Mario
Sorin Vadilescu in memoriam
Cum
te deschizi unei energii?
Neevaluând-o, primind-o cu inima deschisă,
simțind-o cu inima deschisă, așa cum e ea. Când spui: e rea, e urâtă, doare
etc, ai ridicat un baraj între tine și ea. Te poți schimba neîncetat, cultivând
această capacitate de observare detașată. Poți observa, de pildă, cum căldura
acceptată așa cum e ea, fără a o numi „caniculă”, fără a-i opune rezistență, te
mângâie și te răcorește. De asemenea, frigul acceptat fără evaluare, așa cum e
el, energie pură, te mângâie și te încălzește.
Criticul interior găsește întotdeauna
posibilitatea, ascultându-ți gândurile, să te contracareze, să-ți prezinte
aspectele în așa fel încât să ieși întotdeauna vinovat. Atunci când oamenii
dotați au numeroase eșecuri este pentru că ei se lasă blocați în relația cu
criticul interior, adică cu cel care ar putea să-i ajute, în condiții normale.
Atâta timp cât gândurile pesimiste sunt la
persoana a 2-a („tu ești prea leneș”), e bine. Asta înseamnă că criticul
interior îți dă posibilitatea practică să faci ceva, depășindu-te. Criticul
interior îți poate scoate la suprafață speranțele și acțiunile trecute, greșite,
pentru a te motiva, făcându-te să te întrebi: „oare chiar ai comis atâtea
enormități?”
Tragedia este atunci când criticul
interior își depășește atribuțiile de a te critica și ocupă spațiul egoului, luându-ți
locul și vorbind la persoana 1: „sunt prea leneș.” Substituția aceasta este
periculoasă și este un sacrilegiu. Puteți remarca serios criticile la persoana
a 2-a, dar trebuie să deveniți foarte atenți când criticile pe care le auziți
în mintea voastră sunt la persoana 1. Când criticul interior îți aruncă în față
eșecul, spunând: „nu mai pot, am ratat”, atunci scoateți-l de pe poziția de
„eu”, pentru că nu i se cuvine.
Problemele cu dinții sunt generate de
indecizie. De aceea, vindecarea lor, la modul cel mai profund, se face prin
întărirea determinării cu care trecem de la intenție la faptă.
Criticul interior are avantajul de a fi în
contact și cu infrapersonalitățile oficiale și cu cele renegate. Dar pentru
noi, acest lucru este, de multe ori, un dezavantaj. Criticul interior culege
nemulțumirile interioare și ni le aruncă în față, astfel încât nimeni din afară
să nu ne mai poată critica. Toate gândurile pesimiste și de autoculpabilizare
sunt ale criticului interior. El ne critică fără răgaz, este tot timpul
nemulțumit. În forma sa exacerbată de manifestare, el ne poate împinge la
suicid. Toate sinuciderile sunt opera criticului interior. Dacă oamenii s-ar
înțelege cu criticul interior, n-ar mai exista sinucideri. Cele mai prielnice
momente de acțiune ale criticului interior sunt cele de durere, boală, eșec. El
se leagă predilect de aspectul fizic, de vestimentație, de prestanța socială. Dacă
omul se lasă prins în acest dialog interior pesimist și cedează criticului său
interior, nu mai există posibilitatea schimbării.
În momentul în care criticul interior iese
la suprafață, el este deja, vulnerabil. Ieșind la suprafață, nu mai conspiră în
interior. Dacă vorbește, îl „prindem”. Or, plecând de la principiul că prima
frază care ne deranjează este și prima frază care ne trezește, începem să ne
trezim tocmai plecând de la ceea ce ne spune criticul interior. Dacă ne spune
ceva, îl prindem, dar aici nu este o luptă, nu luptăm cu ceea ce este în noi, ci
înțelegem criticul interior și îl facem și pe el să ne înțeleagă, îl facem să
revină după ce „a sărit peste cal.” De aceea, este foarte important să
conștientizăm gândurile pe care le avem în contact cu diferite situații și
lucruri; acestea „vorbesc” și trebuie să le ascultăm, să le înțelegem mesajul.
Criticul interior este un aprig adversar
al oricărei critici din afară. El ne critică în așa fel, încât să nu ne mai
poată critica nimeni din afară, să nu mai găsească nimic de criticat în noi, la
noi. Criticul interior are o viziune îngustă despre ceea ce putem face noi, pe
care ne critică: ori facem ce ne spune el, în alianță cu alte
infrapersonalități („activistul”, „perfecționistul”), ori disperăm, chiar până
la sinucidere.
Criticul interior ne poate bloca relațiile
cu ceilalți sau ne face hiperactivi, ne pune să învățăm mereu lucruri noi și
ciudate, să dorim mereu lucruri noi și ciudate, iar când se pune problema să le
punem în practică, tot el ne blochează, spunându-ne : nu ești bun de nimic / nu
sunt bun de nimic.
Infrapersonalitățile nu pot fi eliminate, cu
ele ne naștem și cu ele murim, dar mai ales, cu ele trăim. Putem doar să le
înțelegem, le putem face să se înțeleagă și să ne înțeleagă. Ne putem schimba
atitudinea față de ele și putem schimba atitudinea lor față de noi. În fond, ele
reprezintă viața noastră interioară și reflectarea ei în exterior.
„Copilul interior” este componenta cea mai
delicată din personalitatea noastră. Ea are nevoie de blândețea noastră, dar
are nevoie și de disciplină. Întâlnirea cu „copilul interior” este, în fond, arta
de a fi. Nu te poți întâlni cu „copilul interior” decât făcând față
infrapersonalităților oficiale și renegate. Dacă doriți o relație armonioasă cu
„copilul interior”, trebuie să armonizați infrapersonalitățile.„Copilul
interior” are nevoie, de asemenea, de armonizarea infrapersonalităților, pentru
a putea avea o atitudine constructivă în ființa noastră.
Criticul interior, în schimb,este cea mai
de temut componentă a personalității noastre. Este o infrapersonalitate aflată
în relație atât cu infrapersonalitățile oficiale, cât și cu cele renegate. El
ajunge foarte des în camera centrală, în ego, căruia îi ia locul și emite
ordine, exercitând o autoritate discreționară. El poate ajunge astfel să domine
anumite situații din viață, deși îi scapă sensul de ansamblu al existenței. Criticul
interior încearcă să acționeze singur în situații mult mai complexe decât poate
să înțeleagă, provoacă tensiuni și este „pedepsit” prin însăși meandrele
destinului nostru.
Omul ascultă, dorește, are gânduri, vorbește,
apreciază, nu prin ființa sa completă, ci prin una din infrapersonalitățile
sale, oficială sau renegată. Aude printr-o infrapersonalitate și răspunde tot
printr-o infrapersonalitate. Orice infrapersonalitate pe care o simți devine
colaboratoarea ta, nu mai acționează potrivit legilor aflate în substanța sa. Ea
va colabora cu tine pentru că vrea să fie luată în seamă, înțeleasă, acceptată,
dezmierdată. Are nevoie să știe că știm că există și că avem ceva pentru ea.
Sursa:
RADU GABRIELA
Pentru
a vă inveseli !
Un domn a plecat într-o delegație și,
știind că iubita lui are nevoie de ochelari, a intrat într-o optică să vadă
dacă poate găsi ceva frumos și ieftin. După ce a văzut câțiva, s-a hotărât la
unii și i-a cumpărat. Angajata i-a împachetat, el a plătit, dar la plecare în
loc să ia pachetul cu ochelari a luat altul, foarte asemănător, care era
alături. Pachetul cu pricina conținea niște chiloți pe care o clientă, care se
afla în magazin, tocmai îi cumpărase de la un alt magazin.
Bărbatul nu și-a dat seama de greșeală,
s-a dus direct la poștă și i-a trimis pachetul iubitei sale, împreună cu o
scrisoare. Iubita, a rămas foarte uimită de conținutul pachetului, așa că a
deschis scrisoarea și a citit.
"Dragă Maria,
Sper să îți placă cadoul pe care ți-l
trimit, mai ales văzând cât îți lipsesc, purtându-i de foarte mult timp pe
aceeași și sunt lucruri care trebuiesc schimbate din când în când.
Sper că am nimerit modelul. Vânzătoarea de
la magazin mi-a spus că e ultima modă, de fapt mi i-a arătat pe a ei și erau la
fel.
Eu, ca să văd dacă sunt ușori, i-am
încercat chiar acolo. Nu știi cum a râs fata, pentru că modelele astea feminine
pe bărbați arată tare comic, în special mie (știi că am niște trăsături foarte
proeminente).
O fată care era acolo, la fel, m-a ajutat
să mă decid. Mi i-a cerut, și i-a dat jos pe ai săi, și și i-a pus ca eu să văd
efectul.
Pe fată nu stăteau la fel de bine ca
angajatei magazinului, pentru că părul acoperea puțin pe laterale, dar chiar și
așa, mi s-a părut că o avantajează tare mult.
În sfârșit m-am hotărât și ți i-am
cumpărat. Poartă-i și arată-i părinților tăi, fraților și până la urmă, la
toată lumea să vedem ce spune.
Ahhh, și sper că nu îți sunt prea mari, ca
nu cumva să îți cadă când mergi.
Pentru a-ți fi de folos și mai frumoși,
m-au sfătuit să îi cureți foarte des.
Poartă-i cu grijă și, în special, să nu-i
lași pe undeva și să-i pierzi, tu ai obiceiul de a-i da jos oriunde.
În fine, de ce să-ți spun mai multe...
Abia aștept să îi văd puși, pentru că știu că îți vor veni mult mai bine decât
cei pe care i-am văzut la soră-ta..."
Antonescu
către Brătianu
Aceasta scrisoare ar trebui publicata in
toate ziarele din Romania timp de minim 1 an in fiecare zi sa le intre in cap
celor care nu-si cunosc istoria adevarata a acestei tari si voteaza ca prostii
pe toti impostorii cuibariti in asa zisele partide istorice.
Mi-ar fi rusine sa fac parte dintr-un
astfel de partid care nici pana acum nu si-a recunoscut greselile care au dus
tara in situatia de acum.
Acest mare OM al neamului nici macar un
mormant si o cruce nu are.
Pana la urma tot este bine ca macar
comunistii au facut partial DREPTATE CU PARTIDELE ISTORICE.
Si pe vremea lor exista strada ION
ANTONESCU si bustul acestui om si nu era ascuns ca acum pt. ca ne este rusine
cu el sau frica de altii ca sa-l expunem la loc de cinste.
Dar ce te faci cu "pozitia
ghiocelului"(capul plecat)
Scrisoare
document
Ion
Antonescu 29 octombrie 1942
Scrisoare
de răspuns adresată dlui. C.I.C. Brătianu
"Am lăsat fără răspuns scrisorile
dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea,
şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de
catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi
dumneavoastră.
Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine.
Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai
ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii
noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea,
de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de
timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi
şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept?
Ce reprezentaţi în această ţară ,
dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele
dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!
Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul
muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare
şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în
1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei
moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la
un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de
secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare
încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de
ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.
Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca
alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de
dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi
spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din
birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din
1940.
Staţi faţă în faţă cu conştiinţa
dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele
dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit
şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi
toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi
terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul
domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte
păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte
răspunsuri aveţi.
Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc,
domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în
presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”;
„falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii;
„demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări
de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă”
practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor
dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul
britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”;
risipa avutului public ; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”;
„demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi
în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi
ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi
parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi
muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului .
Adăugaţi, la acest bogat şi concludent
stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu
care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni:
cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu,
Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin
dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la
ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român ;
ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care
am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare;
introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate,
comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea
unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă
o are permanent în faţa ochilor săi.
Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi
că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de
totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi –
de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să
acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care
s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi
nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi,
nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi
străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu
şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii,
nici adversarii .
Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi
greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră.
Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe
banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot
ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi
de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în
onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii
şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi
greşeli ca dumneavoastră.
Fac această afirmare nu pentru că mă simt
vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate
şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi
– mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi
cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară
din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată
şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi
pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către
aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga
şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în
război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum
fusese administrată şi ruinată ţara.
Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat
ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă
eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu
dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei
şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin
„minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi
iudaic” , ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei
naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră
sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care
aţi făcut şi faceţi sistem .
Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea,
armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui
Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie
1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia
impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă
salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la
conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al
dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.
Când am intrat în război, cu prudenţă
caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici
contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi
dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.
V-am arătat consideraţiunile militare,
politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat,
pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei
asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi
imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia
şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum
credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat.
Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără
prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase
strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată,
mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu
Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile
se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt,
iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna
lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi .
Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului.
Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.
Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă
germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut
noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de
disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am
încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul
Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate
se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.
Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai
armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am
ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din
nou conducerea statului şi a guvernului.
Retrageţi dumneavoastră armata şi
„aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt
gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră
sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage
astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a
anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune
în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru
vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii
dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile
pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici
libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în
sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi
să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în
viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile
idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.
Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule
Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent
cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea
anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe
agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie,
pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita
calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.
Iată, domnule Brătianu, la ce ar da
naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui
soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun
. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat,
într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă
josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are
convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea
în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.
Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai
curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte
între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către
vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi
pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.
Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând
tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de
instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule
Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot
„să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă
să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi
dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump . Mareşalul Petain, într-una din
valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care
li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi
nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa
este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”.
Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este
loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul
de a face şi prostii.
V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu
punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele
anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care
este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de
îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu
aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste
greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai
lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub
dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de
sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă
naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică , cu care numai pe faţă
eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o
şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea
Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca , la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din
1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai
este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de
administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.
Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a
fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la
cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul
moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului
neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în
numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales
să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie”.
~ ( Arhiva Istorică Centrală; fond
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f.
88-221 )"
Sursa: RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu