DIN
CAIETUL DE MEMORII AL UNCHIULUI ȘTEFAN
Prof.
Nicoleta Marinescu
„Sângele
eroilor căzuți în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă
Românie, sămânța de noi virtuți, în așa fel încât copiii tăi să fie mereu demni
de părinții lor și gata să-ți apere pământul sacru, atât de des invadat, dar în
cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generații.”
( Henri
Berthelot)
Nu acum, de când
se agită spiritele în vederea sărbătoririi Centenarului care a schimbat
magistral soarta României, ci dintotdeauna mi-am pus de multe ori întrebarea
dacă există familie în România în care să nu fi existat un „căzut pe front”, un
mutilat, orfani sau văduve fără sprijin, răniți sau bolnavi cronic, case
pierdute, averi risipite... Cu siguranță, nu. Povestirile participanților la
conflagrațiile mondiale, răspunsurile înlăcrimate ale membrilor familiei rămași
să sufere rigorile vremurilor paupere ne-au fost transmise din generație în
generație și cred cu tărie că ne-au format în spiritul datoriei față de patrie,
în respectul față de trecutul neamului.
În rândurile de
mai jos încerc să prezint fapte și evenimente petrecute în familia
străbunicului meu dinspre mamă, Niculaie Gh. Ionescu, învățător în localitatea
Mamornița Bucovinei, azi în Ucraina.
Dragostea de țară,
respectul, altruismul, cinstea sunt principalele trăsături de caracter pe
care învățătorul bucovinean le-a
insuflat - de la cea mai fragedă vârstă – copiilor, prin exemplul personal,
atât în familie, la școală, cât și în comunitatea din care făcea parte. Cei
trei băieți ai învățătorului au fost direct implicați în marile evenimente ale
vremii lor :
Nicolaie
(1895-1991), elev al Școlii de ofițeri activi participă la diferite evenimente
la sfârșitul războiului, nu pe câmpul de luptă, nefiind încă suficient de
pregătiți pentru o astfel de confruntare cu inamicul.
Petru (1898-1980),
magistrat cu înalte responsabilități în Stat, face parte din completul de
judecată în procesul Pro Transilvania ; decide - la propunerea sa și acceptarea
colegilor- forma de anulare ilegală a Jurnalului
Consiliului de Miniștri nr 2322 publicat în Monitorul Oficial nr 271 din 17
noiembrie 1940, împreună cu toate actele care au dus la dizolvarea Asociației
Pro Transilvania[1].
[Notă : Completul de judecată era format din : Florin Foișoreanu președinte,
Gh.A.Petrescu consilier, Petru N. Ionescu consilier: Petrescu, Gheorghe A. Un episod istoric din lupta poporului român
contra Dictatului de la Viena. în: revista Transilvania 8/80, anul IX,(LXXXVI)p.47-50; Florin
Foișoreanu-președintele completului-, fiul generalului L.Foișoreanu, mort pe
câmpul de onoare de la Mărășești în vara anului 1917, invalid la un picior nu a
putut fi trimis pe front, dar mizeriile făcute l-au îmbolnăvit de o boală
necruțătoare, murind în mari lipsuri pe patul unui spital.Gheorghe A.
Petrescu-consilier- a fost trimis în linia întâi a frontului, supraviețuind ca
prin minune, dar suferind de o invaliditate de război care i-a grăbit sfârșitul; Petru N.Ionescu este trimis în calitate de
comandant al lagărului de evrei de la Osmancea(Dobrogea)]
Decizia pronunțată
l-a determinat pe Petru Groza, prezent în sala în care entuziasmul era
delirant, să strige: ”Ardealul vă va
rămâne veșnic recunoscător pentru curajul și patriotismul dumneavoastră.
Meritați pe veci recunoștința Patriei și a Neamului Românesc!”. Entuziasmul
a dus la evacuarea sălii, decizia înfurie Guvernul, Ministrul Justiției
ordonând darea afară din magistratură a celor trei.
”Trebuie menționat aici eroismul civic al consilierului
Petru N. Ionescu, cel care a contribuit în mod strălucit la decizia pronunțată
în procesul Pro Transilvania. Fiu de modest învățător, eminent și integru
magistrat, cu remarcabile studii de doctorat juridic, care, mobilizat fiind ca
ofițer de rezervă în calitate de comandant al lagărului de evrei de la
Osmancea-Dobrogea, a salvat, riscându-și propria sa viață, viețile a aproape
două mii de evrei, prin sabotarea sistematică a ordinelor primite de la
forurile superioare ale jandarmeriei și prefectului-colonel al județului
Constanța, care tindeau la nimicirea totală a acelor nefericiți oropsiți ai
soartei, exprimându-se prin această demnă și îndrăzneață atitudine judecății
Curții Marțiale pentru neexecutarea ordinelor militare superioare în timp de
război.”.
