Irina
Lazăr, între sensibilitatea simbolistă, imaginarul oniric și expresia lirică a
culorii. O adevărată gramatică a metamorfozei
Cronică de artă
Maria
Diana Popescu
Cronică
22
Septembrie 2026
Cu studii de pictură, modelaj și istoria artei,
avînd profesori pe Gheorghe A. M. Ciobanu, Grigore Andriescu și Gheorghe
Tonița, cu lucrări aflate în colecții particulare din țară și din străinătate,
Irina Lazăr este o pictoriță profund înzestrată, care s-a impus în lumea artei
prin lucrări de o reală valoare. Este o pictoriță de o remarcabilă măiestrie,
al cărei statut de valoare este pe deplin consacrat. Irina Lazăr se distinge ca
o pictoriță ilustră, înzestrată cu sensibilitate, bună inspirație şi o tehnică
aparte. Creația sa dezvăluie un talent excepțional și o prezență proeminentă în
pictura contemporană. În lucrările de faţă se arată ca o creatoare a
transfigurării, pentru care tabloul nu este doar o suprafață pe care așază
forme și culori, ci un prag între lumea vizibilă și lumea nevăzută. Irina Lazăr
privește lumea cu atenția celui care știe că lucrurile ascund întotdeauna ceva.
Pentru ea imaginarul nu este o evadare din realitate, este modalitatea de a
pătrunde mai adînc în ea, interesată de ceea ce se află dincolo de aparență.
Irina Lazăr transformă obiectul concret într-un purtător de sens: roua, piatra,
copacul, umbra, amprenta, inima sau cerul încetează să mai fie simple elemente
ale lumii și devin recipiente ale memoriei, sensibilității și interiorității.
Universul Irinei Lazăr poate fi pus în dialog cu mai
multe sensibilități ale artei moderne și contemporane, fără ca aceste apropieri
să fie confundate cu influențe directe. Expresia Irinei Lazăr se află într-o
zonă de interferență între sensibilitatea simbolistă, imaginarul oniric și
expresia lirică a culorii. Dacă vorbim strict despre înrudire de expresie
picturală, nu despre influențe directe, opera sa poate fi pusă în dialog cu
Chagall pentru imaginarul poetic și animalul devenit simbol. O evidentă apropiere,
nu pentru asemănarea tehnică, ci pentru felul în care animalul, pasărea, natura
și figura umană devin purtătoare de stări și simboluri. La ambii, realitatea
poate fi deformată poetic fără să-și piardă complet recognoscibilitatea.
Zborul, plutirea, animalele și raporturile afective dintre ființe sînt
importante. Cu Gauguin - pentru caracterul simbolic al culorii, nu pentru
construcția propriu-zisă a imaginii, ci pentru ideea că nuanţa nu trebuie să
reproducă natura, ci poate exprima o stare. În picturile Irinei Lazăr, culoarea
pare uneori afectivă înainte de a fi descriptivă. Aceasta este o apropiere
importantă de postimpresionismul simbolist. Cu Wassily Kandinsky - pentru
trecerea de la figurativ la expresie abstractă. Înrudirea este relevată mai ales
în zonele în care forma recognoscibilă începe să se destrame, dar păstrează o
încărcătură emoțională. La Irina Lazăr, obiectul nu dispare brusc; se
transformă treptat în semn. Cu Odilon Redon, pentru lumea onirică, metamorfică
și misterioasă. Ambii pornesc de la forme recognoscibile și le deplasează spre
vis, mister, interioritate și ambiguitate. Mai ales grafica Irinei Lazăr, cu
forme organice, păsări, chipuri și metamorfoze, poate fi pusă în dialog cu
această sensibilitate simbolistă. În zonele în care forma recognoscibilă începe
să se desprindă de obiect, dialogul se poate extinde către abstracția lirică.
pentru capacitatea de a transforma animalul, natura și figura umană în semne
ale unei realități interioare. Iar cu Turner pentru dizolvarea peisajului în
lumină și atmosferă şi prin felul în care peisajul se dizolvă în atmosferă și
stare. Turner este potrivit mai ales pentru picturile cu apă, țărm și
atmosferă. Aici apropierea de abstracția lirică devine legitimă. Nu aș spune că
Irina Lazăr este „turneriană”, ci că există o înrudire în modul în care
peisajul încetează să fie descriere a unui loc și devine stare. Henri Rousseau
– trebuie menţionat dacă accentuăm relația dintre natură, animal și imaginar.
Dürer – o înrudire în autonomia și forța liniei.
Întîlnim la Irina Lazăr o pictură a metamorfozei, unde
peisajul devine memorie, linia capătă glas iar animalul devine simbol. În
lucrările sale, lumea recognoscibilă - calul, pasărea, copacul, apa, barca,
chipul omenesc sau instrumentul muzical - nu rămîn niciodată simple obiecte ale
reprezentării. Ele se transformă în semn, memorie și stare sufletească. Calul
devine libertate sau energie, pasărea - dorință de înălțare, copacul - memorie
și apartenență, apa - timp, iar instrumentul muzical - cîntec interior. Această
trecere de la obiect la simbol constituie una dintre constantele universului
său plastic. Culoarea funcționează ca materie vie, iar în grafică, linia devine
instrument al tensiunii și sugestiei. În ambele registre, artista urmărește
transformarea realului într-o experiență interioară. Privite împreună,
lucrările alcătuiesc un univers în care pictura și grafica sînt modalități
diferite de a aborda aceeași realitate interioară. Irina Lazăr este un artist
al trecerii: de la culoare la alb-negru, de la figurativ la sugestie, de la
natură la simbol, de la imagine la poezie. În pictură, culoarea devine
respirație. În grafică, linia devine nerv. În simbol, animalul devine alter
ego. În peisaj, natura devine memorie. În poezie, imaginea devine cuvînt. Recurența
calului, a păsării, a copacului, a apei și a bărcii nu indică un simplu
inventar de motive. Aceste forme funcționează ca repere ale unei geografii
interioare. Prin ele, artista vorbește despre libertate, dorință, memorie,
timp, apartenență și identitate fără a recurge întotdeauna la reprezentarea
directă a omului.
În cele mai convingătoare lucrări, Irina Lazăr nu
încearcă să demonstreze că lumea este frumoasă. Propune ceva mai profund: că
lumea rămîne misterioasă atunci cînd privirea refuză să se oprească la
suprafața lucrurilor. Realitatea nu se epuizează în ceea ce poate fi văzut. În
spatele fiecărui obiect se deschide o posibilitate de sens. În spatele calului
se află o fugă; în spatele păsării, o dorință de înălțare; în spatele
copacului, o biografie; în spatele apei, timpul; în spatele unei linii, uneori,
un destin. De aici și caracterul de graniță al acestei opere: între real și
imaginar, între pictură și poezie, între materie și spirit, între ceea ce se
arată și ceea ce rămîne ascuns. Poate cea mai potrivită formulă pentru această
creație este aceea că Irina Lazăr nu pictează lucrurile așa cum sunt, ci așa
cum rămîn în suflet după. Calul ocupă un loc privilegiat în acest imaginar. El
nu este tratat naturalist, ci ca o prezență încărcată de energie. Corpurile
sale par să se nască din culoare și să se întoarcă în ea, iar figura și spațiul
intră într-o relație de interdependență. În compozițiile cu doi sau trei cai,
animalul traversează un spațiu care nu mai este doar peisaj, ci devine peisaj
mental. Abundența cromatică, formele vegetale și arhitecturale și siluetele
clare ale cailor creează o tensiune între neliniște și ordine. Caii devin axul
imaginii: ordinea vie din mijlocul neliniștii. În grafica alb-negru, aceeași
temă capătă o altă intensitate. Capul de cal apare înconjurat de forme
fragmentare și geometrice. Culoarea dispare, iar linia preia întreaga
responsabilitate expresivă. Doi cai par să traverseze un spațiu suspendat între
apă și cer, într-o pictură în care verdele, turcoazul, albastrul, albul și
ocrul se întâlnesc într-o materie densă și vibrată. Animalul nu este așezat
peste peisaj, ci devine parte a procesului prin care peisajul se constituie.
Calul poate fi citit, în acest context, ca imagine a libertății, a neliniștii
sau a energiei vitale. El aleargă nu atît către un loc, cît către o ieșire din limite.
Într-o altă compoziție, trei cai albi și negri traversează un spațiu intens
cromatic, populat de forme verticale, arhitecturale, vegetale și cruciforme.
Realitatea naturală este aici transformată într-un peisaj mental. Siluetele
cailor păstrează recognoscibilul, în timp ce fundalul îl destabilizează.
Tensiunea dintre figură și abundența cromatică devine principiul de organizare
al imaginii. Caii constituie axul compozițional, ordinea vie din mijlocul
neliniștii. În grafica alb-negru, aceeași temă capătă o altă intensitate.
Dacă în pictură materia respiră, aici linia gîndește.
Calul nu mai aleargă. Privește. Animalul exterior devine astfel aproape un
alter ego. Apa și țărmul reprezintă un alt nucleu important al creației. În
lucrările cu bărci și pînze, spațiul se deschide într-o atmosferă pastelată, în
care obiectele sunt mici în raport cu vastitatea apei. Bărcile capătă valoarea
unor semne ale călătoriei, iar apa nu mai este doar element descriptiv. Ea
reflectă, dizolvă și modifică. Peisajul este văzut prin memorie. În compozițiile
dedicate țărmului, materia picturală - acumulările, reliefurile, suprapunerile
de culoare - participă la sensul imaginii. Suprafața pare să poarte urmele
timpului, iar locul recognoscibil se transformă într-o amintire a locului.
Peisajul nu este doar ceea ce se vede, ci ceea ce rămîne după ce privirea a
trecut asupra lui.
Una dintre cele mai puternice imagini ale acestei
concepții este figura feminină îngemănată cu un copac. Metamorfoza dintre om și
natură. Trunchiul devine corp, ramurile se prelungesc asemenea unor nervuri,
iar chipul aparține simultan omului și arborelui. Copacul nu este decor. Devine
rădăcină, memorie și biografie. Omul și natura nu mai pot fi despărțiți.
Identitatea apare ca o formă în continuă devenire, alcătuită din trecut,
apartenență și transformare. Aceeași logică a metamorfozei se regăsește în lucrările
în care pasărea, calul și formele organice se suprapun. Limitele dintre corp,
vegetal și spațiu devin instabile. Formele se ating, se transformă și se
dizolvă unele în altele. Este o adevărată gramatică a metamorfozei. Pasărea, la
rîndul ei, este unul dintre simbolurile recurente ale artistei. În relație cu
chipul omenesc, ea poate proteja, însoți, acoperi sau elibera. Dincolo de
reprezentarea naturală, pasărea devine gîndul care caută desprinderea, dorința
de înălțare. În aceeaşi măsură sunetul devenit imagine. Instrumentul muzical
introduce o altă dimensiune a raportului dintre vizibil și invizibil.
Instrumentul este, prin natura sa, un obiect al sunetului. În desen, el devine
însă tăcere. Florile, liniile și formele vegetale construiesc o atmosferă
intimă, sugerînd o muzică ce nu se aude, dar poate fi percepută afectiv. În
această imagine se întîlneşte pictoriţa și poeta. Arta sa vizuală caută să
sugereze ceea ce nu poate fi văzut, după cum poezia încearcă să dea formă celor
care nu pot fi spuse direct. În lucrările în care pasărea, aripa și forma
organică se apropie de abstract, procesul de transformare devine explicit.
Artista nu renunță complet la figurativ. Îl lasă să se destrame. Această
ezitare dintre ceea ce recunoaștem și ceea ce doar presimțim constituie una
dintre cheile operei sale. Obiectul nu dispare, ci își schimbă statutul: din
realitate recognoscibilă devine sugestie, simbol și stare. În acest punct,
Irina Lazăr se apropie de abstracția lirică fără să abandoneze figurativul.
Privite împreună, lucrările alcătuiesc un univers în care pictura și grafica
sînt modalități diferite de a aborda aceeași realitate interioară. Irina Lazăr
este un artist al trecerii: de la culoare la alb-negru, de la figurativ la
sugestie, de la natură la simbol, de la imagine la poezie. Această trecere de
la obiect la semn, de la realitate la sugestie, constituie una dintre
constantele universului său plastic. În pictura Irinei Lazăr, culoarea are
funcția unei materii vii; în grafică, linia devine instrument al construcției
și sugestiei. În ambele registre, însă, artista urmărește același lucru:
transformarea realului într-o experiență interioară. Un alt nucleu tematic îl
constituie apa.
În lucrarea cu bărcile și pînzele lor, spațiul se
deschide într-o atmosferă pastelată, dominată de rozuri, galbenuri și albastre.
Bărcile sînt reduse ca dimensiune în raport cu vastitatea spațiului și capătă
mai degrabă valoarea unor semne ale călătoriei decît pe aceea a unor obiecte
maritime. Apa nu este aici doar decor. Ea reflectă, dizolvă și modifică.
Peisajul se desprinde de observația directă și capătă consistența unei
amintiri. Nu mai privim un loc precis, ci ceea ce rămîne dintr-un loc după trecerea
timpului și prin filtrul memoriei. Această perspectivă devine și mai evidentă
în lucrarea construită în jurul unui țărm îndepărtat. Suprafața picturală, cu
acumulările și reliefurile sale, participă la sensul imaginii. Materia pare să
poarte urmele unei treceri. Peisajul pare să fi trecut prin timp. De aceea,
lucrările dedicate apei și țărmului pot fi privite mai puțin ca peisaje
propriu-zise și mai mult ca memorii ale peisajului. Dacă animalul poate deveni
alter ego, natura poate deveni formă a identității. În desenul în care figura
feminină se îngemănează cu un copac, cele două forme încetează să mai fie
distincte. Trunchiul devine corp, ramurile se prelungesc asemenea unor nervuri,
iar chipul pare să aparțină simultan omului și arborelui. Este una dintre cele
mai directe expresii ale ideii de metamorfoză din opera Irinei Lazăr. Copacul
nu este decorativ. El devine rădăcină, memorie și apartenență; o formă de
biografie. Imaginea sugerează că omul poartă în sine natura și trecutul, că
identitatea nu este o formă fixă, ci rezultatul unei continue acumulări. Linia,
cînd precisă, când frîntă, păstrează tensiunea dintre recognoscibil și
imaginar. Cu mijloace relativ puține, artista obține o imagine de mare
densitate simbolică. Pasărea constituie un alt motiv recurent și unul dintre
cele mai fertile simboluri ale acestui univers. În lucrarea în care o pasăre de
mari dimensiuni se suprapune sau se așază în fața unui chip omenesc, cele două
prezențe intră într-un dialog. Pasărea poate proteja, acoperi, însoți sau elibera
chipul. Albul, negrul și griul sînt întrerupte de un mic accent albastru, cu o
formă ce poate sugera o inimă. Detaliul introduce o dimensiune afectivă
discretă într-o imagine dominată de tensiunea grafică. Pasărea devine astfel
mai mult decît un motiv natural: este gîndul care caută desprinderea, dorința
de înălțare, posibilitatea unei ieșiri din limitele condiției cotidiene. În
lucrarea în tonuri sepia, în care calul, păsările și formele organice se
suprapun, metamorfoza este dusă mai departe. Imaginea pare să se nască din
gest. Formele se ating, se suprapun și se transformă una în alta. Tonalitatea
sepia conferă întregului o atmosferă de memorie îndepărtată, aproape
arheologică. Nu mai este important să identificăm fiecare formă, ci să urmărim
urma ei psihică. Este o adevărată gramatică a metamorfozei. Lucrarea în care
apare instrumentul muzical înconjurat de flori și forme vegetale introduce o
altă dimensiune a relației dintre vizibil și invizibil: sunetul devenit
imagine. Instrumentul este prin natura sa un obiect al sunetului. În desen,
însă, el devine tăcere. Aici arta vizuală încearcă să sugereze ceea ce nu poate
fi văzut: sunetul, vibrația, muzica interioară. Florile, liniile și materia
grafică din jur construiesc o atmosferă intimă, în care instrumentul poate fi
citit și ca metaforă a artistului. Asemenea operei, el are nevoie de o atingere
pentru a-și dezvălui potențialul. În această întîlnire dintre imagine și sunet
se poate recunoaște și apropierea dintre cele două vocații ale Irinei Lazăr: pictura
și poezia. Imaginea caută ceea ce cuvîntul poate numi, iar cuvîntul caută ceea
ce imaginea poate sugera. În lucrările în care forma organică se apropie de
abstract, procesul de transformare devine și mai vizibil. Pasărea, aripa și
corpul își pierd treptat conturul recognoscibil. Rămîne o structură organică în
care privitorul trebuie să reconstruiască imaginea. Artista nu renunță însă
complet la figurativ. Îl lasă să se destrame. Această ezitare între ceea ce
recunoaștem și ceea ce doar presimțim constituie una dintre cheile operei sale.
Obiectul nu dispare; se transformă. În acest punct, Irina Lazăr se apropie de
abstracția lirică fără să abandoneze simbolul. Imaginea rămîne ancorată într-o
realitate recognoscibilă, dar își transferă treptat sensul către sugestie și
afect.
Unele picturi are Irinei Lazăr respiră între flori și
lumină. Motivul floral nu trebuie citit în sensul simplu al unei naturi
statice. Nu avem de-a face cu un buchet așezat cuminte într-un vas, cu flori
inventariate botanic și dispuse după regulile unei compoziții decorative.
Dimpotrivă, florile par să fi evadat din ordinea obiectului și să fi devenit
stări sufletești. Ele urcă, se ramifică, se înclină, se caută, se suprapun, se
desprind unele de altele și, mai ales, par să respire. Acesta este poate primul
lucru important pe care îl descoperim la Irina Lazăr: natura ei nu este
statică. Floarea nu este un obiect. Este un eveniment. Florile nu sînt
organizate într-o natură statică tradițională. Au tremurul lucrurilor vii. Ele
cresc liber, se ramifică, se întrepătrund, se dizolvă în fundal. Florile Irinei
Lazăr nu sînt pictate, sînt evocate. Par să aparțină memoriei. Și aici se află
frumusețea lor profundă: nu sînt florile unei naturi botanice, ci florile unei
naturi interioare. Irina Lazăr pictează grădini care nu aparţin în întregime
lumii vizibile. Privind tablourile, ochiul este întîmpinat de o abundență
florală de o delicatețe aproape aeriană. Albastrurile și violeturile ocupă
centrul și partea superioară a compoziției, în timp ce roșurile și carminurile se
concentrează în special spre dreapta și în zona inferioară. Printre acestea
apar galbenuri calde, ocruri, portocalii, accente de verde și, în anumite
locuri, pete de alb care funcționează ca mici izbucniri de lumină. Dar ceea ce
impresionează nu este numai paleta, ci felul în care culorile refuză să rămînă
închise în contururi definitive. Culoarea se prelinge. Se dilată. Se subțiază.
Uneori pare că se naște din apă, alteori din aer. Conturul florii nu este
întotdeauna precis, iar această relativă instabilitate a formei conferă
întregii compoziții un caracter de vis. Este ca și cum artista ar picta nu
florile în sine, ci amintirea florilor. Această diferență este esențială. O
floare văzută în grădină are o materialitate precisă: petale, tulpină, frunză, volum,
umbră. Floarea pictată de Irina Lazăr pierde o parte din această materialitate
pentru a cîștiga ceva mai greu de definit: fragilitatea unei prezențe. De
aceea, botanicul cedează locul poeticului. Compoziția Irinei este o mișcare
ascensională.
Unul dintre aspectele cele mai interesante este
construcția dinamică. Compoziția nu se închide într-o formă geometrică stabilă.
Ea pare să se dezvolte organic, aproape asemenea unei vegetații care își caută
singură lumina. Tulpinile subțiri, trasate cu linii nervoase și elegante,
conduc privirea în sus. Florile par să crească în timp ce le privim. Avem
astfel impresia unei grădini verticale, dar nu a unei grădini terestre în sens
realist, ci a uneia care aspiră către un spațiu superior. În această ascensiune
există o discretă sugestie spirituală. Privirea pornește din partea inferioară,
unde formele sînt mai fluide, mai difuze, aproape acvatice, și urcă spre zona
în care florile devin mai clare, mai luminoase, mai articulate. Este o mișcare
de la materie spre aer, de la densitate spre transparență. Într-o astfel de
pictură, verticala nu este doar o soluție compozițională. Ea devine metaforă.
Florile cresc asemenea gîndurilor. Culoarea în picturile sale este un limbaj
afectiv Dacă ar fi să căutăm una dintre cheile picturii Irinei Lazăr, aceasta
s-ar putea afla în raportul dintre violet, albastru și roșu. Violetul are în
istoria simbolică a culorilor o poziție aparte: este o culoare a trecerii, a
ambiguității, a misterului. Nu este nici albastrul pur al contemplării și nici
roșul deplin al vitalității. Se află între ele. În lucrările florale
violeturile și albastrele creează un climat de reverie. Ele temperează
exuberanța roșurilor și împiedică pictura să devină pur decorativă. Roșul, în
schimb, aduce pulsație. Florile carmin și roz intens par să fie punctele de
accent afectiv ale compoziției. Ele dau impresia unor mici focare de viață care
izbucnesc din masa mai diafană a albastrurilor și violeturilor. Iar galbenul,
prezent în accente, are rolul luminii. Astfel, paleta nu este construită numai
estetic, ci și psihologic: albastrul contemplă, violetul meditează, roșul
trăiește, galbenul luminează. Aceasta este una dintre calitățile importante ale
artistei: culoarea nu este aplicată pentru a înfrumuseța imaginea, ci pentru
a-i construi temperatura sufletească. O privire mai atentă ne dezvăluie şi
importanța liniei. Tulpinile sînt desenate cu linii subțiri, uneori aproape
tremurate, care traversează suprafața și leagă diferitele zone ale compoziției.
Aceste linii au o funcție asemănătoare nervurilor unei frunze: ele dau
structură unei lumi care, altfel, s-ar putea dizolva în acuarelalitatea ei
cromatică. Dar linia Irinei Lazăr nu este o linie rigidă. Ea este vie. Se
frînge, se arcuiește, se pierde și reapare. Uneori pare trasată cu o rapiditate
intuitivă, aproape caligrafică. În aceste momente, pictura capătă o libertate
care apropie pictura de scriere. Poate că aici se află una dintre legăturile
cele mai frumoase dintre pictura artistei și poezie: tulpina devine vers, iar
ramificația florală devine scriere. Irina Lazăr nu abandonează realul. Florile
sînt recognoscibile. Există suficiente repere figurative pentru ca privitorul
să știe ce vede. Dar artista nu se oprește la recognoscibil. Aceasta este
diferența dintre o pictură care ilustrează și una care interpretează. În unele
lucrări realitatea este doar punctul de plecare. Ea este trecută prin filtrul
memoriei și al sensibilității, pînă cînd devine altceva. Am putea vorbi despre
o figurativitate lirică, în care obiectul real rămîne prezent, dar își pierde
greutatea. Florile par să plutească. Nu sînt așezate pe o masă. Nu au nevoie de
un vas. Nu sînt legate de un loc precis. Fundalul însuși este instabil,
alcătuit din voaluri de culoare, pete, transparențe și zone de alb. Prin
această suspendare a obiectului într-un spațiu aproape imaterial, pictura
capătă ceva din caracterul unei apariții. Există, în orice pictură florală
autentică, o problemă secretă: timpul. Floarea este frumoasă tocmai pentru că
este trecătoare. Înflorește și moare. Se deschide și se ofilește. Este, poate,
una dintre cele mai vechi metafore ale condiției umane. În lucrarea Irinei
Lazăr, această dimensiune nu este exprimată dramatic. Nu există flori ofilite,
nici semne explicite ale degradării. Și tocmai de aceea ea devine mai subtilă.
Floarea este o metaforă a timpului. Totul pare surprins într-o clipă de maximă
fragilitate. Este o frumusețe care, parcă, că nu poate dura. La suprafață avem
exuberanță cromatică, abundență florală, energie și lumină. În profunzime,
însă, există o tăcere. O conștiință a trecerii. Florile sînt vii, dar pictura
le salvează din timp. Aceasta este una dintre funcțiile profunde ale artei: să
dea durată efemerului.
Dacă ar fi să construim un portret în cuvinte al
Irinei Lazăr pornind de la aceste lucrări, am spune că ea este mai puțin o
pictoriță care „așază” lucrurile pe pînză și mai mult o artistă care le lasă să
crească. Ea nu pare să dorească să domine natura, ci să intre în dialog cu ea.
Pensula devine astfel un instrument al apropierii. Nu există agresivitate în
gestul pictural. Chiar și acolo unde roșul se intensifică sau unde violetul
devine mai dens, expresia rămîne delicată. Această delicatețe nu trebuie confundată
cu slăbiciunea. Dimpotrivă. Este o delicatețe asumată estetic, o formă de forță
care refuză stridența. Irina Lazăr pare să creadă în șoaptă mai mult decît în
strigăt. Și aceasta este, poate, una dintre trăsăturile definitorii ale
sensibilității ei artistice. Irina Lazăr ascultă culorile. Ascultă florile.
Ascultă chiar tăcerile dintre ele. În pictura ei există ceva din comportamentul
unui artist care a învățat să privească lucrurile mărunte pînă cînd acestea
încetează să mai fie mărunte. Astfel, florile Irinei Lazăr se transformă într-o
singură respirație cromatică. Privitorul nu mai vede o multitudine de flori, ci
un singur cîmp de sensibilitate. Acesta este momentul în care pictura depășește
motivul. Și tocmai aici se află meritul ei. Irina Lazăr ne propune o lume în
care florile nu sînt simple elemente decorative, ci ființe ale luminii. Ele
cresc dintr-un spațiu aproape fără materie, își caută locul printre pete de
culoare, se ating fără să se confunde și alcătuiesc împreună o țesătură vizuală
de o mare delicatețe. Este o pictură despre frumusețe, dar nu despre frumusețea
triumfătoare. Este despre frumusețea fragilă. Despre ceea ce înflorește și
trece. Dar, pe pînză, într-o clipă suspendată între vis și lumină, ele continuă
să înflorească. Și aceasta este victoria discretă a picturii Irinei Lazăr. Să
facă efemerul să dureze. Ea construieşte o geografie interioară a florii, apei,
calului și a zborului. Diversitatea motivelor din lucrările sale nu ascunde o
lipsă de unitate. Dimpotrivă. Privite împreună, ele dezvăluie o coerență
interioară surprinzătoare. Floarea, calul, pasărea, marea, corabia, copacul și
vioara nu sînt insule separate, ci elemente ale aceluiași alfabet poetic.
Artista pare să picteze mereu trecerea. Trecerea dintre pămînt și cer. Dintre
apă și uscat. Dintre real și imaginar. Dintre liniște și mișcare.
Dintre ceea ce se vede și ceea ce se simte. Iar dacă ar trebui să găsim un
singur cuvînt care să traverseze aceste lucrări, acela ar fi poate libertatea.
Nu libertatea zgomotoasă, programatică, ci libertatea sensibilității de a
transforma lumea. Această capacitate de a trece de la obiect la simbol este una
dintre caracteristicile cele mai interesante ale creației sale. Irina Lazăr nu
practică o pictură a simplei recunoașteri. Ea practică pictura sugestiei.
Privitorul recunoaște imaginea, apoi este invitat să treacă dincolo de ea. Dar
ceea ce impresionează în ansamblul acestor lucrări este trecerea de la desen la
pictură și invers. Pictura păstrează ceva din nervul desenului, în timp ce desenul
păstrează ceva din libertatea picturii. Nu există o separație rigidă între cele
două. Lucrările monocrome sînt extrem de importante pentru înțelegerea
artistei. Ele demonstrează că Irina Lazăr nu depinde de culoare pentru a
produce expresivitate. Dimpotrivă. Atunci cînd culoarea dispare, apare mai
limpede inteligența desenului.
În lucrările în alb, negru și gri, artista
construiește prin linii, pete, hașuri și contraste. Uneori desenul are ceva de
gravură; alteori, ceva de schiță spontană; alteori, aproape ceva de scriere.
Această varietate a liniei este remarcabilă. Linia poate fi subțire și
meditativă, apoi se poate îngroșa brusc, devenind gest. Poate contura o formă
sau o poate sfîșia. Poate construi și, în același timp, poate sugera
destrămarea. În asemenea lucrări se simte că artista gîndește prin desen.
Copacul devine anatomia timpului. Lucrarea monocromă cu arborele este una
dintre cele mai simbolice. Copacul apare ca o structură aproape umană.
Trunchiul are ceva dintr-un corp. Ramurile se desfac asemenea unor brațe.
Rădăcinile și nervurile sale sugerează o anatomie secretă. Este un copac care
pare să fi trecut prin timp. Nu este doar natură. Este memorie. În jurul lui,
albul și negrul creează o lume aproape abstractă. Ramurile nu mai aparțin numai
unui arbore, ci seamănă cu niște fisuri ale spațiului. Copacul devine astfel o
imagine a rezistenței. În această perspectivă, lucrarea poate fi citită ca o
meditație asupra condiției umane: omul este asemenea copacului, prins între
rădăcină și aspirație, între ceea ce îl leagă de pămînt și ceea ce îl cheamă
către cer. Vioara Irinei Lazăr face ca pictura să audă. Foarte frumoasă este
lucrarea în care vioara apare înconjurată de flori. Aici avem o întîlnire
subtilă între două universuri care par diferite, dar care, în realitate, au
aceeași esență: muzica și natura. Vioara este un obiect construit de om, dar
florile îi restituie organicitatea. Instrumentul devine aproape o ființă
vegetală. Forma lui curbată amintește de corpul omenesc, iar textura
interioară, realizată prin pete și intervenții grafice, îl transformă într-un
rezervor de memorie. Irina Lazăr creează aici o idee deosebit de frumoasă:
muzica este o formă de înflorire a tăcerii. Irina pictează, într-un anumit
sens, muzica văzută.
Lucrarea cu corăbiile introduce un alt motiv
fundamental: călătoria. Două veliere ocupă centrul compoziției, iar pînzele lor
verticale se ridică asemenea unor aripi. Apa este calmă. Cerul, roz, auriu,
albăstrui. Păsările traversează spațiul. Nu este o pictură a furtunii. Este o
pictură a așteptării. Corabia stă încă în apă, dar pînzele ei anunță plecarea.
Această tensiune dintre staționare și călătorie este foarte importantă. În
realitate, aproape toate lucrările Irinei Lazăr par să conțină această tensiune.
Florile cresc; caii aleargă; păsările zboară; corăbiile pleacă; apa curge;
ramurile se întind. Nimic nu este definitiv nemișcat. Chiar și obiectele
aparent statice poartă în ele o promisiune a mișcării. În peisajul pictural al
oraşului reflecat în apă, artista își afirmă personalitatea. Clădirile nu sînt
tratate fotografic. Ele se destramă în materie picturală. Cerul este bogat în
nori și pete de culoare, iar apa preia și distorsionează arhitectura. Orașul
real devine astfel un oraș reflectat. Iar reflexia este mai importantă decît
obiectul. Acest lucru este semnificativ în raport cu întreaga creație a
artistei. Irina Lazăr pare să fie atrasă nu atît de lucrurile în sine, cît de
urma şi murmurul lor. Ea nu tratează pînza doar ca suprafață pe care se așază
culoarea. În anumite lucrări, pasta devine relief, crustă, acumulare, aproape
sculptură. Această dimensiune tactilă este importantă. Privitorul nu mai are
doar impresia că vede pictura, ci că aproape îi poate simți suprafața. Materia
devine astfel purtătoare de timp.
Și cine este, atunci, artista care pictează toate
aceste lumi? Irina Lazăr ni se arată ca o pictoriță a sensibilității expansive.
Nu este închisă într-un singur teritoriu. Ea poate trece de la floare la cal,
de la cal la pasăre, de la pasăre la mare, de la mare la oraș, de la oraș la
muzică și de la culoare la desen. Această mobilitate tematică sugerează un
temperament artistic curios, receptiv, atent la lume. Dar mai este ceva. În
aproape toate lucrările există delicatețe. Aceasta poate fi trăsătura cea mai
frumoasă a artistei. Irina Lazăr este o pictoriță între două lumi. O pictorița
a culorii: senzorială, inspirată, intuitivă, atrasă de materie, de lumină, de
apă, de flori și de atmosferă. Cealaltă este desenatoarea: severă, concentrată,
aproape ascetică, care renunță la culoare și păstrează numai linia, pata, albul
și negrul. Dar cele două nu se contrazic. Se completează. Irina Lazăr oferă o
artă a pragurilor. Cel mai profund aspect al acestei creații este tocmai faptul
că aproape fiecare imagine reprezintă un prag. Fereastra, marea, cerul, apa,
rama, ramura, aripa, pînza corabiei, gîtul viorii - toate sunt forme de
trecere. Artista este atrasă de ceea ce separă două lumi și, în același timp,
le unește. Apa desparte și unește malurile. Fereastra desparte și unește
interiorul cu exteriorul. Corabia desparte și unește pămîntul cu marea. Pasărea
desparte și unește pămîntul cu cerul. Calul unește instinctul cu noblețea.
Vioara unește materia cu sunetul. Floarea unește materia cu frumusețea. În
acest sens, întreaga operă poate fi privită ca o poetică a pragului. Ceea ce
individualizează universul lirinei Lazăr este refuzul unei granițe ferme între
real și imaginar. Irina Lazăr este mai exact un artist care are două
instrumente pentru aceeași nevoie de expresie: culoarea și cuvîntul. Este o
artistă valoroasă care pare să locuiască la granița dintre ceea ce se vede și
ceea ce se presimte. Are privirea pictorului, dar și neliniștea poetului. Irina
Lazăr nu pictează lucrurile așa cum sînt, ci așa cum rămîn în suflet după ce au
fost privite. În acest sens, arta ei este un continuu recurs la imaginație - nu
o evadare din realitate, ci o încercare de a descoperi realitatea dinăuntrul
realității. Tocmai aici se află forța discretă a universului său artistic: în
capacitatea de a transforma ceea ce este văzut în ceea ce poate fi simțit și
ceea ce este recognoscibil în ceea ce rămîne mult timp după privire, nevăzut.
Între văzut și nevăzut, Irina Lazăr construiește un spațiu al memoriei, al
simbolului și al imaginației - un loc în care lucrurile nu încetează să fie
ceea ce sînt, dar încep să însemne mai mult decît pot spune prin simpla lor
aparență.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu