CARTEA SECRETA A MAGHIARIZARII TRANSILVANIEI

CARTEA SECRETA A MAGHIARIZARII

TRANSILVANIEI

Din 1867, în sistemul de stat austro-ungar, Transilvania intrând sub stăpânirea directă a Ungariei, guvernele de la Budapesta s-au axat de la început pe principiul Ungariei uninaţionale, oficializând în consecinţă mai vechea politică de maghiarizare şi asimilare a popoarelor nemaghiare de sub stăpânirea sa.

Sub dominaţia directă a Ungariei se afla un întins teritoriu românesc, Transilvania, cu circa 3 milioane de români, supuşi unei deznaţionalizări ridicate la rangul de politică de stat, mistificând şi recensămintele pentru a masca adevărul.

Din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre corifeii politicii de maghiarizare, conţii Iuliu Andrássy, ministru de interne, şi Albert Appónyi, ministru al cultelor şi instrucţiunii, s-a elaborat un voluminos tratat intitulat (în traducere) Românii din Ungaria, Budapesta, 1907, 953 p., semnat de Antal Huszár, translator în ministerul de interne, care conţinea planurile şi măsurile pentru desfiinţarea românilor ca naţiune. Tratatul a fost tipărit în număr de doar 25 exemplare, exclusiv pentru uzul guvernului, având caracter strict secret şi confidenţial, şi a fost pus în aplicare chiar din anul apariţiei sale prin legile draconice ale învăţământului ale lui Appónyi. După câte ştim, în Ungaria nu i se poate da de urmă, în schimb în România există două exemplare, unul la Biblioteca Universităţii din Cluj-Napoca (ca să nu existe nici un dubiu, are pe ea şi semnătura autografă a autorului), al doilea la Biblioteca Academiei Române.

În Introducere, autorul pleacă de la constatarea că: în timpul din urmă românii din Ungaria manifestă în mod demonstrativ în contra caracterului naţional, unitar al statului ungar, căutând să-l transforme într-un stat poliglot pe baze federaliste (aluzie la cartea lui Aurel C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari, în care ridica problema transformării Austriei într-o confederaţie de state naţionale). În scopul acesta ei au prefăcut toate instituţiile bisericeşti, şcolare, culturale şi economice în factori de luptă şi de instigaţie în contra statului ungar, a naţiunii ungare şi a limbii maghiare. Informează complet despre organizarea, situaţia şi tendinţele tuturor acestor instituţii, însoţind-o de propuneri amănunţite, cu privire la măsurile pe care trebuie să le ia guvernul ungar pentru a încadra în mod sever întreaga viaţă a românilor în ideea de stat naţional ungar.

Secţiunea I a cărţii înşiră factorii care alimentează politica românească naţionalistă, îndreptată în contra statului naţional ungar: instituţiile financiare, fundaţiile, asociaţia culturală ASTRA, presa românească, activitatea agitatorică desfăşurată de deputaţii naţionalişti, de preoţii şi învăţătorii români. „Politica de stat ungară trebuie neapărat să ţină socoteală de raporturile numerice bisericeşti, şcolare, culturale şi economice ale românilor din patrie şi de politica ultranaţionalistă dusă de aceştia. Poate că astăzi, toate acestea ar mai putea fi strânse în cadrele ideii de stat ungar, dacă s-ar proceda cu o energie care să nu cunoască nici un fel de tocmeală”.

Secţiunea II se ocupă de distrugerea unităţii demografice a românilor transilvani, arătându-se repartizarea lor pe judeţe şi propune o nouă arondare a judeţelor (comitatelor, cum se numeau atunci) şi a circumscripţiilor electorale, pentru a se realiza scopurile ungurilor. Recunoaşte că în Transilvania, în 12 judeţe, majoritatea absolută a locuitorilor este românească, variind între 50,8 % şi 90,2%.

Secţiunea III intitulată Necesitatea încadrării Bisericii greco-catolice române în Biserica romano-catolică, vorbind despre unirea cu Roma a unei părţi a românilor ardeleni, afirmă că ea s-a făcut spre marele folos al ideii de stat ungar, întrucât a împărţit pe români în două tabere învrăjbite, obişnuită să trăiască în comunitate de rit, limbă şi obiceiuri. Autorul constată însă că în timpurile din urmă „Biserica greco-catolică s-a integrat în curentul de politică ultra-românească şi propune ca preoţimea acestei Biserici să fie introdusă în cadrele autonomiei Bisericii romano-catolice, pentru a pune capăt acestor manifestări”. În caz contrar, se propune „sistarea sumelor anuale pe care le primeşte din Fondul religionar catolic…Retragerea acestor ajutoare ar determina Biserica greco-catolică românească să primească a fi atrasă în cercul autonomiei Bisericii romano-catolice din Patrie”.

Secţiunea IV tratează despre Biserica Ortodoxă din Transilvania; Huszár este îngrijorat de faptul că Mitropolia Română din Bucureşti se intitula Mitropolie a Ungro-Vlahiei, reliefându-se unitatea religioasă a tuturor românilor şi dependenţa lor de Bucureşti. Guvernul ungar trebuie să intervină pentru ca din titulatura ei să se şteargă atributul de Ungro-Vlahiei.

Cât priveşte Biserica Ortodoxă din Ungaria, autorul crede că este cel mai de seamă factor al năzuinţelor româneşti. Preoţii, profesorii şi învăţătorii confesionali sunt cei mai harnici agenţi ai Partidului Naţional Român. Ca atare se impune desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe şi abrogarea Statutului ei organic, pentru ca astfel „să dispară această cangrenă politică care roade trupul naţiunii şi al ţării” (p. 221). Propune şi o serie de măsuri care să îngrădească educaţia şi pregătirea preoţilor şi învăţătorilor români în seminarii şi şcoli normale. „Dat fiind că cei mai aprigi ante-luptători ai politicii naţionale române sunt preoţii, e necesar ca ministrul să-şi rezerve dreptul de a detrage singur – fără nici un fel de aviz al autorităţilor confesionale – congrua (ajutorul de stat) preoţilor pe care îi crede că nu sunt buni patrioţi.

„Din punct de vedere politic, seminariile preoţeşti ortodoxe sunt cu mult mai importante decât şcolile secundare... Când vorbim despre seminariile ortodoxe româneşti, în realitate vorbim despre educaţia politică a poporului român, al cărui suflet şi centru este preotul…Manualele de învăţământ şi în special manualul de istorie bisericească, trebuie trimise Ministerului de Culte şi Instrucţiune, deoarece în cadrul istoriei bisericeşti se predă istoria naţională română care este în strânsă legătură cu istoria Bisericii Ortodoxe Române…Pentru ca seminariştii români ortodocşi să se împărtăşească în toate privinţele de o educaţie şi instrucţie patriotică (maghiară) temeinică, este de dorit ca Statul să înfiinţeze în cadrul Universităţii din Budapesta sau al aceleia din Cluj o Facultate teologică separată şi un seminar anexat ei, care ar asigura nu numai patriotismul preoţilor, ci şi al credincioşilor lor care astăzi lasă mult de dorit. Înfiinţarea acestei Facultăţi ar atrage după sine sistarea actualelor seminarii cu programul lor de studii cu tot…

Reuniunile învăţătorilor ortodocşi, care îşi ţin adunările în diferite centre, cu care ocaziuni organizează banchete cu caracter naţional, concerte, baluri şi excursii cu scopul trezirii „conştiinţei naţionale”…şi care dovedesc că aceste reuniuni sunt obstacole puternice în calea construirii statului naţional ungar. Trebuie pur şi simplu dizolvate. În şcolile normale româneşti să se predea şi în limba maghiară anumite obiecte de învăţământ, şi anume: Limba şi literatură maghiară, Constituţia, Istoria, Geografia şi toate disciplinele pedagogice”.

Secţiunea VI a cărţii  tratează despre aceste şcoli, cu privire la care spune: „din punct de vedere al politicii de stat ungare ar fi timpul suprem ca, Ministerul de Culte şi Instrucţiune să înfăptuiască prin legi şi ordonanţe astfel de dispoziţiuni prin care şcolile secundare româneşti din patrie, ca tot atâtea cuiburi calde ale politicii ultranaţionaliste române care pune în primejdie integritatea naţională, să poată fi contrabalansată în activitatea prin care caută să împiedice constituirea statului naţional ungar”. Propune ca în şcolile secundare româneşti orele să fie predate în întregime în limba maghiară; dat fiind că în aceste şcoli sunt mulţi elevi originari in România, având o influenţă păguboasă întrucât sădeşte în rândul românilor elevi din patrie conştiinţa de unitate şi solidaritate naţională, precum şi idealul de Dacoromânia Mare; Ministerul trebuie să îngreuneze primirea acestora în şcolile româneşti din Ungaria.

Secţiunea VII se referă la instituţiile culturale româneşti, în special la cea mai importantă şi mai puternică dintre ele, ASTRA, despre care afirmă că: „de la întemeiere (1861) şi până astăzi a servit scopurilor naţionaliste şi rasiste române, fiind unul din principalii factori ai agitaţiilor separatiste române şi cel mai periculos element din punct de vedere al politicii de stat ungară” (p. 522). El consideră ca în Ungaria cultura să nu se mai deosebească pe naţionalităţi, pentru ca să nu transformăm cultura românească într-un factor al izolării şi al separatismului. Societăţile culturale româneşti trebuie puse toate sub cel mai riguros control al statului şi pe viitor, să nu se mai permită înfiinţarea nici unei societăţi culturale pe baze naţionale (p. 673).

În ce priveşte presa românească, Huszár o consideră un foarte eficient focar al politicii naţionale române. „Interesul statului ungar este să se îngreuneze apariţia ziarelor politice româneşti, prin sporirea cât mai considerabilă a cauţiunii cerute pentru apariţia unor astfel de ziare… O altă măsură e condamnarea gazetarilor români la temniţă ordinară, în locul celei de stat. Apoi anularea carnetelor gratuite pe căile ferate pe seama gazetarilor români şi, în sfârşit, publicarea din partea statului a unei gazete bilingve, maghiară-română, sub direcţia Ministerului de Interne”.

Autorul este îngrijorat de institutele de credit româneşti. Această „castă independentă de funcţionari, având zilnic contact cu poporul, exercită o puternică influenţă naţională asupra lui. Fiecare bancă este mecanismul principal al mişcării naţionale. Acolo se pun la cale alegerile: de primari, de deputaţi şi chiar de vlădici… Pentru a face cu neputinţă înfiinţarea de noi bănci româneşti, ar trebui modificată legea comercială, în sensul ca nou înfiinţându-le, băncile să aibă un capital social de cel puţin 400.000 coroane, iar membrii din Direcţiune să dispună de cel puţin 10.000 coroane capital… O astfel de restricţie ar face cu desăvârşire imposibilă ivirea de noi bănci româneşti. Să se înfiinţeze în regiunile locuite de români, în scopul contrabalansării băncilor româneşti, aşa-zise „Bănci poporale judeţene” maghiare, care să servească interesele locuitorilor respectivelor regiuni, fără consideraţie de naţionalitate sau de confesiune… Aceste bănci ar ajuta în prima linie pe locuitorii maghiari din regiunile româneşti, dându-le posibilitatea să învingă greutăţile împreunate cu misiunea lor… Băncile acestea ar trebui să realizeze, respectiv să ajute întreprinderi industriale deoarece muncitorii angajaţi în aceste întreprinderi, în urma raportului de dependenţă faţă de ele, pot fi mai uşor influenţaţi, respectiv mai uşor de câştigat pentru maghiari şi pentru maghiarizare, Cu ajutorul băncilor judeţene, ţărănimea română ar putea fi scoasă din influenţa politici ultranaţionaliste române în care au băgat-o băncile româneşti cu împrumuturile lor”.

Ultima măsură recomandată este în legătură cu organizarea politică a românilor transilvăneni – Partidul Naţional Român. După ce se referă la declaraţia fostului prim-ministru Wekerle Sandor, făcută la Baia Mare în anul 1894: „noi nu permitem să se facă nici un fel de experienţă în contul dezmembrării statului ungar şi nu îngăduim nici un fel de formaţiuni de drept public care ar diferenţia populaţia ţării după naţionalităţi”. Autorul încheie cu propunerea, transpusă în practică de Hieronymi (ministru de interne), în vremea Mişcării Memorandiste, ca „Partidul Naţional Român să fie dizolvat, măsură prin care ar înceta să existe factorul cel mai primejdios pentru ideea de stat ungar”.

Lucrarea se încheie cu o propunere de-a dreptul diabolică a lui Huszár Antal: arată că, dat fiind caracterul confidenţial al cărţii, scrisă în doar 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar, consideră necesară publicarea ei şi pentru marele public ungar şi străin, bine-nţeles omiţându-se propunerile de maghiarizare şi desfiinţare a naţiunii române. În acest fel, străinătatea ar afla câte instituţii culturale, religioase şi economice, au românii din Ungaria şi de câtă libertate se bucură ei. Guvernul a fost imediat de acord cu propunerea fidelului slujitor şi, în anul următor, 1908, a fost tipărit un extras din cartea sa în 492 de pagini şi într-un tiraj considerabil, semnată – Atenţie! – cu pseudonimul „Veritas”. Ediţia s-a epuizat imediat, fiind difuzată mai ales în străinătate, în anul următor a fost publicată o nouă ediţie a cărţii.

Deosebit de grav rămâne faptul că diabolicul plan de maghiarizare a fost pus în aplicare imediat de guvernul ungar. În acelaşi an, 1907, prin cele două legi şcolare Appónyi, şcolile româneşti puteau fi desfiinţate oricând, „din raţiuni superioare de stat” (fără să se explice care sunt raţiunile), putând fi înlocuite cu şcoli de stat în limba maghiară; în 3 ani de zile de la aplicarea legii, şcolile româneşti s-au redus cu 600.

În 1912, prin fals şi dezinformare a Vaticanului, a fost înfiinţată prin hotărârea parlamentului Ungariei Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog, încorporând şi 83 de parohii, 382 filii şi 172 cătune româneşti luate de la episcopiile româneşti ale Oradiei, Gherlei şi Blajului, cu un total de 73.225 de credincioşi. În bisericile episcopiei limba liturgică urma să fie maghiara.

O nouă lege maghiară de colonizare, votată de parlamentul ungar în 1910, sporea fondul de colonizări în Transilvania a unor ţărani aduşi din Ungaria, împroprietăriţi cu zeci de mii de hectare de pământ şi oferindu-li-se un trai mai mult decât decent, urmărindu-se spargerea masei compacte a românilor şi separarea complexelor româneşti de cele săseşti.

După intrarea României în război în 1916 împotriva Austro-Ungariei, în anul 1917 acelaşi ministru al învăţământului, contele Appónnyi înfiinţează în Transilvania, la graniţa cu România, „Zona culturală”: pe toată lungimea graniţei cu România, din nordul Ardealului şi până jos la Dunăre; pe o adâncime în interior între 60-120 km, toate şcolile româneşti au fost desfiinţate şi înlocuite cu şcoli de stat maghiare; românii au pierdut 1600 de şcoli.

Era pus într-un grav pericol însuşi viitorul naţiunii române. Noroc cu izbăvitorul an 1918.

P.S. Observăm cum încă de multă vreme politicienii unguri au făcut din fals, minciună, dezinformare, o adevărată artă. ,,Moderaţii’’ politicieni maghiari din România de astăzi au avut de la cine învăţa şi ne dau oricând lecţii de perfidie.

Sursa: Prof. Valentina Lupu