Ștefan (1883-1972)
ajuns la vârsta pensionării, notează cu
foarte multe detalii participarea sa la Războiul cel Mare, la Războiul
Neamului. Parcurgând paginile Cronicii de
familie, din discuțiile cu el,
remarcai cu ușurință că evenimentul i-a marcat profund întreaga sa viață și
activitate. Sunt desenate cu multă migală hărți și sunt date detalii tehnice
utile și astăzi poate acelora care studiază perioada respectivă. Precizia
informațiilor este dată cu siguranță de implicarea sa în eveniment.
O mică sinteză a
întregului caiet – lacunară desigur - privind pregătirea pentru participarea la
război, războiul, prizonieratul, alte momente emoționante... nu poate salva
autenticitatea exprimării a celui care după ani și ani scria frumos, caligrafic
amănunte semnificative uimitor de precise. Învățător fiind, face școala de
ofițeri în rezervă la Regimentul 13 Ștefan cel Mare din Iași. Seria 914 a
normaliștilor - un pluton- a fost temeinic pregătită șase luni, în ciuda faptului că ultimii doi ani de școală s-au făcut cu
arme ca la cazarmă, sub comanda căpitanului Constantinov de la Regimentul 13,
și sub comanda colonelului, comandantul liceului militar.
Mobilizarea a fost dată pe 15 august 1916, de
Sf. Maria; erau la bâlciul organizat cu acest prilej împreună cu fratele
Nicolae și un prieten de-al lor. Evenimentul era anunțat de clopotele
bisericilor și muzicile militare. Cu lada de campanie s-a prezentat la
Regimentul 29 infanterie Dragoș din Dorohoi. Moralul era foarte ridicat,
sperându-se foarte mult, „naivitatea
privind adevăratul război caracteriza masa ofițerilor și soldaților”. Întrebați
de colonel dacă sunt pregătiți de luptă, dar și de moarte, „băieții au răspuns
într-un singur glas un răsunător DA”.
Conduși la gară de autorități, de populația venită și din sate, sub o ploaie de flori se îndreaptă spre gara
din Dorohoi în care erau îmbarcați în trenuri care plecau unul după altul spre
Onești, în jur de 3000 de persoane. „Ascunși
prin păduri după marșuri nocturne, dintr-o eroare a colonelului Scărișoreanu”,
care, speriat de nemții care veneau cu baionetele în mână, „și-a retras în grabă unitatea”, fără înștiințare, „lăsând flancul descoperit”, nedându-se ordin
de retragere. „Măștile scobite în zăpadă și teren înghețat nu au folosit”,
„moment în care se primeau gloanțe și de la nemți și de la români”. Luptele au
fost crâncene, „căzând mulți morți și răniți”, Ștefan este luat prizonier
de Regimentul 224 din Berlin. „Era a doua
zi de Anul Nou, în apropiere de Soveja”. Ofițerii nervoși, i-au lăsat
teferi cu toată amenințarea, obligându-i – „având încredere în ei” - să ducă cu
targa un rănit de-al lor până în Soveja, vreo doi-trei km. Interogați de nemți
dau răspunsuri evazive.
În timpul nopții,
”sunt trecuți peste munți la Brețcu, apoi pe jos sau cu diferite mijloace de
transport se îndreaptă spre: Tg. Secuiesc, Brașov, Făgăraș, Sibiu (se face
deparazitarea) Soproniec (aproape de lacul Balaton), Budapesta, Karlsbad, Eger,
Viena, Pilsen”. Ofițerii nemți s-au purtat civilizat cu prizonierii și datorită
faptului că din grupul ofițerilor făcea parte Gheorghe Ionescu Șișești, inginer
agronom cu studii în Turingia (Germania), interpretul nemților pentru grupul de
români, poate și din alte considerente politice intuite, așa după cum
mărturiseau cei doi frați : Ștefan și Nicolae. După un timp, li se permit
plimbări escortate în împrejurimi, în
apropierea băilor Marienbad și Karlsbad, un bun prilej de evadări. Datorită
unui soldat ungur, Sigety, „au reușit să
evadeze doisprezece prizonieri, datorită unui sistem de numărare trucat”.
Plecau” în împrejurimi cu o pelerină sub
pretextul ploii, în realitate erau ascunse conserve, pesmeți utile
potențialilor fugari. În momentul în care părăseau grupul, se cânta cu mult foc
și se făceau zgomote pentru distragerea atenției. Evadații făceau doar doi-trei
metri și se lipeau de pământ în tufișuri,
circulând doar noaptea”. După prinderea celor doisprezece evadați -
nu s-au mai reîntors în lagăr -, „soldatul
Sigety - care îi păzea- s-a sinucis, conștient fiind că va avea acest sfârșit”.
În perioada
prizonieratului au existat momente de omenie, când ofițerii români prizonieri
primeau câte un ceai fierbinte cu rom, o
cacaua cu lapte, o cafea, permițându-li-se chiar să-și cumpere câte o bere.
Hrana din lagăr era o pâine pe săptămână (fiind cleioasă nu se învechea), „ciorbe lungi și limpezi, heringi, brânză
stricată numită de prizonieri gervais”.
Crucea Roșie
înveselea lagărul, prizonierii primind o dată pe lună câte un pachet de cinci
kg cu : ceai, zaharină, conserve, țigări, câte o pâine, pesmeți. De la Geneva
și Lyon au primit și îmbrăcăminte. Tot prin intermediul Crucii Roșii, „mama s-a liniștit că fiul este în viață”,
deoarece în momentul în care a căzut prizonier, ordonanța Chiriac a unchiului
Ștefan a dus acasă lada de campanie, prilej
de lacrimi, spaime, în ciuda informațiilor pe care soldatul le dădea
părinților pentru a-i liniști că fiul lor este în viață, luat doar prizonier.
Participarea unchiului Ștefan N. Ionescu la
Primul Război mondial a avut și un moment apoteotic pentru el, pentru întreaga
armată și pentru întreaga nație:
inaugurarea Arcului de Trumf
din București. Pentru un om care a luptat, a suferit pentru camarazii pierduți,
s-a bucurat pentru victorie, dar și pentru viața lui, trecerea triumfală pe sub
Arcul de Triumf este o răsplată divină care îți rămâne în suflet pentru toată
viața motivându-te să împărtășești tuturor – mai ales dacă ești învățător –
valorile în care ai crezut, pentru care ai fi fost în stare de sacrificiul
suprem.
Împreună cu Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, cu Mausoleul de la Mărășești, cu
monumentul Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman, Mausoleul din Parcul Carol și
cu Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, Arcul
de Triumf se numără printre monumentele care comemorează participarea României la Primul
Război Mondial de
partea Aliaților, la finalul
căruia aproape toate teritoriile locuite de români s-au găsit pentru prima dată
reunite. Suferințele sunt greu de descris, pierderile românilor se ridică la
peste un milion de vieți.
În contextul încoronării regelui Ferdinand
I și a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor
încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de
Triumf în zona nordică a capitalei, pe șoseaua Kiseleff. Din cauza timpului
scurt însă, doar scheletul construcției a fost turnat în beton armat,
minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a
determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, când
s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate
statală, la festivități participând reprezentanți din peste 20 de state
europene, din Statele Unite ale Americii și Japonia, fapt ce a semnificat o
largă recunoaștere internațională a noii realități naționale statale
Am redat-succint-cititorilor revistei, participarea la marile evenimente
ale istoriei, a fiilor unei familii de învățător din România. Ca ea- cu
siguranță- sunt multe....Jurnalele, corespondența, memoriile confirmă
afirmațiile mele.
Bibliografie
Ionescu, Ștefan. Cronică de familie: biografie, autodescrieri, întâmplări, fragmente din
timp de pace și război.1968? Manuscris nepublicat
Francezul care a grăbit Marea Unire. [Interactiv]
http://www.istorie-pe-scurt.ro/henri-berthelot-francezul-care-a-grabit-marea-unire
[accesat 22 iunie 2018]
Petrescu, Gheorghe A. Un episod istoric din lupta poporului român
contra Dictatului de la Viena. În:Revista Transilvania 8/80,
anul IX,(LXXXVI) p.47-50
Zănescu, Onel. Arcul de Triumf. În: Magazin istoric, 2002 , nr. 12 decembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu