dânsa

Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,

Câteodat' — deși arare — se-ntâlnesc, și ochii lor

Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaștri, de blândeţe dulci și moi,

Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!

Și pe faţa lui cea slabă trece-ușor un nour roș —

Se iubesc... Și ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, și coroana sa antică,

Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,

Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus

Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu — mute rămas-au buzele-i abia deschise,

Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.

În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet

Se ivea faţa de demon fecioreștile ei vise.

Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;

Ce puternic e — gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;

El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă

Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunţi măreţe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară

În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,

Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,

Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.

.........................................................

Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie

Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subţire,

Sfârâind în aer bolnav. — Nimeni nu-i știe de știre,

Nimeni soartea-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,

Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate

Cu-a lui Dumnezeu numire — astăzi toate-s îndreptate

Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranţă! Cine știe-amărăciunea

Ce-i ascunsă-n aste vorbe? — Să te simţi neliber, mic,

Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,

Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,

C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipești —

Și când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:

O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar

Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu ești

Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.

Cum a intrat el în viaţă! Cât amor de drept și bine,

Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!

Și răsplata? — Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,

Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,

Se așază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri

Ea-i sarută. — De pe dânșii negurile se descopăr...

Este Ea . C-o mulţămire adâncă, nemaisimţită,

El în ochii ei se uită. — Mândră-i de înduioșere;

Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;

Ah! șoptește el pe moarte — cine ești ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul

Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;

El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis

Pre un înger să mă 'mpace, și 'mpăcarea-i... e amorul.

 

 

Înger de pază

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,

Încins cu o haină de umbre și raze,

C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins;

Dar cum te văzui într-o palidă haină,

Copilă cuprinsă de dor și de taină,

Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Ești demon, copilă, că numai c-o zare

Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare

Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare,

El, veghea mea sfântă, amicul fidel?

Ori poate!... O, 'nchide lungi genele tale,

Să pot recunoaște trăsurile-ţi pale,

Căci tu — tu ești el.

 

Ultima poezie a lui Mihai Eminescu. Versurile scrise cu doar o oră înainte de a muri

Pe data de 15 iunie 1889, la ora 04:00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu.

 

Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral, scrie a1.ro.

I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.

 

Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă.

 

Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise... poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.

 

"Stelele-n cer”

 

"Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.

După un semn

Clătind catargele

Tremură largile

Vase de lemn;

Nişte cetăţi

Veghind întinsele

Şi necuprinsele

Singurătăţi.

Orice noroc

 

Şi-întinde-aripile

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Până ce mor,

Pleacă-te îngere

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

Nu e păcat?

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?"

 

Asa sa stins o stea precum Isus pe cruce

Din dragoste pentru om.

 

 

Un Radiomontaj de Ben Todica

 

 

 

 

Prezentare You Tube:

EMINESCIAN - Înger și demon

Eram de vreo 11 anișori când m-am îndrăgostit de Eminescu. Am scris prima mea poezie intitulată NECUNOSCUTUL. Avea vreo 20 de strofe pe trei sau patru pagini A4. Era despre un el misterios care o căuta pe ea. De ce îmi amintesc amănuntul paginilor? Pentru că doamna Cadar, care locuia deasupra noastră, la apartamentul 26, lucra la birourile exploatării miniere și citindu-mi paginile a coborât treptele dintre etaje, unde eu ședeam cuminte și scriam îndrăgostit mi-a promis că dacă i le dau, le bate la mașină. Am fost entuziasmat. De atunci am iubit-o mereu.

 

https://www.youtube.com/watch?v=eX7779XkU6o&list=UUSFFibprnULnO50cZTNvgCw&ab_channel=BenTodica

 

https://youtu.be/eX7779XkU6o