Mircea Dorin Istrate - LĂCRIMĂ DE TOAMNĂ + ADAMUL TĂU, VEZI DOAMNE CE-A AJUNS?

 

 

 

LĂCRIMĂ  DE  TOAMNĂ

 

 

~*~

 

Prună îmbrumată,

Toamnă așteptată,

Vino ca altdată,

Cu alint, răcori,

Cu-nbufnații nori

Aripi de cocori,

Care-apoi se duc

Ca frunza de nuc,

Ca iubiri de-o vară,

Stinse îmtr-o gară.

 

Lasă-mi dar tu,  toamnă,

Mofturoasă doamnă,

Nu-mi mai arămii

Frunzele în vii,

Nu-mi stârnii iar norii,

Că se duc cocorii

Către alte zări

Pe cer cu cărări.

 

De ce lași plopiii goi

Sub stropi grei de ploi?

De ce-mi îmbrumezi

Pomii din livezi?

Prunele pe ram?

Gutuia din geam?

De ce-mi zgribulești,

Și-mi nefericești,

Pruncii mei ghiduși

Ce-s la joacă duși?

 

Ne-nbunezi c-o pară

C-am pierdut cea vară?

Ne-mbunezi c-o nucă

Vara că-i pe ducă?

Cu un coș de mere,

Vara care-mi piere?

Și îți râzi de noi

Că rămas-am goi?

Și ne lași apoi,

Într-o zi de joi,

Iernii ce-o să vină

Și care-o să țină,

Vreme geruită,

Aspră, troienită,

Sub  un roi de stele,

La foc de surcele.

Lăcrimând o pleoapă,

Tot chemând o șoaptă,

Dintr-o vreme dusă.

Ce-i de-acum... apusă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

ADAMUL  TĂU, VEZI DOAMNE CE-A AJUNS?

 

~*~

 

Mărite Doamne, Tatăl din Ceresc,

Tu ce-ai clădit întinsul ăst lumesc

Și chip de OM făcut-ai din cel lut

Și-un Rai i-ai dat să aibă de-nceput

Alăturea de-o soață iubitoare

Din coasta lui făcută pe-nserare.

De ce mi l-ai lăsat de capul lui

Să facă cum vroiește dumnealui?

Tu care încă mi le știi pe toate,

Nu mi-ai știut cât mintea lui îmi poate?

Că va uita de astăzi până mâine

De-a Ta poruncă aspră, care spune

Să lase-n pace mărul cel  frumos

Că-i fruct înșelător și păcătos?

 

El, învățat să aibă tot ce-mi cere

În Raiul Tău de lapte și de miere,

Și-a zis că n-o fi bai de-o să mănânce

Din mărul Tău zemos și-atât de dulce,

(Așa cum încă l-a-ndemnat ce-a soață,

Frumoasă, tinerică și isteață)

Chiar neștiind că șarpele, vicleanul,

Să-l facă păcătos pe el, a vrut, sărmanul.

 

Așa pierdut-a fericita soarte

Și Raiul Tău, și viața fără moarte,

Și vrut a fost de-atuncea să se-apuce,

(Că îmi pierdut-a lumea lui cea dulce),

De zilnicita muncă nevoioasă,

De  viața-nnevoită, mincinoasă,

De furtișaguri mici în toate feluri,

Visând  la Raiul dus de Tine-n ceruri.

**

Ce-i el acum? Un rătăcit în lume,

Vroind un Rai aici, cu toate bune,

Și-apoi știind cât scurtă-i viața asta

Și cât pe el  l-o osteni năpasta,

S-a-nnămolit în câte sunt păcate

Știind că-nvins va fi oricum , de hâda moarte.

Ce-o fi când o să meargă sus, la Tine?

Răspunsul ăsta nimeni nu mi-l știe,

Că Tu mi-l ții ascuns, precum o taină,

Și pentru asta, nimănui dai seamă.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate