E
M I N E S C I A N
Eram
de vreo 11 anișori când m-am îndrăgostit de Eminescu. Am scris prima mea poezie
intitulată NECUNOSCUTUL. Avea vreo 20 de strofe pe trei sau patru pagini A4.
Era despre un el misterios care o căuta pe ea. De ce îmi amintesc amănuntul
paginilor? Pentru că doamna Cadar, care locuia deasupra noastră, la
apartamentul 26, lucra la birourile exploatării miniere și citindu-mi paginile
a coborât treptele dintre etaje, unde eu ședeam cuminte și scriam îndrăgostit
mi-a promis că dacă i le dau, le bate la mașină. Am fost entuziasmat. De atunci
am iubit-o mereu.
*
Înger
și demon
Noaptea-n
Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A
făcliilor de ceară care ard lângă altare —
Pe
când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă
de-ochii roșii de pe mucuri ostenite,
În
biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată
stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a
altarului icoană în de raze roșii frângeri,
Palidă
și mohorâtă Maica Domnului se vede.
O
făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii
picături de smoală la pământ cad sfârâind
Și
cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind
Ș-a
copilei rugăciune tainic șopotit murmură.
Cufundat
în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o
umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele
pe braţul crucii le destinde și le-așază,
Ochii
cufundaţi în capu-i, fruntea tristă și-ncreţită.
Și
bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul
său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia
candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând
o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.
Ea
un înger ce se roagă — El un demon ce visează;
Ea
o inimă de aur — El un suflet apostat;
El
, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat —
La
picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.
Pe
un mur înalt și rece de o marmură curată,
Albă
ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se
răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină —
Umbra
ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.
Ce-ţi
lipsește oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu
de marmur-albă faţă și cu mânile de ceară,
Văl
— o negură diafană mestecată-n stele; — clară
E
privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;
Ce-ţi
lipsește să fii înger — aripi lungi și constelate.
Dar
ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două
umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,
Două
aripe de umbră cătră ceruri ridicate.
O,
nu-i umbra ei aceea — este îngeru-i de pază;
Lângă
marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste
viaţa-i inocentă, viaţa lui cea sântă plană,
Lângă
dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.
Dar
de-i umbra ei aceea — atunci Ea un înger este,
Însă
aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri
sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd
aripile-i diafane și de dânsele dau veste.
Te
iubesc! — era să strige demonul în a lui noapte,
Dară
umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu
spre-amor — spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie
Și
ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.
.......................................................................
Ea?
— O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n
lume fericită, înger, rege și femeie;
El?
— răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și
în inimi pustiite samănă gândiri rebele.
Despărţiţi
de-a vieţii valuri, între el și între dânsa
Veacuri
sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat'
— deși arare — se-ntâlnesc, și ochii lor
Se
privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.
Ochii
ei cei mari, albaștri, de blândeţe dulci și moi,
Ce
adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!
Și
pe faţa lui cea slabă trece-ușor un nour roș —
Se
iubesc... Și ce departe sunt deolaltă amândoi!
A
venit un rege palid, și coroana sa antică,
Grea
de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale
tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Și
în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.
Dară
nu — mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută
inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În
a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet
Se
ivea faţa de demon fecioreștile ei vise.
Ea-l
vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce
puternic e — gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El
prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra
tot ce grămădiră veacuri lungi și frunţi măreţe.
El
ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară
În
stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea
ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii
fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.
.........................................................
Pe-un
pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul.
O lampă-ntinde limb-avară și subţire,
Sfârâind
în aer bolnav. — Nimeni nu-i știe de știre,
Nimeni
soartea-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah!
acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra
legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a
lui Dumnezeu numire — astăzi toate-s îndreptate
Contra
inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!
A
muri fără speranţă! Cine știe-amărăciunea
Ce-i
ascunsă-n aste vorbe? — Să te simţi neliber, mic,
Să
vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că
domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,
C-opunându-te
la ele, tu viaţa-ţi risipești —
Și
când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O
astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai
crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu ești
Și
acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum
a intrat el în viaţă! Cât amor de drept și bine,
Câtă
sinceră frăţie adusese el cu sine!
Și
răsplata? — Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar
prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se
apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se
așază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
Ea-i
sarută. — De pe dânșii negurile se descopăr...
Este
Ea . C-o mulţămire adâncă, nemaisimţită,
El
în ochii ei se uită. — Mândră-i de înduioșere;
Ceasul
ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah!
șoptește el pe moarte — cine ești ghicesc, iubită.
Am
urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul
Cu
gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El
n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre
un înger să mă 'mpace, și 'mpăcarea-i... e amorul.
Înger
de pază
Când
sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam
ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins
cu o haină de umbre și raze,
C-asupră-mi
c-un zâmbet aripile-a-ntins;
Dar
cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă
cuprinsă de dor și de taină,
Fugi
acel înger de ochiu-ţi învins.
Ești
demon, copilă, că numai c-o zare
Din
genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuși
pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El,
veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori
poate!... O, 'nchide lungi genele tale,
Să
pot recunoaște trăsurile-ţi pale,
Căci
tu — tu ești el.
Ultima
poezie a lui Mihai Eminescu. Versurile scrise cu doar o oră înainte de a muri
Pe
data de 15 iunie 1889, la ora 04:00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli
Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai
Eminescu.
Moartea
l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în
”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a
vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral, scrie a1.ro.
I-a
şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt
năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
Halatul
ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă.
Într-unul
din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise... poezii. Ultima a
fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.
"Stelele-n
cer”
"Stelele-n
cer
Deasupra
mărilor
Ard
depărtărilor
Până
ce pier.
După
un semn
Clătind
catargele
Tremură
largile
Vase
de lemn;
Nişte
cetăţi
Veghind
întinsele
Şi
necuprinsele
Singurătăţi.
Orice
noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit
de clipele
Stării
pe loc.
Până
ce mor,
Pleacă-te
îngere
La
trista-mi plângere
Plină
de-amor.
Nu
e păcat?
Ca
să se lepede
Clipa
cea repede
Ce
ni s-a dat?"
Asa
sa stins o stea precum Isus pe cruce
Din
dragoste pentru om.
Un
Radiomontaj de Ben Todica
Prezentare You Tube:
EMINESCIAN - Înger și demon
Eram de vreo 11 anișori când m-am
îndrăgostit de Eminescu. Am scris prima mea poezie intitulată NECUNOSCUTUL.
Avea vreo 20 de strofe pe trei sau patru pagini A4. Era despre un el misterios
care o căuta pe ea. De ce îmi amintesc amănuntul paginilor? Pentru că doamna
Cadar, care locuia deasupra noastră, la apartamentul 26, lucra la birourile
exploatării miniere și citindu-mi paginile a coborât treptele dintre etaje,
unde eu ședeam cuminte și scriam îndrăgostit mi-a promis că dacă i le dau, le
bate la mașină. Am fost entuziasmat. De atunci am iubit-o mereu.
https://www.youtube.com/watch?v=eX7779XkU6o&list=UUSFFibprnULnO50cZTNvgCw&ab_channel=BenTodica
https://youtu.be/eX7779XkU6o
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu