Maria Cantuniari
Carte eveniment a
istoriei psihologiei, a pedagogiei și a literaturii române
Apar la
intervale mari de timp în cultura română autori şi cărţi care devin cu trecerea
timpului borne kilometrice în istoria poporului român. Aşa a fost în istoria
culturii româneşti din ultimele două veacuri apariţia marilor scriitori Vasile
Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, apoi apariţia în cea de a doua jumătate a
secolului al XIX-lea a grupului de
scriitori Mihai Eminescu, Ion Creangă, I L Caragiale, fără de care nu ar fi
fost posibilă apariţia peste aproape o jumătate de veac a marilor scriitori din
perioada interbelică, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Liviu
Rebreanu, Mihail Sadoveanu.
Să ne imaginăm
că aceşti scriitori nu ar fi apărut şi nu ar fi existat în cultura română. În
acest caz cu siguranţă istoria poporului român şi a culturii române ar fi fost
mult mai săracă, noi, românii, am fi fost mult mai săraci sufleteşte, iar
România ar fi văzută astăzi ca o ţară de mâna a treia.
Să ne imaginăm
că nu ar fi existat nici Constantin Brâncuşi, nici George Enescu, nici Mircea
Eliade, nici Eugen Ionescu, nici Emil Cioran…Imaginea României ar fi fost şi
mai dezastruoasă. Să ne imaginăm că în Filozofie şi în Psihologie nu ar fi
existat Vasile Conta, Dimitrie Drăghicescu şi cartea sa „Din psihologia poporului român”, că nu ar fi
existat nici Constantin Rădulescu Motru, cu Teoria sa despre Energetismul
românesc.. În cazul acesta chiar am fi fost un popor sărac spiritualiceşte, un
popor mediocru…UN POPOR CARE NU S-AR FI CUNOSCUT PE SINE DELOC.
Să mai notăm
în domeniul Istoriei aceste mari Personalităţi Nicolae Densuşanu, (şi cartea sa
celebră, „Dacia preistorică”, atât de criticată, aproape hulită în epocă, dar
foarte citată şi preţuită astăzi. Carte care a generat în cultura română, în
gândirea istorică şi în istoriografia românească foarte importantul curent care
este dacismul, şi care a dat o nouă
coloratură şi direcţie gândirii social-istorice româneşti) Nicolae Iorga şi
Vasile Pârvan, şi cartea sa foarte importantă „Getica”.
Toţi aceşti mari oameni de
cultură sunt, cum spuneam, borne kilometrice care măsoară atât dezvoltarea şi evoluţia culturii
româneşti, cât şi profunzimea, bogăţia şi puterea de regenerare a culturii
române.
Aceste gânduri
ne-au fost inspirate de lectura cărţii scriitorului şi profesorului de
Psihologie şi Pedagogie Ştefan Dumitrescu „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI
ROMÂN”. Pentru că Ştefan Dumitrescu este scriitor cartea aceasta are, ca să
spunem aşa, o coloratură, o dimensiune literară, putând fi privită şi lecturată ca un Eseu ştiinţific de
mare întindere, cu virtuţi literare, şi care reuşeşte să acopere întregul său
Obiect de studiu şi cercetare (Psihologia şi pedagogia poporului daco-român).
Lectura acestei cărţi, tocmai pentru că este scrisă de unul dintre cei mai mari
scriitori români şi europeni aparţine deopotrivă domeniului Ştiinţelor sociale
dar şi literaturii române, eseisticii. Prin cele cinci romane de mari
dimensiuni, publicate până acum, Ştefan Dumitrescu este unul din marii
scriitori ai lumii stând cu cinste alături de scriitori ca Thomas Mann, Gabriel
Garcia Marquez, Mario Vargas Llossa. Degeaba mor de invidie Gabriel Liiceanu,
Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu sau Nicolae Manolescu, şi atâţia alţii,
Adevărul acesta a ieşit deja ca undelemnul la suprafaţă. Iar în anii care vin
tot mai mulţi oameni de cultură, tot mai mulţi români din ţară şi din
străinătate se vor convinge de acest adevăr, şi anume că Ştefan Dumitrescu este
unul dintre scriitorii foarte importanţi ai lumii. După a doua lectură a
cărţii, „Psihologia şi Pedagogia poporului român” mi-am dat seama, aşa cum
spuneam, că această carte, prin ideile
plastice exprimate, prin cursivitatea muzicală a textului, aparţine atât
Psihologiei şi Pedagogiei cât şi Literaturii române. Cartea se citeşte cu mare
plăcere, foarte uşor, şi la a doua şi la a treia lectură, deşi este o crate
densă, o cartea grea de sensuri, de idei, o carte revelatoare. Şi o carte
revoluţionară pentru că deschide noi orizonturi în cunoaşterea popoarelor ca
fenomene social-istorice, în cunoaşterea dezvoltării și evoluţiei fenomenului
uman, în particular în cunoaşterea profunzimilor psihologie poporului român, a
universului său spiritual. Cu siguranţă va fi beste-sellerul anului, sau al
deceniului.
Credem că
sămânţa motivaţiei, gândul de la care a plecat naşterea acestei cărţi este
dragostea imensă, profundă a scriitorului faţă de poporul daco-român, ca şi
durerea că poporul român se zbate de secole în această situaţie de popor
jefuit, umilit, neputincios, de popor Victimă al Istoriei, care se scufundă în propria sa suferinţă şi criză
generală. Căci criza pe care o traversează acum poporul român (de fapt în criza
aceasta se găseşte de la cel de al doilea Război mondial încoace) nu este numai
una economică, financiară, sau morală, este o criză socială, psihologică, o
criză educaţională, o criză de identitate, o criză spirituală, o criză a
sănătăţii (biologică), o criză a mediului, etc, altfel spus o criză totală. Şi
ce este foarte periculos este faptul că e o criză profundă, permanentizată.
Ştefan
Dumitrescu nu crede în apariţia poporului şi a limbii române. Poporul român şi
limba română, spune dânsul, sunt poporul dac şi limba poporului dac văzute în
continuitatea şi evoluţia lor milenară prin timp. Setea de cunoaştere, tendinţa
conştientă şi subconştientă de a pătrunde cât mai adânc în cunoaşterea
Fenomenului daco-românesc, în cunoaşterea tainelor celor mai profunde ale
acestui popor, cel mai bătrân popor european, aflat aici de la începutul lumii,
au fost alţi factori care l-au determinat pe autor să se apuce să scrie o
asemenea lucrarea vastă, profundă şi cuprinzătoare, care cere efortul unei
vieţi întregi.
Numai lectura
cărţilor de Psihologie, Pedagogie şi Istorie apărute în secolele al XIX-lea şi
al XX-lea, care au încercat să cerceteze, să aprofundeze firea, psihologia românească, pe care le-a studiat Ştefan
Dumitrescu, şi care sunt foarte multe, trebuie să-i fi luat ani de zile.
Lectorul cărţii este de asemenea impresionat de organizarea materialului
studiat şi comentat, de capacitatea de sinteză a autorului. Deşi s-a aplecat
asupra unui mare număr autori și de cărţi, care au încercat să pătrundă în
paradoxala, tragica şi profunda psihologie românească, este de apreciat
talentul scriitorului de a selecta cele mai veridice şi profunde idei care au
fost exprimate până acum despre firea, despre sufletul nostru al românilor. De
a le face să fie grăitoare şi de a le pune în lumină, când le vedem altfel, astăzi, după atâta timp. Marele
merit al profesorului şi al scriitorului Ştefan Dumitrescu este acela că
studiind şi analizând un material vast, reflexie a spiritului românesc asupra
lui însuşi, raţionamente şi meditaţii ale
unora dintre cele mai mari minţi pe care le-a dat acest popor asupra
psihologiei şi filozofiei daco-românilor, Ştefan Dumitrescu duce mai departe,
în profunzime şi pe paliere, tot mai înalte cunoaşterea universului interior al
poporului român. După lectura cărţii am avut sentimentul stenic şi totodată
dureros că înţeleg poporul român, că
înţelegem de ce poporul român a avut istoria de victimă, de popor jefuit, călcat în picioare, umilit
toată istoria lui. După lectura acestei cărţi noi, românii, o să ne cunoaştem
şi o să ne înţelegem mai bine pe noi. Va fi ca şi cum Dumnezeu ne-a luat o
pojghiţă de pe ochi şi acum suntem uimiţi cât de clar ne vedem pe noi în
oglinda acestei cărţi.
Pentru că
„PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN” a d-lui Ştefan Dumitrescu apare la
puţin timp după ce doi mari ticăloşi, (cu siguranţă agenţi de influenţă ai unor
forţe externe, ceea ce înseamnă război psihologic împotriva poporului român) este vorba de
Horia Roman Patapievici şi de un domn Lucian Boia, au jicnit în cărţile lor
grav poporul român, fapt pentru care ar trebui traduşi în faţa justiţiei,
cartea aceasta se înscrie într-o polemică devastatoare cu aceştia. Concluzia
acestei cărţi este că poporul român, cel mai vechi popor european, apărut încă
din neolitic în aria Carpato-istro-pontică, poporul traco-daco-român stând la
baza popoarelor europene, a fenomenului european, este un popor creativ, foarte
dotat. Ca dovadă marea cultură pe care a dat-o (cum puţine popoare au o
asemenea cultură) începând cu acea capodoperă
care este gânditorul de la Hamangia, continuând cu Mioriţa, cu marea
cultură a evului mediu şi cultura modernă, trecând prin Eminescu, prin Brâncuşi
şi Enescu. Puţine popoare şi-au adus o contribuţie atât de însemnată la
dezvoltarea culturii Civilizaţiei umane, aşa cum este cazul poporului român.
Din această perspectivă istorică poporul român poate fi privit ca unul din
marile popoare ale lumii, printre puţinele dotat cu o creativitate
excepţională, care se întinde pe câteva milenii. Să ne gândim numai că scrisul
a apărut pentru prima dată în istorie acum 7 mii de ani în spaţiul carpatic.
Dovada grăitoare sunt Tăbliţele de la Tărtăria care preced cu două milenii
Tăbliţele de la Summer. Sau alte mii de statuete la fel de valoroase din punct
de vedere plastic ca „Gânditorul de la Hamangia”, dar care nu au fost
dezgropate.
Şi totuşi dacă
suntem cel mai bătrân popor european şi unul dintre popoarele foarte
inteligente şi creative ale istoriei cum se explică faptul că după înfrângerea
dacilor în cele două Războaie daco-romane, după autojertfa lui Decebal, poporul
dac nu s-a mai regăsit pe sine decât foarte târziu? Cum se explică faptul că
poporul dac a fost prin excelenţă un popor ofensiv, mândru, demn, viteaz, iar
poporul român, care este acelaşi popor dac văzut în continuitatea sa, a fost şi
este un popor slab, defensiv, un popor care a fugit în codri din faţa
năvălitorilor sau şi-a plecat capul şi s-a lăsat jefuit fără să schiţeze nici
un gest de împotrivire, aşa cum se întâmplă acum în perioada postcomunistă. (cu
rare excepţii, când Domnul ne-a dăruit Conducători mari şi Viteji am fost şi un
popor ofensiv. Ceea ce înseamnă că atunci când avem în frunte Conducători mari
putem să fim un popor excepţional, şi aceasta datorită zestrei latente din
fiinţa noastră individuală şi naţională) Şi dacă am fost
și suntem un popor dotat, care i-am dat pe Eminescu, pe Brâncuşi, pe
Nicolae Densuşanu, pe Enescu, pe Eliade, pe Cioran, pe Coandă, etc cum de se
face ne-am mâncat și ne distrugem valorile ? Și cum se face că am dat această
clasă de politicieni care ne-a făcut şi ne face mai mult rău decât bine în
istorie! Care este mai mult decât ticăloasă şi execrabilă?
Acel plus de
cunoaştere al psihologiei poporului român, din profunzimile sale până în
contemporaneitate, pe care îl aduce în domeniul Ştiinţelor sociale şi în
cunoaşterea psihologiei poporului daco-român domnul profesor Ştefan Dumitrescu
ne ajută pe noi, românii, să înţelegem ce s-a întâmplat cu noi în istorie. De
ce am evoluat aşa de contraproductiv în istorie, de ce am ratat cele mai multe
din şansele pe care ni le-a oferit istoria, de ce suntem acum un popor victimă,
incapabil de orice reacţie în faţa agresiunilor de tot felul, în faţa
problemelor pe care ni le pune viaţa şi Istoria? De ce suntem un popor ai cărui
indivizi suntem dezbinaţi şi ne mâncăm între noi, şi care îşi aşteaptă într-o
inconştienţă totală dispariţia de pe scena istoriei?
Credem că aici
este genial autorul acestei lucrări. Pentru că Ştefan Dumitrescu pătrunzând în
profunzimile psihologiei poporului daco-român, investigându-i pliurile acestei
profunzimi, reinterpretând dintr-o perspectiv ştiinţifică (de fapt din mai
multe perspective) şi modernă miturile, care sunt fundamentele memoriei
colective ale poporului daco-român, el reuşeşte să ilumineze, ca să spunem aşa,
tainele profunde ale acestui neam daco-românesc atât de mare şi totuşi atât de
nefericit, de tragic, de umilit în istorie. Pentru că dl profesor Ştefan
Dumitrescu (intuiţie, clarviziune, inspiraţie divină?) pune, ca să spunem aşa,
după două mii de ani diagnosticul psiho-moral cel mai corect al poporului
român. Iluminează, din punct de vedere epistemologic, dinspre interior către
nivelul conştient, dinspre trecut către prezent destinul impresionant de uman
şi de tragic al unuia dintre cele mai vechi popoare ale lumii.
Pornind de la
o cercetare cazuistică foarte bogată, de la evenimentele istoriei (fericite şi
nefericite), de la notele şi meditaţiilor oamenilor de cultură, străini şi
locali (exemplu Paul de Alep, Dimitrie Cantemir) profesorul Ştefan Dumitrescu
descoperă şi studiază în profunzimea sa ceea ce am numi Sistemul de patologii
al Psihologiei poporului român. Subliniem că această descoperire a sindromului
de patologii al psihologiei poporului român este una dintre cele mai mari
descoperiri din istoria şi din cultura poporului român. Că ea explică într-o
mare măsură comportamentul poporului daco-român de la înfrângerea regelui
Decebal în anul 106, în urma confruntării cu armata romană, până astăzi. Aceste
patologii s-au format şi s-au dezvoltat pe parcursul primului mileniu, când
populaţia dacă, trăitoare în sătuleţe ce se întindeau pe teritoriului vechii
Dacii fugea îngrozită din faţa hoardelor năvălitoare salvându-se în întunericul
codrilor. Și s-au întărit pe parcursul celui de al doilea mileniu...Plecând de
la datele istoriei, ale realităţii şi ale vieţii de zi cu zi din spaţiul
românesc, observând că noi, românii, ne mâncăm valorile, că aceasta este o
tendinţă aproape generalizată a comportamentului nostru, scriitorul Ştefan
Dumitrescu a descoperit şi a teoretizat patologia psihologiei poporului român
pe care a denumit-o Axiofagie. De la Axios, valoare, fagos, a mânca. Invidia,
bârfa, ironia, marginalizarea, pâra sunt forme ale Axiofagiei. Când bârfim pe
cineva noi îl „distrugem”, îl compromitem în plan mental. Marginalizarea,
îndepărtarea, pedepsirea unei valori, ura împotriva ei, toate acestea sunt
reacţii de anihilare a valorii şi ne dezvăluie că în subconştientul nostru
acţionăm împotriva valorii tocmai pentru
că „ne dăm seama” că suntem mici în comparaţie cu ea.
Această
„micime” a noastră în comparaţie cu Valoarea este descoperită în subconștientul
nostru, iar reacţiile împotriva valorii au scopul de a o anihila, astfel ca în
subconştientul nostru noi să ne simţim în continuare „mari”. Aţi observat, după
căderea Dictaturii comuniste foarte mulţi oameni setoşi de putere, pentru că în
subconştientul lor colectiv credeau că aşa sunt ei mari, aşa devin ei mari, au
intrat în partidele politice înfiinţate după 1989. Există deci, ne spune
autorul, o tipologie umană formată din indivizi care „se cred mari”, care vor
să fie mari, (au egoul dilatat, cancerizat) şi care în marea lor majoritate
oamenii aceştia sunt bolnavi de putere. Ei bine, oamenii aceştia sunt bolnavi
de Egoplasm, aceasta fiind cea mai gravă, cea mai importantă patologie a
Psihologiei poporului român. Oamenii aceştia nu pot să trăiască dacă nu se simt
ei mari, şi dacă nu fac tot ce pot ca să fie mari... Intră în politică, fac
orice ilegalitate și orice gest imoral ca să aibă „puterea şi bogăţia”, CARE LE
DĂ LOR SENTIMENTUL CĂ SUNT MARI. Din rândul acestora se recrutează „bolnavii de putere”,
politicianismul fiind una dintre cele mai grave patologii ale Psihologiei
poporului român, boală care i-a făcut
foarte mult rău acestui popor şi acestei Ţări. Politicianismul, la noi, la
români a fost şi este o mare nenorocire,
un cancer social și psihologic. Atomita este o altă patologie (aceasta fiind
dată de tendinţa din subconştientul românilor de a se dezbina între ei) a
psihologiei poporului român, căreia
autorul îi acordă o mare atenţie, şi care ne-a făcut rău pe durata întregii istorii. Datorită acestei
patologii (pentru că au avut în ei tendinţa, înclinaţia către dezbinare şi nu
către unire) tracii au dispărut, iar dacii
nu s-au mai reunit într-un Regat, condus de un Rege, după moartea lui
Decebal, sau după plecarea romanilor din Dacia în anul 271, e. n, şi au trăit
în sătucele lor risipite pe teritoriul
fostei Dacii, de la Nistru până în sudul Boemiei, atât cât se întindea regatul
lui Decebal. Şi pentru că dacii nu s-au
mai unit după plecare aureliană din Dacia, iar popoarele migratoare, care erau
de fapt nişte hoarde dezlânate ce se împingeau unele pe altele, i-au găsit
atomizaţi, risipiţi, incapabili şi să se adune şi să formeze o armată care să-i
alunge pe invadatori, protoromânii ca să-şi salveze pielea s-au ascuns în
păduri, de unde ieşeau după un timp cu daruri pe care le dădeau celor care se
înstăpâniseră în pământurile lor.
Gestul acesta
s-a tot repetat pe parcursul mileniului întâi, astfel că l-am asimilat în
subconştientul nostru colectiv, ne-a intrat în codul genetic. Aşa s-a format
poporul român ca un popor slab, defensiv, fără coloană vertebrală, care se
pleacă în faţa duşmanului (de aici proverbul „Capul aplecat sabia nu-l taie”)
ca să scape cu viaţă. Care îi dăruieşte duşmanului ce are mai bun ca să fie
acceptat de Duşman (de aici proverbul „Pupă-l în bot şi papă-i tot), gest
repetat care ne-a învăţat să fim vicleni, dedublaţi. Din aceste patologii
centrale ale psihologiei poporului român s-au format alte „scheme adaptative”
secundare, cum ar fi şmecheria, demagogia, lenea, lăudăroşenia („Prostul până
când nu este fudul nu e prost destul”), trădarea. Toate aceste patologii,
„scheme atitudinale şi comportamentale asimilate” de subconştientul colectiv comunică
între ele, se susţin una pe alta, augumentându-se. Aceste patologii, aşa cum
spune autorul cărţii, dacă ne-au ajutat să supravieţuim în istorie, şi am
supravieţuit târâş, grăpiş, plătind un tribut prea mare, ne-au făcut mult rău
formându-ne (de-formându-ne) ca un popor slab, defensiv, laş, care şi-a plecat
capul în faţa Stăpânitorilor, când ar fi putut să se unească, să se organizeze
şi să-i alunge pe duşmani. Puţinele dăţi când ne-am ridicat împotriva
Cotropitorilor sunt excepţii care confirmă regula. Am fi avut nevoie în istorie
de un mare Conductor ca Burebista care să ne unească, să ne motiveze, să ne dea
încredere în noi, să ne formeze ca un popor viteaz, unit, dârz, de oameni
patrioţi, cu vocaţia onoarei şi care din cuceriţi să ne înveţe să fim un popor
mândru şi demn care nu se lasă călcat în picioare. Or ce vedem acum în perioada
postcomunistă ? Că indivizii umani cei mai hoţi, setoşi de putere au încălecat
pe grămada de bucate a ţării şi au jefuit cât au putut. Iar restul populaţie ce
a făcut? În loc să se adune, să se
organizeze şi să arunce peste bord clasa politică jefuitoare, muncitorii,
românii ceilalţi aruncaţi în şomaj, medicii au fugit în afara ţării, la mai bine, unde s-au băgat
slugi la cei care ne-au distrus Economia şi ne-au transforma ţara în piaţă de
desface. Aceiaşi schemă comportamentală învăţată în primul mileniu se repetă şi
acum ca un act reflex. Exact ca în primul mileniu, acum în loc să fugim în
păduri din faţa popoarelor migratoare, am fugit din faţa greutăţilor, a încercărilor
istoriei la muncă în străinătate (au plecat muncitorii cei mai buni,
tehnicienii, cercetătorii ştiinţifici, medicii, au fugit ca potârnichiile în
străinătate, la mai bine) şi ne-am băgat singuri slugi la cei care ne-au
asuprit şi ne-ai jefuit în istorie.
Cred că acum
în perioada aceasta foarte grea şi periculoasă pentru poporul şi naţiunea română, când a fost distrus mai mult de
jumătate din Organismul naţional românesc, aşa cum era el în anul 1989, poporul
român chiar avea nevoie de un mare diagnostician ca profesorul Ştefan
Dumitrescu. De un Medic şi de un
Profesor care să-l înveţe să se însănătoşească. Să se formeze ca un popor
curajos, unit, care îşi ia soarta în mâinile lui. Pentru prima dată după două
mii de ani apare în istoria acestui popor un Medic, un Psiholog care se apleacă
asupra sufletului, a psihologiei, a fiinţei poporului român, îl studiază atent,
privind în străfundurile sale, analizează conexând toate datele între ele,
având o capacitate de sinteză ieşită din comun şi ne arată pe ecranul minţii
noastre (al conştiinţei celor care vor citi cartea) atât calităţile care au
făcut din acest popor un mare creator de cultură cât şi bolile de care a
suferit în istorie, moştenite de la strămoşii noştri traci, care l-au condamnat
să aibă destinul nefericit de victimă a Istoriei. Ştefan Dumitrescu este un fel
de Dostoievski şi de Yung al poporului daco-român, un analist de o fineţe şi
profunzime remarcabile al istoriei şi al universului nostru interior. Puţine
popoare au norocul să le dea Dumnezeu o Minte care să le ajute să se cunoască atât de profund şi de
complex şi care să le arate metoda, calea, strategia pe care trebuie să o
urmeze ca să iasă din această stare patologică de letargie care le poate fi fatală.
Partea a doua
a cărţii (deşi analizele şi raţionamentele care ţin de domeniul psihologie, al
sociologiei coexistă, conlucrând cu analizele, judecăţile şi raţionamentele
care ţin de domeniul pedagogiei şi al economiei) încearcă şi reuşeşte să
descifreze laturile slabe ale poporului român în istorie, cauzele educaţionale
care au făcut să fim un popor defensiv în istorie („Dă, Doamne, mintea
românului a de pe urmă”). Partea aceasta de Pedagogie se apleacă asupra cărţilor şi a autorilor care au încercat în
perioada interbelică să fundamenteze ceea ce s-ar numi O PEDAGOGIE A POPORULUI,
ducându-le cu succes opera mai departe antecesorilor să-i pentru care are o
preţuire sacră. Analizând situaţia Sistemului socio-economic românesc din
diferite perioade ale istoriei, ca şi starea Sistemelor socio-economice
naţionale în general, profesorul Ştefan Dumitrescu credem că se găseşte în
situaţia de a pune bazele unei noi discipline a Pedagogiei generale pe care el
o numeşte „Pedagogia popoarelor” (Psihologia şi Pedagogia popoarelor). Ceea ce
reuşeşte, având sentimentul că brodează cu ideile şi gândurile, dl profesor
Ştefan Dumitrescu este faptul de a fi dus mai departe limitele, sau orizontul
de cunoaştere al acestor ştiinţe, Psihologia şi Pedagogia. Iar cel mai
important lucru mi se pare acela de a fi sculptat, sau de a fi proiectat pe
ecranul acestei perioade de timp Portretul cultural şi psihologic al poporului
daco-român. Pe timpul lecturii am fost impresionată de acribia cu care
pătrunde, ca un fel de batiscaf care merge pe fundul oceanului filmând pliurile,
gropile, ridicăturile reliefului, ca şi de capacitatea lui de a se „ridica la
suprafaţă” şi de a privi totul de sus, reuşind să creeze o frescă a psihologiei
şi pedagogiei poporului român, pe cât de profundă pe atât de cuprinzătoare.
„Psihologia şi Pedagogia poporului român”, cartea profesorului şi a
scriitorului Ştefan Dumitrescu este una din cele mai mari realizări ale
gândirii psihologice şi pedagogice la noi, unul din marile evenimente culturale
ale acestei perioade „de tranziţie către distrugerea definită a poporului romîn
şi a Românie”). Monografia aceasta, căci o Monografie este cartea profesorului
Ştefan Dumitrescu, analizată aici, creşte, ca să spunem aşa, din solul social
şi cultural românesc, este o proiecţie
profundă şi lucidă a sufletului românesc pe suprafaţa Ecranului care este
prezentul şi viitorul acestui neam. După lectura cărţii ai sentimentul că
intenţionat Dumnezeu a făcut ca această carte să apară în această perioadă când
poporul romîn, după 1990 Obiectul şi Victima unui mare Război economic, se află
într-o stare jalnică, introdus pe o cale negativă, autodistructivă, aflat în
cea mai periculoasă Fundătură istorică, distrus într-o mare măsură. În finalul cărţii credem că ne aflăm în faţa
unuia din evenimentele cele mai importante din istoria Psihologiei şi a
Pedagogiei româneşti, când aceste ştiinţe îşi dau mâna ca să ajute poporul
român să se salveze din criza istorică în care ne găsim de foarte mult timp.
-------------------------
PS. O dată cu această admirabilă şi memorabilă carte care este
„PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÎN”, dl profesor Vasile Mănuceanu,
Preşedintele Fundaţiei Culturale Ajutorul românesc, mi-a dat spre lectură, o altă carte a domnului profesor Ştefan Dumitrescu,
de data aceasta o carte de versuri intitulată „Calul Troian al Lumii, America
sau Luceafărul”, pe care o voi recenza cât de curând. Am citit-o de mai multe
ori în timp ce lecturam „Psihologia şi Pedagogia poporului romîn”. Mărturisesc
că am rămas consternată, stupefiată. Cele trei mari poeme ale cărţii, „Naşterea
Poetului”, „Calul Troian al Lumii, America sau Luceafărul”, şi „Ana strigam”,
tot un fel de Luceafărul lui Eminescu”, sunt printre cele mai mari poeme din
literatura română şi îl plasează pe Ştefan Dumitrecsu direct sub Eminescu,
alături de Arghezi şi de Blaga. Nu-l cunosc personal pe dl profesor Ştefan
Dumitrescu dar cum i-am lecturat mai înainte romanele „Feodor Mihailovici
Dostoievski s-a sinucis la București”, „Prea adânc m-ai rănit, femeie!”, „Şi tu
vei fi Văzduh” şi „Marea dragoste” cred că ne găsim cu siguranţă în faţa unei
dintre cele mai mari Minţi şi a unuia dintre cele mai mari Talente pe care le
are România la ora actuală.
Lector univ. Maria CANTUNIARI
10 iulie 2015
Bucureşti
