Tracul
uriaş care a condus Imperiul Roman.
Bea
26 de litri de vin pe zi şi a fost primul barbar devenit împărat
PUBLICAT
DE COSMIN PĂTRAŞCU ZAMFIRACHE PE 20.11.2021
Maximinus Tracul a fost primul bărbat din
istoria Imperiului Roman ridicat de la rangul de simplu soldat la cel de
împărat. Era considerat un barbar needucat care a inaugurat una dintre cele mai
întunecate perioade din istoria Imperiului Roman.
În anul 235 d Hr, tânărul împărat roman
Alexandru Sever era ucis cu bestialitate, alături de mama sa, Iulia Mamaea,
într-o tabără militară din Germania. Asasinatul a venit în urma revoltei
soldaţilor sătui de firea pacifistă şi molatică a împăratului, în faţa duşmanilor
care ameninţau provinciile romane. După o campanie dezastruoasă contra
perşilor, Alexandru Sever nu a reuşit nici în Germania să-şi ducă soldaţii
către victorie contra triburilor care încălcau frecvent limes-ul.
„Alexandru nu arăta niciun fel de destoinicie
şi niciun interes pentru război, petrecându-şi timpul numai cu lucruri plăcute,
când ar fi trebuit să pornească în urmărirea germanicilor ca să-i pedepsească
împotriva obrăzniciei lor”, preciza Herodian, în secolul al III lea d Hr. În
locul lui Alexandru Sever, soldaţii au ales ca împărat pe unul de-al lor. Un
trac gigantic care începuse cariera militară ca simplu soldat, reuşind să
ajungă, prin faptele sale de arme, la rangul de comandant. Era un lucru de
neimaginat în lumea romană ca un barbar din Tracia să ajungă să conducă cel mai
mare imperiu al lumii antice. Se numea Maximinus şi a deschis una dintre cele
mai nefaste perioade din istoria Imperiului Roman.
Uriaşul
fiu al unui ţăran din Tracia
Maximinus numit şi Thrax după locul său de
origine s-a născut în anul 173 dHr undeva în zona Bulgariei de astăzi, pe
atunci provincie romană. Există mai multe ipoteze privind originea sa etnică.
În Historia Augusta se spune că s-a născut dintr-un tată got şi o mamă din
tribul alanilor. Pe de altă parte, Herodian crede că era de origine
traco-romană. Tot în ”Historia Augusta” există un pasaj care dă de înţeles că
ar fi fost din acelaşi neam cu geţii( sau dacii?), dar acest izvor istoric
antic nu este de foarte mare încredere. În orice caz, provenea dintr-o familie
umilă de fermieri din Tracia, dar avea cetăţeania romană. Ca să scape de munca
pământului şi de traiul umil, Maximinus s-a înrolat în anul 190 d Hr într-un
unitate auxiliară tracă. Se spune însă că avea o înălţime uriaşă şi o forţă pe
măsură. Aceeaşi îndoielnică ”Historia Augusta” preciza că avea în jur de 2.6
metri. Aceeaşi sursă ne spune că avea degetul mare atât de gros încât purta
brăţările soţiei pe post de inele. Se spune că reuşea să sfărâme cu uşurinţă
pietrele, să tragă după el căruţe încărcate şi să scoată dinţii unui cal cu
mâinile goale.
Forţa uriaşă şi priceperea în domeniul
militar l-au făcut pe Maximinus să avanseze repede. În anul 232, Maximinus avea
deja o importantă funcţie de conducere şi l-a însoţit pe împăratul Alexandru Sever
în campania sa din Mesopotamia contra perşilor. În anul 234, era însărcinat cu
recrutarea soldaţilor, în tabăra de la Mainz, pentru campania împotriva
germanilor. Totodată, era comandant şi al Legiunii a IV-a Italica. Maximinus era deosebit de respectat de
soldaţi, atât datorită forţei sale fizice, cât şi modului cum relaţiona cu
soldaţii.
Împăratul
care nu a călcat niciodată în Roma
Maximinus Thrax a fost ales împărat de
soldaţii din tabăra de la Mainz, după ce au hotărât să scape de Alexandru Sever,
un împărat prea tânăr şi mai ales prea paşnic pentru gusturile armatei romane.
În anul 235, soldaţii au aruncat mantia de purpură pe umerii lui Maximinus şi
l-au proclamat împărat. Era primul barbar de origine umilă care ajungea
stăpânul lumii. Alexandru Sever a fost ucis, iar vestea alegerii lui Maximinus
a ajuns la urechile Senatului. Bătrânii senatori romani au ezitat o perioadă să
ratifice numirea acestuia, dar, la presiunea armatei, l-au recunoscut drept
împărat. Dacă în taberele militare era foarte iubit, la Roma, Maximinus era
dispreţuit şi privit ca un barbar brutal şi needucat.
„Căci, iată, Caius Iulius Maximinus,
conducătorul militar al provinciei Trebellica, a fost cel dintâi dintre simplii
soldaţi, care, lipsit aproape total de educaţie, a pus mâna pe putere graţie
votului unanim al legiunilor”, scria Aurelius Victor, în „Despre împăraţi”.
Maximinus nu a ezitat să-i ucidă pe rivali şi mai apoi pe cei care au organizat
două comploturi împotriva sa, aproape imediat după înscăunare. Maximinus a
rezistat ca împărat al Romei, într-o perioadă foarte tulbure, doar trei ani. În
tot acest timp, nu a călcat niciodată în Roma.
A fost singurul împărat care a condus
Imperiul din taberele militare ale legionarilor romani. Şi-a concentrat toată
energia pe ceea ce ştia mai bine să facă, adică să lupte. A realizat un pod peste Rin şi a dus campanii
sângeroase şi victorioase în acelaşi timp împotriva triburilor germanice. A
pacificat graniţa Rinului în urma unor adevărate carnagii, iar apoi, din 235
până în 236 d Hr, a avansat de-a lungul Dunării şi a luptat contra triburilor
dacice şi sarmatice. Maximinus a adus pacea la graniţe, primind titlurile de
Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, dar şi Dacicus Maximus.
„A
moştenit acea pornire brutală a tribului său”
În ciuda succeselor militare, Maximinus
Thrax nu era bine privit la Roma, pentru că rămăsese un intrus barbar pe tronul
Imperiului, iar măcelurile organizate contra germanilor, dacilor sau sarmaţilor
au avut mai degrabă darul să-i dezguste pe romanii de vază. În plus, pentru
a-şi apăra viaţa şi statutul, Maximinus ucidea fără milă pe oricine-i stătea în
cale. „Caracterul său era de la natură barbaric, de altfel el însuşi fiind
barbar. A moştenit acea pornire brutală a tribului său şi îşi păstra poziţia,
ca împărat, prin fapte de cruzime, temându-se, totodată, de dispreţul Senatului
şi al poporului roman”, scria Herodian.
În plus, Maximinus a reuşit să secătuiască
visteria imperială cu tot felul de campanii militare costisitoare. Deşi în anul
238 d Hr era pace în imperiu, Maximinus lua sume uriaşe pentru a finanţa noi şi
noi campanii, iar pentru a face rost de fonduri a apelat la confiscări,
deposedări brutale de avere, ba chiar s-a băgat şi în fondurile săracilor şi în
cele destinate aprovizionării cu grâu. Tot mai multă lume, mai ales din
păturile bogate, a început să comploteze împotriva lui Maximinus. În tot ceea
ce făcea avea apucăturile unui barbar, spuneau romanii. Ba chiar, se zice în
”Historia Augusta„ că bea 26 de litri de vin pe zi. Decăderea lui Maximinus
începuse abrupt. În anul 238 d Hr, un grup de latifundiari romani provinciali
din Africa Proconsularis, nemulţumiţi de suprataxarea instituită de Maximinus,
s-au revoltat. Gordian, guvernatorul provinciei, împreună cu fiul său, au fost
aleşi împăraţi, însă revolta nu a durat prea mult, Maximinus având noroc că
guvernatorul Numidiei, provincia vecină, era la cuţite cu Gordienii şi a
înăbuşit răscoala. Starea de tensiune a continuat însă, iar revolta din Africa
a servit drept pretext senatorilor să propună în locul lui Maximinus pe
Pupienus şi Balbinus, doi pretendenţi senatoriali la tronul imperial. Cu
această propunere nu a fost însă de acord şi plebea romană. Aceştia îl doreau
împărat pe tânărul Gordian, din familia acelui Gordian ucis în Africa în timpul
primei revolte împotriva lui Maximinus.
Ca soluţie de compromis, şi Gordian al
III-lea a fost numit caesar, coregent alături de cei doi senatori, Pupienus şi
Balbinus. Maximinus a intrat pentru prima dată în Italia în fruntea trupelor
sale pentru a potoli revolta, dar s-a împotmolit la Aquillea, acolo unde
susţinătorii noilor împăraţi s-au apărat cu încăpăţânare. Sătui de războaie şi
momiţi de noi recompense din partea noului împărat, soldaţii lui Maximinus l-au
trădat, fiind decapitat atât el, cât şi fiul său. Capul lui Maximinus a ajuns
prima dată la Pupienus în Ravenna, apoi la Roma, în faţa Senatului. Primul
împărat-soldat de neam barbar murea, iar Roma intra într-o epocă de puternice
frământări.
Cei
mai temuţi războinici din Balcani se tatuau, aveau mai multe soţii şi
dispreţuiau munca
Autor:
Cosmin Pătraşcu Zamfirache
Tracii au fost unul dintre cele mai
importante şi numeroase triburi ale Europei antice. Erau războinici renumiţi şi
s-au format pe un areal vast din sud-estul Europei. Arealul de locuire al
neamurilor tracice a cuprins şi teritoriul de astăzi al ţării noastre.
Tracii s-au numărat printre cele mai
numeroase şi puternice popoare ale Europei antice. Despre vitalitatea lor
războinică, dar şi despre importanţa lor au vorbit numeroase izvoare antice,
fiind atestaţi încă din timpul Războiului Troian, în plină epocă a bronzului
egeean. Tracii trăiau împărţiţi în triburi şi răspândiţi pe un areal întins din
zona Balcanică şi nord-dunăreană.
TRACII,
REZULTATUL UNEI SINTEZE ETNICE COMPLEXE
Triburile tracilor au fost atestate
documentar pentru prima dată în epoca bronzului, adică acum aproximativ 4000 de
ani, cu 2000 de ani îHR. Mai precis, războinicii traci apar menţionaţi în
Iliada, luând parte la războiul troian. Mai apoi, părintele istoriei, Herodot,
scria acum 2500 de ani, explicit despre neamurile tracilor, spunând printre altele
că ”neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”.
Cine erau aceşti traci, atât de numeroşi
încât puteau fi comparaţi cu neamurile inzilor ? Specialiştii spun că tracii
sunt, de fapt, o sinteză etnică între triburile locale eneolitice şi triburi
indoeuropene sosite la începutul epocii bronzului dinspre stepele
euro-asiatice. Această sinteză ar fi avut loc pe un teritoriu vast care a
cuprins o zonă întinsă din sud-estul Europei. Triburile tracilor s-au format pe
teritoriul de astăzi al Bulgariei, României, nordul Macedoniei, Albania,
Bosnia, nord-vestul Turciei, dar şi alte zone adiacente. Triburile de păstori
indo-europeni veniţi din stepele euroasiatice s-au aşezat alături de
comunităţile eneolitice din acest vast teritoriu. Uneori a fost o convieţuire
paşnică, dar de cele mai multe ori a fost o ocupaţie brutală, caracterizată
prin distrugerea unor mari centre eneolitice, precum cele din arealul culturii
Cucuteni. În orice caz băştinaşii eneolitici, spun specialiştii, ar fi intrat
într-o sinteză etnică şi culturală cu noii veniţi, rezultând noi populaţii de
factură indo-europeană vorbitori de limbi din grupul satem.
Tracii făceau parte, din punct de vedere
lingvistic, din aceeaşi categorie cu slavii, armenii, popoarele baltice,
albanezii şi indo-iranienii. Triburile de păstori au adus o cultură a
războiului, dar şi noi tehnici de prelucrare a armelor şi uneltelor, noi
credinţe, realizând tranziţia de la cultele ctoniene ale neoliticului către
cultele solare ale epocii metalelor. Formarea acestui etnos s-a produs în timp
şi în urma unor sinteze repetate atât între autohtoni şi nou-veniţi, cât şi
între diferitele grupuri indo-europene purtătoare ale culturilor epocii
bronzului.
”Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a
produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III
î.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului.
Ea şi-a găsit expresie în cultura arheologică Monteoru (mileniul II î.Chr.) La
cumpăna mileniilor II-I î.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul
balcano-carpatic se cristalizează etnia tracilor timpurii. (La est de Carpaţi
săpăturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spaţiul
intracarpatic -Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi-Suzoni, Bolde-Karaburma).”,
precizează specialiştii de la enciclopedia-dacică.ro( ENDA). Având în vedere
diversitatea populaţiilor de pe acest vast areal de formare a etnos-ului
tracic, diferitele triburi au avut caracteristici etnice şi culturale
specifice.
CELE
100 DE TRIBURI ALE TRACILOR
Tracii erau împărţiţi în numeroase
triburi. Se presupune că au existat peste 100 de triburi tracice, unele dintre
ele foarte cunoscute. Datorită diferenţelor regionale tracii s-au împărţit în
două grupuri distincte. Este vorba despre tracii sudici, aflaţi la sud de
Munţii Balcani şi tracii nordici aflaţi la nord de acest lanţ muntos, inclusiv
tracii nord-dunăreni. Cele mai cunoscute triburi sudice au fost cele ale
odrisilor, crobizii, tribalilor, besilor şi moesilor. Dintre cei aflaţi la nord
s-au remarcat în special geţii, locuind pe ambele maluri ale Dunării pe
teritoriul de astăzi al României şi al Bulgariei şi mai apoi dacii. Triburile
tracilor erau în cea mai mare parte a timpului dezbinate, Herodot spunând că
”dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei,
neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”.
Între traci aveau loc numeroase conflicte
intertribale, ocazional aceştia constituindu-se în uniuni tribale sau regate. Cel
mai renumit regat al tracilor sudici a fost cel al odrisilor. Regatul Odris a
fost întemeiat în anul 470 îHr şi a atins cea mai mare strălucire şi putere sub
conducerea regelui Sitalkes. Se spune că odrisii aveau peste 150.000 de
războinici dintre care majoritatea erau călăreţi. De altfel odrisii şi-au
însuşit cultura elenistică, renumită fiind capitala acestora de la Seuthopolis.
Odrisii au făcut mult timp legea în Balcani, Tucidide spunând că erau o forţă
militară considerabilă, fiind depăşită doar de cea a temuţilor sciţi. Puternice
erau şi uniunile tribale ale geţilor nord şi sud dunăreni, aceştia fiind
capabili să creeze probleme inclusiv perşilor şi mai apoi macedonenilor.
RĂZBOINICI
DE TEMUT ŞI MERCENARI CU MARE CĂUTARE
Tracii erau neamuri deosebit de
războinice. Unii istorici antici spun că trăiau exclusiv din război dispreţuind
munca pământului. ”În ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A
munci pământul este lucrul cel mai de ruşine, iar când trăieşti de pe urma
războiului şi a prădăciunilor, spun ei, faci un lucru cât se poate de bun”,
scria Herodot despre traci. Importanţa războiului la triburile tracice este
scos în evidenţă şi de inventarul funerar al mormintelor tracice, bogat în
arme, harnaşament şi simbolistică marţială. Totodată, mărturiile antice vorbesc
despre conflictele numeroase la care au luat parte războinicii traci, de multe
ori angajaţi ca mercenari. Nu în ultimul rând elita lor războinică se bucura de
un statut aparte, drept dovadă stând şi impresionantele morminte de la
Sveştari. În urma campaniilor de pradă sau a activităţii ca mercenari, tracii
au strâns averi impresionate fiind consideraţi, în special geţii, adevăraţi
”prinţi au aurului”, unde opulenţa făcea casă bună cu o cultură marţială
pregnantă. Tacticile de luptă ale tracilor difereau de la o zonă la alta în
funcţie de populaţiile cu care se aflau în contact şi i-au influenţat. În cazul
tracilor nord-dunăreni, de exemplu, o influenţă aparte au avut-o sciţii. În
orice caz, tracii apreciau rolul cavaleriei.
ÎŞI
ARDEAU MORŢII ŞI SE TATUAU
Tracii, aşa cum scria Herodot, nu erau
adepţii unei educaţii rigide, dar aveau reguli stricte în căsnicie. ”Îşi vând
străinilor copiii, iar pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături
trupeşti cu bărbaţii care le plac. Îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie,
cumpărându-le cu mulţi bani de la părinţi. Bărbaţii, scria, acelaşi Herodot,
erau poligami. Adică aveau mai multe neveste. Deşi Heorodot scrie că fiecare
trac avea mai multe neveste, cel mai probabil doar elita îşi permitea acest
lux. „Fiecare ţine la căsătorie mai multe femei”, preciza Herodot. Războinicii
traci, obişnuiau să se tatueze, spun izvoarele antice. Tatuajul era, de asemenea,
apanajul războinicilor din rândul elitei. Ca ritual funerar, tracii practicau
incineraţia.
Ba chiar una dintre soţiile războinicului
ardea pe rug alături de defunct. Apoi rudele, prietenii şi membrii comunităţii
petreceau. ”Când unul dintre ei a murit, se iscă între femeile mortului mari
neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă să afle
pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită să
primească cinstirea este lăudată de bărbaţi şi de femei. Apoi este înjunghiată
de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat
împreună cu cel al bărbatului ei.”, scria Herodot. Totodată, erau cunoscute
libaţiile tracilor, mari amatori de vin, împrumutând de altfel multe obiceiuri
greceşti, inclusiv cultul lui Dyonissos şi misterele sale. Inclusiv o bună
parte a Panteonului grecesc a fost adoptat de tracii sudici, în special de
odrisi.
Sursa: RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu