marți, 24 iulie 2018

Gorge Anca - SFINŢI ÎN NIRVANA - romanele lui Vasile -




Gorge Anca

SFINŢI ÎN NIRVANA

-        romanele lui Vasile  -

Personae

Vasile, scriitor
Alda, fiica lui
Domnița, soția
Gheorghe, aproape
Pădureni, doctori,  scriitori, afini, milițieni





I.  12 nopţi
II. “Vasile, semeni cu Fellini”
III. Paraclis

I. 12  NOPŢI

Epilog

Negustorii își strigau hamacurile. Cât o dura parcul Istoria Europei? O veste și mai și: Sao Paolo, august 1972. Tu te preparai pentru India. Centralista chema, ca de obicei: „Curvelor, vă caută Tomeștii”. Prieteninschii intonau și-și aruncau ocheade, lăsau lumea să coboare din avion și să urce în tren imediat, să se întoarcă o lună-două în Bucovina.

PRIMA ZI
             
             ( Cu ochii în faţa trunchiurilor albe, drepte până în tărie. Nu vorbesc singur.)
            Văzuşi nişte capre pe unde trecuşi? Văzui. Era o femeie cu ele? Nu. O fi plecat după bureţi, erau albe? Negre.
            Ia-o înainte că pe dincolo e rouă. Spre Bălceşti, apuci pe Gâltofani, că pe Dealul Boului te rătăceşti.
            „Frate-meu, zic să nu te culci în troiţă, mai trece careva. Lumea ne cunoaşte şi după semenişte. Găseşte mai sus.
            Fântâna Ancî e de mult sub pământ. Nu voi lua-o spre troiţa lui Troi.  (Scăpasem şi de a doua troiţă, nimeni nu mă va recunoaşte spre râsul lumii.)
            “Nu sunt ale dumitale, uită-te în toţi prunii, vezi dacă lipseşte vreuna”.  (Am buzunarele pline de prune, tocmai de la poalele pădurii, de la noi. Şi merg vreme îndelungată prin ograda fără sfârşit spre a-i ocoli pe stăpânii prunelor. Prunele mă caută. Le pipăi pe cele din buzunare. Simt că îngheaţă sudoarea de pe piept şi de pe burtă. Burta s-a ţuguiat dar de ce-o mai fi palidă ca gogoaşa de borangic? Dacă chiar mă îmbolnăvesc şi de ce? Ogrăzile dovedesc putere. Sunt puternic şi eu? Două puteri una în alta, mi-e ruşine şi cobor prin pădurici, urc pe coaste sus prin ogrăzile scunde.)
            Nu te plouă, nu te ninge. Troi găsise o oală de bani pe locul troiţei lui. Banii, n-auzi?
            Ciocârlia bătrână fluieră în amurg. Tace, se întunecă. Să fluier, aş fi prefăcut pe loc în cel ce nu fluieră.
            A murit şi pustnicul, spune crucea de la fântână. Am pornit pe urmele lui. Latră un câine. Pustiul rodeşte taina.
           
ZIUA A DOUA

            Toată noaptea m-am luptat cu tine, Emanuel. Aş fi vrut să te îndepărtez chiar de-ar fi fost să rămân cu toţi drumeţii aceia scorniţi de tine. Mai sunt şi acum îngeri care vor să treacă de partea lui Lucifer?
            „Cum pot ocoli până la casa cu fier.”(Copilul). Vale. Sus, o vie. Cobor la biserica albastră. Toanta dracului  de pisică. Fântână, soră-mea, ca a lui Dangalia. Sus, un om coseşte. În zarea răsăritului, biserică cu turle albe. Încotro? Trr, fire-aţi ale, huo, ho, găinilor. (Salcâmi şi fagi, arţar, chiar brăduţi, sălcii şi plute, scorburi cumplite şi hoituri de lemn hărtănite de cariu, ploi, dar cel mai greu e să găseşti pădurea.)
           
            Biserica trăznită.
            Aşezat în scaunul episcopului. O puternică lumină se revarsă dinspre cerul altarului peste foaia mea. Paltinul cel mare înrădăcinat în putrezişul căzut al acoperişelor flutură nemântuit credinţa vântului. Deasupra, pe zidurile ţepene de la o crăpătură la alta, ca păsările în sfântă odihnă, rugi şi frasini mărunţi îmi arată pădurea râvnită, aceea care acoperă locaşul sufletesc al creştinilor. Omul cu obraji de cărbuni poate mă crede diavolul alb ca ziua, întrebându-mă dacă n-o fi fost sub pălăria aia cel ce-a dărâmat biserica.
            - „Păi cum? Părea om de biserică de lemn, cu nepoată de tăciune, paie-n ochi, drum de iarbă.” - Da, da, ctitorii, numai flori, pântece păcătoase, ochi râzând.” „Nu ei, nici mosorelul Pictor, nici nea din deal, ba eu, Bizonie, călugăr fără pădure. 
             Scaunul episcopului tocmai s-a răsturnat cu mine într-o groapă până la genunchi. Voi chema chipurile să se păstreze şi după ce dealul altarului va fi umbrit de Muntele clopotniţei. Între ele se vor înverzi sufletele uleiurilor de odinioară.
            Gheorghe. Lângă maica decapitată ce-şi susţine cu un gest delicat vastul fald albastru şi cu dreapta crucea alunecată, Gheorghe poartă în stânga lancea mai înaltă decât el cu un cap de lance şi crucea luminată de trupul răstignit. În afară de vârful cizmei drepte, sfântul e întreg. Mosorelul a lăsat calul şi şarpele să se lupte singuri. Uniforma cu coiful fudul, cu cruce de fier pe tunica pielii, toga roşie de general, fustanela înverzită în umbră de pădure şi de viperă, cizmele răsfrânte mult sub genunchi aproape că nu se văd. Faţa gingaşă a viteazului îl onorează mai degrabă pe Mosorel. Tonul fix al picturilor lui prinde când e tristeţea ochilor încercănaţi, coif de aură.
            Nifon. Strălucitorul “patriearh” priveşte către fereastra răsăritului. Cu viclenie şi credinţă. Căciula arhierească, cu cruce deasupra, e ca un schit, bogat peste măsură. De un lanţ albastru atârnă pînă la brâu, pe veşmântul scump, o cruce fastuoasă, treflată, în interior cu o altă cruce pictată şi crucea trupului mântuitorului. De alt lanţ, de aur, medalionul Pantocratorului, încadrat în azur. O cruce mare îi acoperă genunchii. Cârja cu doi dragoni care suflă o altă cruce...
            Dimitrie. O cruce armă, pe umăr. Ochi neiertători. Pe patrafir încă două. Şi un înscris: “De ceia ce nu au blândeţe şi să însoţescu cu cei fărădelege multu mă tângu(es)cu de...” (Altar).
            Un martir. Expresie orientală de Hogea; rezemat în tencuiala descojită a zidului, cu chipul pierdut, decade. Papucii, legăturica şi bastonul – lângă el.
            Madona cu pruncul. Aceeaşi tristeţe a maicii Domnului, de la naştere până la Patimi, aceeaşi din toate icoanele şi frescele de la ţară. Nu e tristeţe, e grijă.
            Pruncul e pictat greşit.
            Lavrente. Mosorelul să fi coborât din Transilvania dacă Lavrente seamănă la chip cu Cloşca?
            Nicolae. Cel din icoanele de vânzare, cărunt episcopal.
            Vasile. Adâncă barbă neagră, ochi fixaţi spre o lumină interioară. Evanghelia. (În dreapta lui, Zidul se crapă deasupra ferestrei. Ce-l susţine?)
            Ioan. Cu cârje, propovăduitor.
            Grigore. Cu sfânta carte. Bătrân sfătos. Împreună cu ceilalţi la un loc; mai modest ca Nifon.
            Ştefan. În dreapta cu o carte albastră deschisă, în stânga cu smerenie, tinereţe.
            Pomelnicu titorilor. Preotul Ioan. Icoană bărbătească a înaripatului arhanghel.
            Grigore. Bine pictat. Înclinat spre plâns. Milă.
            Spiridon. Mai puţină culoare. În stânga un vas de jertfă. Bătrân supt de cele sfinte ca de alcool.
            Demetru. Cu lance, fără coif. Plete cârlionţate. Jos un paloş scos din teacă.
            Vah... O sfântă de care nu poţi spune altceva.
            Iisus.Din bolta altarului se păstrează o singură bucată ce stă în zbor. Acolo este pictat Iisus. Culori mai puţin decorative. O umanitate de boltă sfântă.
            Tateana şi Varvara.Una în roz şi albastru, alta în roşu şi verde, chipuri cuminţi, trupuri voinice.
            Eftimie. Bătrân pleşuv cu barba albă. Un înscris “fraţiloru armele călugărului sântu în deletnicirea faptilor bune rugăciunea socotinţa smerită cugetare şi ascultarea cea despre Dumnezeu”.
            Sava. Cu potcap, ceva mai tânăr, alături: “Cel ce şau biruitu trupul firea au biruitu. Eară cel care şau biruitu firea cu adevăratu mai presusu de fire sau făcutu.”
            Agapiea.Bust. Reculegere.
            Teodora. Smerită, trasă la faţă.
            Paraschiva. Maternă, puternică: “Prin credinţă şi dragoste vă veţi mântui”.
            Efrosina. Cu insemnele tuturor bărbaţilor şi maicilor.
            Antonie. “Nu te amăgi o, călugăre cu săturarea pânticului, supunirea împreună cu înfrânarea supun pe draci”.
            Teodosie. De nu vă veţi părăsi de toate ale lumii nu veţi putea fi călugări”.
            Ecaterina. Înaltă, falnică, veşminte bogate.
            Filofteia. Copil cu bardă şi cruce. Părul cu cărare la mijloc. Ochi precoci. Vestă şi rochie cu decoruri geometrice ţărăneşti.
            Pantocrator. Iarăşi frescă singură împreună cu doi îngeri, nevătămat de distrugere. Sfinţenie domnitoare, umană.
            Iisus. Cu sfera.
            Haralampie. Bust bătrân.
            Ctitorii acestei biserici. Preoteasa Ioana. Femeie frumoasă, de viaţă, dar şi poetică. Cu panglici pe cap, legată până la bărbie şi peste urechi cu şal de voal, o ie înflorată multicolor şi o fustă cu flori mai strânse. Are în mână un buchet de cârciumărese. Doi preoţi: unul cu cojoc, fustă pantaloni şi cisme ţărăneşti, rotund, soţul preotesei, mândru că trăieşte pe lume, celălalt în veşmânt de călugăr, ţinându-se cu o expresie dispreţuitoare de centură în dreptul burţii, şi cu dreapta un pergament cu planul bisericii.
            Teofana. Mosorelul, în afară de preoteasa Ioana, n-a pictat chipuri feminine reuşite.
            Matrona. Ochi dilataţi pe o faţă slabă. Mâini crispate.
            Maica domnului. Frescă ştearsă, ca de o mare vechime. Regăsesc chipul din icoana scumpă a bisericii din Ruda, cumpărată de la oraş.
            Nicolae. Bust. Mai uman decât cel din altar.
            Marina. Frumoasă, cu crucea dinainte, frumuseţe transcendentă.
            Evdochia. În faţa Marinei, mai gânditoare.
            Isac.Pe plafonul scării ce duce în clopotniţă, păstrat miraculos.
            Sigur, în pridvor, Mosorelu pictat cu ochii la oameni, în naos sfinţii şi sfintele nu se mai poartă la fel, cu aceeaşi pasiune, iar în altar a aşezat patriarhi îngropaţi în insemne şi generali fără arme şi trofee. Mică, biserica pare imensă cu cerul spre care se înalţă clinchetând paltinul din altar, iar clopotniţa, când urci în ea parcă anume spre a dărâma tot, ajunge la cer.
            Sus, pe zid e şi un tei de un metru, doi. Păsările ţipă enervate. Se cheamă, se aliază şi ameninţă. Păsări, voi aţi dărâmat biserica?
            Este biserica aceasta  şi rugăciune şi cruce. De mult se năruie. Paltinul crescut în altar are zece metri.
            În prima zi l-am visat pe Manuel scormonindu-mi sufletul cu duşmani. În ziua a doua ochiul pădurilor mi s-a închis. Biserica înaltă din dealul Bălceştilor, cu pridvorul năclăit de vopsea albastră, curând cea cu turlele orbitoare din Mângureni, dar casele, pădurile, copacii, morţii, fântânile vii, cordoanele pestriţe uitate în iarbă, unduirea, mireasma prunelor coapte nu mă puteau îndemna în altă parte. Am alunecat pe albia lor. Mă rotesc prihănit. M-am eliberat de o parte a memoriei. Impresiile nu năvălesc pentru a se topi când să devină gânduri.
            Mă credeam astă-noapte în înalt, aprindeam luminile de jos cu blândeţe protectoare, astrală. Acum aud trebăluind pe gestionarul prăvăliei de alături, mă feresc să nu mă zărească – parcă ar avea vreun drept, nici liliac n-o să fie pe întuneric – aud oamenii satului, satul pe care l-am ocolit în zorii zilei, fiindcă eu în păduri am plecat, şi l-am ocolit cu ajutorul locuitorilor lui. Şi ocolul s-a sfârşit.
            Rog să-mi fie protectoare Sfânta Filofteia. S-a jertfit întru credinţă şi o mai rog să-mi aducă în vis pe Mioara, sora mea moartă. Să mai visez lumină şi porunci. Să mă trezesc sănătos, cuprins de har.
            O aripă
            mai pură ca umbra flăcării
            ce arde din rădăcină pădurea.

            Când suisem treptele tremurătoare mă izbisem cu creştetul de o bară de fier. Am coborât, pentru a doua oară, în balconul corului. De pompă, într-o biserică atât de mică. Părea solid, neplouat. De acolo am privit răsăritul albastru, neatins de flacăra amurgului. Apoi puternicul Pantocrator, cu crucea. Tot fiindcă e mică biserica, imaginile sfinţilor au şi iau proporţii fabuloase. Spiritualizarea e una cu mărimea.

            Şi aripile nesfârşite ale îngerului
            codru de lănci dezveninate
            revărsându-se în văzduh de raze

            Două scene pe care – fiind singurele, în afară de portrete, singurele descifrabile, le-am pierdut din ochi. Mosorelu se pricepe la scene mai mult decât la portret. Şi când pictează doi sfinţi alături pe o frescă, nicio culoare a unuia nu seamănă cu a celuilalt. Iisus şi Maria Magdalena sunt adevăraţi, deşi de piatră colorată, smerit, Iisus pe asin, iarăşi, vine spre noi, nicăieri în altă parte.
            Am privit iarăşi răsăritul. Pe arcada de deasupra locului unde era catapeteasma la mijloc, s-a desprins un cub. Pe faţa dinspre pământ priveşte un evanghelist. De-o palmă e despărţit de plafon şi iese din cordonul în arc. Dar nu cade. Stă în zbor. În dreptul tuturor ferestrelor zidul e despărţit. Crăpăturile se cască larg, chemătoare. Le cimentează întunericul. Noaptea, dar ziua? Sau numai ziua rămân miraculos, ca luna lângă pământ şi soare şi noaptea, dar noaptea, ultima scenă a venit.

ZIUA A TREIA

             Îţi mulţumesc, Sfântă Filofteia, Tu, copilărie curată, cu barda dreaptă, mai fă-mi un semn să mă plec la fresca, la ogorul, la crângul unde visele încep sau coşmarele vin după pedeapsa bardei.
             
            (Două, trei femei) „ A, uite turistu' de ieri.” „ Fântâna e aproape, în vale, din ţiment, până la Sâmnic nu mai e mult, dar se face o prăpăstenie.” „Merg prin păduri.”  „Ce vrei să iei din păduri?”  „Nimic, linişte. Sâmnicul, moara omului. Merg în păduri.”  „Ce vrei să duci acolo?” „Nimic”
             
             
            (Unul din spate îmi zice bună ziua, mă întreabă de buletin. Caut în sac. I-l dau şi nu-i convine că e în regulă. Cobor. La moară, sublocotenentul şi plutonierul - cei din Blidari: nişte tablagii. I-am întrebat dacă nu citesc ziarul.)  „S-a scris de mine, eu sunt. Oamenii nu înţeleg. Aţi fost urmărit când aţi coborât la Sâmnic, n-aţi luat-o pe drum, aţi mers ocolit şi apoi, aici. Zice că merge în pădurea Bica. Eu vă înţeleg, dacă dumneavoastră sunteţi acela.
            (Voci) „Sunt porci. Porcii sunt jos. Sunt hoţi. Hoţii sunt în birouri.
            Prima noapte am dormit pe crengi de stejar, a doua de soc, iar acum peste frunziş de fag. Cel mai bun culcuş – stejarul.
            M-am temut că ziua va fi plină de cobe. Apoi, de prăpăstii. Sau de izlazuri. Am năpădit mesteceni, unul fără frunziş, gros şi fără seamăn. S-au schimbat în şipci bisericile. M-am temut de urmăritori. De porci, lupi, păianjeni. De hoţi. M-am temut că ziua va fi plină de fredonări, de veselie, de amintiri fericite, de strâmtorări. 
           
           
ZIUA A PATRA

            Unde e o fântână – o cruce. O cruce şi pentru fântâna secată sau fără ciutură. O cruce şi pentru mama, fiica, fratele nostru. 
            Iisus plânge cu capul plecat spre stânga. Cununa de spini a înverzit şi s-a divinizat. La mâna dreaptă soarele, la mâna stângă luna. Sus Chipul rar al atotputernicului bătrân cu barbă Dumnezeu.
             Agara voi spune că e pădurea şi oamenii vor tăia-o mai departe liniştiţi. Aşa voi face, dacă nu cumva Agara...
           

ZIUA A CINCEA
             
            Te miri? Nu mă mir, ce nu eşti tot om şi dumneata, ce dai, papuci ai? -ȚN-am.
           
pădure pădure
nor al pământului
creşte-mă frunză
înlemneşte-mă tulpină
rădăcină îngroapă-mă

            Fântână în troiţă. În locul mântuitorului, un copac verde.
             

ZIUA A ŞASEA

            Temporalu sub sombrero, gol până la brâu şi jos izmene de circ cu un crac cât un zepelin. 
            Pe drumul predealului, nicio cruce, nicio apă, niciun mort. 
            Bărbatul îşi ascuţea coasa. Îmi arăta  o biserică albă, către Nucşoara. N-am cum ajunge la Câmpulung, de hohaure. S-a rătăcit în pădure chiar dacă a lucrat 40 de ani la pădure – mă, nea Nae, da' dumneata eşti şi mincinos.  L-am revăzut pe Dumnezeu. Toată săptămâna cară fân la oameni cu cai. Sâmbătă se duce la frizer.

ZIUA A ŞAPTEA
             
            Pădurea, aşadar, nu e biserică, e schit, e loc de întâlnire, de slujbă, petrecere a sfinţilor şi a demonilor. Aici stau călugării. Acolo, fagii. Orăşeni, drumeţi de aproape, porci mistreţi, ciocârlii. Muşchi, bolovani, putregaiuri. Văi, zile, nopţi.
            „Aveţi vreo misiune? şi aş fi putut avea, nu, într-un schit, dar nu importă.
            Trece la viaţă Născătoarea vieţii, cu vecernia.

ZIUA A OPTA

            (Starețul) “ori de de unde eşti?”  “E prima noapte când dorm într-o casă”. (N-a înţeles prea bine.)  “Caut linişte şi înţelegere a faptelor mele. Slujba de aseară a fost mai mult ca o tăcere, m-a ajutat, dar eu vreau să-mi dau seama în singurătate de ce e bine şi ce e rău în muncile pe care le fac.” (Nasul lui lung, ochii lui injectaţi, faţa roşie, deşi suptă, s-au transformat într-o masă.)   „Vreau să şi scriu ceea ce gândesc, sunt scriitor... “Înseamnă că treceţi numai în calitate oficială”. “Prin păduri, trec ca orice om, părinte.” “Nu. Eu trebuie să te trec în registru, că ai dormit aici, altfel ne întreabă miliţia”. “Bine, părinte, sunt onorat.”( M-a scris suspicios ca un miliţian după ce mă întrebase dacă am buletin şi-l ţinea în mână ca pe un pomelnic).  “Eu cred că nu sunt în afară de rândul lumii, părinte”. „Eu  nu cred la fel.

ZIUA A NOUA

             Câinii roşii s-au apropiat şi  unul de altul, dezlegaţi spre a se tolăni în găurile din ţărâna gheretei. Am fi avut loc toţi trei. 
            Cel care intrase s-a instalat în găurile mai adânci în strigătele mele persuasive să iasă. Se tolănise cu botul pe labele din faţă, imens, mai lung decât culcuşul meu şi aşteptam să sară. Părea că vrea şi să se odihnească şi să se întremeze. Încerca să se facă mic şi de-aia lua proporţii misterioase. Nu i-am mai zis să iasă. Aşteptam în picioare, cu două pietre.
            În sfârşit, mă vindecam de gânduri. Îl priveam numai pe el. Chiar când îmi aruncam ochii pe uşa gheretei eram sigur că el se simte privit. Îl admiram aproape tot timpul şi mă socoteam demn de respectul tăcerii lui. Câinele celălalt putea pica oricând. Atunci egalitatea şi admiraţia s-ar fi spulberat.
            Pădurarul şi femeia care hrăneşte peştii ieşiseră împreună cu câinii de pază, dezlegaţi peste noapte. Au auzit strigătele mele sau s-a dus după ei câinele izgonit că, pe un ton contrariat, de interogatoriu al fricii, bărbatul a început să se intereseze de departe ce şi cum, informând că acel câine cu care mă aflam privindu-i capul somnolent mă va rupe. În fine, a ajuns, eu mi-am strâns lucrurile. Vorbeam răguşit. Femeia tot îi spunea pădurarului să pârlească nişte păr de câine, pentru mine, ca să nu dea frica în altceva, adăugând: “S-au speriat şi câinii”.

            Toată lumea fabulează despre urs. Adevărat că şi-n satul ce l-am trecut, ieri noapte o ursoaică cu doi pui, care umblă şi ziua, a ucis trei viţei. Vânătorul, adus noaptea, n-a avut curaj să tragă, chiar dacă avea lanternă. În Cândeşti, la fel. La Corsari nu erau chiar mari, nu bancheri de urşi, un furnicar.
             
            Cred că n-o să vină ursul. Îl voi lovi cu pietre dacă mă trezesc înainte de a-mi mirosi urechile. Va fi întuneric pur. Eu nu voi zări nici contracţiile ochilor. O să picure cetină pe mine.
            Sunt slabe vacile noastre. Da, dar sunt multe. Tu câte ai? ”Zece.” „Suneţi peste zece copii. Da, dar vaci sunt mai multe.
             Monologul fostului om de serviciu de la primăria din Lereşti. La 67 de ani urcă dealul cu mine, după vacă. Brigadierii s-au îngrăşat. Dau cele mai bune fâneţi în parte pentru 200 lei. De la zece inşi a luat 2000. Tovarăşul Ceauşescu a dat libertate omului să ţină zece oişoare şi o vacă, dar 5-6, câte oi poţi să ţii, că nu ţi le lasă. Pe-ale lor le pasc între-ale colectivului, pe-ale tale le strâng câte o mie, le duc la munte, pe unde nu e iarbă. A venit cineva de la C.C., dar ai curaj să te pui tu singur rău şi ceilalţi să tacă toţi din gură?
            Dacă mă mănâncă ursul, luându-mă drept cal drogat, nu merit: să fiu socotit nebun, să fiu plâns. Merit: o groapă, un gând, o cruce. Dacă nu mă mănâncă ursul – aceleaşi merite şi nemerite. Care mai e diferenţa?


ZIUA  A ZECEA
             
            Manuel, crezi că nu ştiu că sunt singur şi tu din fiecare nelinşte faci încă un paznic la care te răsteşti să-şi îndeplinească bine misiunea veche? Cred că unul dintre cei care mă înconjoară din porunca lui ar putea ţine în braţe un urs. Altul o furnică. Şi când, mai întâi, gândul la urs ar năvăli, l-aş auzi pe Manuel certându-l amarnic pe ursarul slăbit şi sperios. Când ar intra ursul pe o parte şi şarpele pe alta... Poate şarpele să se fi perpelit totuşi pe lângă urechea mea. Nu l-am înghiţit, căci eram treaz când se apropiase la figură. N-aş vrea să-l fi înghiţit. Doar ieri, pe o vale, am pus pe o piatră un şerpişor, să beau apă, iar la plecare, văzându-l că se zbate, l-am luat cu un pai şi l-am afundat în apa limpede, cu gândul egoist că eu nu voi mai trece să sorb de acolo niciodată şi cu bucuria că prima oară ajut un şarpe.

ZIUA A UNSPREZECEA

            Bine că nu m-a mâncat ursul – cine s-ar mai fi plimbat prin Pucheni?
            Când ajunsesem în Pucheni mă imaginam antreprenor. Aveam un capital. Îmi asociam un prieten, fără bani, cu inteligenţa lui practică. Jumătate-jumătate. Îl puneam să depună jurământ, nu aşa. Asociatul se dovedeşte bineînţeles ingrat şi... Tocmai atunci am văzut pe malul gârlei satului, primul pom roditor din viaţa mea răsturnat de eroziune, ca arinii şi plutele pe apă, ca fagii, stejarii, brazii, mestecenii, arinii şi plutele în pădure.
            Am găsit un grajd , prin nişte adolescenţi, care au istorisit aici în fân poveşti despre maşini, bătăi, vânători de păstrăvi şi mai ales despre cât de netrebnice fiinţe sunt măgarii. În Pucheni se cresc mulţi. Calul se ridică pe picioarele dinainte, măgarul pe cele dinapoi.

           
ZIUA A DOUĂSPREZECEA

            Mergeam cu Nansi printr-un oraş străin, liniştiţi şi singuri: paşnici ca două lacrimi. Era îmbrobodită sobru, ţărăneşte.  De la o cotitură a ieşit un prieten al meu vechi, în uniformă de miliţian – cel cu care-l asemănasem pe sublocotenentul care mă oprise la începutul călătoriei. Ne invita pe la el pentru o trataţie sau aşa ceva. Nansi tăcea. Drumul era foarte lung. L-a chemat cineva. S-a produs o brambureală că ne-am despărţit, dar şi eu de Nansi. Eu mă interesam şi de un congres, acolo plecasem, în pas mai grăbit decât Nansi. Câţiva savanţi cunoscuţi gesticulau cerând înţelegere umană după ce discursul le procurase momente mai bune sau mai rele. Am ieşit s-o găsesc pe Nansi. Nu ştiam de unde s-o iau. Am căutat prin cotloanele acelui oraş, până m-am întors în sala congresului, să văd dacă nu e acolo. M-am uitat peste tot, şi la prezidiu. Nu era. Acum alergam după ea să-i spun că o tot caut şi n-o găsesc. Dar am şi intrat în panică. Oraşul vuia necunoscut. Am înţeles că se petrece o mutaţie. 



II

 VASILE, SEMENI CU FELLINI

Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972.
Vasile: (la telefon) Melville e romancier. 
*
Gheorghe: (editorului): Publicaţi poezia aceasta.
Redactorul: Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.
Gheorghe: Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.
Redactorul: Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.
Gheorghe:  N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.
Redactorul: Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.
Gheorghe: Nu e de publicat...
 Redactorul: Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. (Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari.) 
*
Gheorghe : Vă rog să prescrieți un tratament antireumatic bătrânei Albăstroiu.
Reumatologul: O cunosc.
Gheorghe : Vă este pacientă.
Reumatologul: E de la Piteşti.           
Gheorghe :Nu, mehedinţeancă.
Reumatologul: Da, am găsit-o în registru. Mai este nevoie de o analiză.
Gheorghe : Soţia mea credea că voi reuşi să obţin de la dumneavoastră o reţetă.
Reumatologul: Dar trebuie să-mi amintesc eu bine ce e cu bolnava. A, este şi analiza aceea. Dar trebuie să o văd pe ea.
Gheorghe : V-am fericit pe medici pentru exactitatea meseriei.
Reumatologul: Ştiu unde să ne pună.
Gheorghe : Am un prieten cu leucemie, a devenit credincios.
Reumatologul: 70 – 80 la sută din populaţia globului crede în Dumnezeu şi nu putem s-o considerăm patologică. Leucemia cronică se duce pe picioare, cea acută, nu.
Gheorghe : Înainte, ca pasionat cititor al lui Dostoievski, nu credea decât din pasiune.
Reumatologul: Dostoievski e un caz patologic. Nu trebuia să i se dea să citească.
Gheorghe : Doar e romancier, citea mult. (la un moment
Reumatologul: Nu i s-a dat acum. Nici el nu l-ar fi citit – romane poliţiste, “O mie şi una de nopţi”.
Reumatologul: Nici înainte nu trebuia să i se dea Dostoievski.
Gheorghe : Doar e romancier, citea mult. (la un moment, reumatologul începe să plângă. Vocea îi semăna cu a lui Milcu).
*
Hematologul: (răspunzând la telefon) Sunt medicul care-l tratează, vreţi să-i spuneţi ceva?
Gheorghe :  Bună, maestre, ce faci? Sunt ...
Vasile: A, de la cabintul tovarăşului Mizil, bine că n-ai spus, că ţi-o făcea doamna doctoră. Dragă Gigi, mă externez astăzi.
Gheorghe: Şi când primeşti?
Vasile: Astăzi nu, căci după-amiază dorm, nici mâine, nici luni. Vino marţi seara. Te aştept. Fără gripă sau alte boli.
Gheorghe : Fără, maestre. Numai bine.
*
Filosoful: (trezit, la telefon) : Cum stai cu plecarea?
Gheorghe: Am un prieten bolnav de leucemie.
Filosoful: Profesorul X, meidic, n-a scăpat.  Poate fiind mai tânăr, mai rezistent.  Mi-ai spus de prietenul dumitale, dar cu Italia?
Gheorghe: Din două în două săptămâni se întruneşte la Direcţia relaţiilor culturale din Ministerul de externa al Italiei comisia pentru acordarea burselor.
Filosoful: Şi doctoratul?
Gheorghe: Tăiaţi totdeauna nodul gordian.
Filosoful: Când o să ai 60 de ani şi tu...
*
Gheorghe: Mă gândeam la cronicizare, nici chimie, nici alchimie.
Acupunctorul: Crede în dumnezeu?
Gheorghe: Crede.
Acupunctorul:  Atunci mai are această cale. Aceasta şi cea a doctorului tradiţional de la “Cantacuzino”.
Gheorghe: Înainte nu suferea popii, dar acum acceptă să-l cunune cu Domniţa - pentru copil, spune, dar să aduc un popă credincios.
Acupunctorul: În Bucureşti sunt vreo doi-trei.
Gheorghe: Îi pot afla la patriarhie?
Acupunctorul:Patriarhia e o organizaţie politică.
Gheorghe: Bine, pe luni la Codlea sau Nestor.
           
*
Gheorghe: Seara la 11, am plecat de acasă înspre Cernica. Luasem cartea lui Vasile “Roagă-te pentru mine”. În tramvaie şi apoi în cimitirul pietrificat am recitit-o. În biserică, în timp ce alţii intrau şi schiţau gesturi de pioşenie, am deschis cartea să continui de unde rămăsesem: “Te superi dacă dorm goală? întrebă Felicia când se pregăteau de culcare”. 
            În biserică, la “roagă-te pentru noi, sfinte părinte Ioane Gură de Aur”, am început să mă liniştesc  - rugile sunt pentru noi toţi şi vii şi morţi. Tot la pădurea Nirvana m-am gândit.  M-au podidit lacrimi scurte. M-am plâns pe mine, nu pe prietenul meu.
*
Gheorghe: Popi credincioși?
Diaconii: (
între două cărţi de Troţki, moştenite cu casa de la Nebun, şi cartea lui Vasile) Să-l trimitem la Haiduc. (niciun răspuns).
Gheorghe:       Am câştigat două partide de şah şi am pierdut una. Se întâmplă să am rezultatul pe care îl avea Vasile asupra mea. Dar, mai înainte, toţi aveau acelaşi rezultat în luptele cu mine. Se duce Vasile, vin eu.
(Vasile): “După ce mi se pune sânge, a doua zi sunt bleg”.
Gheorghe: La fel şi eu cu peisajul mănăstiresc, altul, deşi de acelaşi grup sangvin cu cel respirat de ani, abia mai aveam putere să văd cu ipocrizie titlul scris de Vasile pe copertă: “Roagă-te pentru mine”.
  
*
Gheorghe: Am un prieten bolnav, are leucemie.
Manole: Nu e bun diagnosticul. Am un coleg, Aburel, frate cu un profesor mare. L-a operat chiar fratele. I-a diagnosticat ciroză şi, tăindu-l, s-a văzut că are ceva pe ficat, dar nu ciroză.
Gheorghe: Când l-a operat?
Manole:  Acum două săptămâni. Pe gestionara aia grasă o ştii. De opt ani toată lumea spune că are leucemie.
Astrologul: (în scrisoare):  Am făcut tema lui Vasile. Pentru ora 3 a.m. Pare (în acest caz) să fie predispus la îngrăşare şi la o oarecare comoditate şi indolenţă, dar mă surprinde să facă afecţiunea care i s-a diagnosticat. Mă întreb dacă nu e vorba de altceva care seamănă aparent şi este ceva banal şi trecător în realitate. Dacă s-a născut mai târziu (pe la 4-5 a.m., este slab, probabil brun, foarte ambiţios, proprio sensu. Atunci s-ar putea ca diagnosticul să nu fie greşit, dar în acelaşi timp vitalitatea proprie să înfrângă toate relele şi să treacă şi peste aceasta (cum îi stă bine unui Berbec ce se află, în acest caz.). Îmi trebuie neapărat ora sau alte date din care să deduc.
Centralista: (la telefon) Nu răspunde.
Gheorghe: Vreau să vorbesc cu medicul de gardă. Bună seara. Domnul Vasile Văduva nu răspunde la 15, este învoit?
Medicul de gardă: Cred că da, dar să întreb pe doamna soră.
Gheorghe: V-aş mulţumi mult.
Medicul de gardă: Un moment. Da, e învoit.
Gheorghe: Mâine îl găsesc?
Medicul de gardă: Da.
*
Gheorghe: (tulbure, de unul singur) Moartea să fie o simplă învoire şi apoi gata. După privire, mai mare e gustul. (Deschide caietul lui Mihăilescu. Nu-i înţelege  bine scrisul)
            “se făcea că făceam o plimbare într-o regiune muntoasă. M-am găsit urcând cu F. Miss La un moment dat a trebuit să urc nişte povârnişuri foarte repezi, observ că sunt în faţa unui perete înalt de cca 30 m şi chiar aplecat în partea de sus. De ce l-or fi scobit aşa lucrătorii, gândesc eu. În locul lui F. Miss apare un băiat de ţăran zdrenţăros. Urc câţiva paşi. E imposibil. Observ că într-o parte era peretele mai mic şi parcă făcea şi nişte trepte. Să o iau pe acolo, zic, ca să urc până la culmea cea înaltă (care era la fel cu cele pe care le mai visasem şi altădată, din teren sfărâm.) În timp ce mergeam spre partea aceea, îmi vine în timp că ce ne facem dacă plouă, băiatul neavând pe el decât o haină de aba zdrenţuită.
            În acest timp începe să plouă.
            Aceasta însă parcă îmi imaginam.
            Treceam pe lângă o căsuţă. Îmi imaginez că dacă plouă aş bate şi aş intra.
            Dar dacă or fi hoţi, gazda ne-ar curăţa? Îmi imaginez că ar veni tiptil spre spatele meu cu un cuţitaş şi eu aş sta la pândă şi l-aş prinde.
            Cu aceasta m-am deşteptat din vis.”
            Nu gustul mi-e azi templul, cum nici ieri privirea, ele m-au strecurat la poalele muntelui din visul său tuberculos, în faţa filelor greu mirositoare, de peste 30 de ani, dar eu sunt treaz, ca Vasile, a doua seară: Totuşi nu vreau să-i dau dreptate lui Melville cu “Doamne, ajută-mă să nu isprăvesc nimic”. Încerc să desenez, ceea ce n-am încercat niciodată. Ceai. Duh de tuberculoză. Mă închipuiam ieri curăţându-le cu limba, ori mâncându-le aceste carnete bolnave, nemaivenind din lumea aceasta. Am desenat iadul, gustul. Capete de tauri, raci, feţe feline. Se aude flautul. Mă voi spăla, mă voi îmbăia, să mă curăţ de aburul tuberculozei, de Aburel, profesorul, de gustul peretelui rece. Voi bea ceaiul când o să îmi vină în minte Vasile.
            N-am folosit aproape niciodată cuvântul “observ”. Mai citisem două vise ale inginerului, pe tonul ăsta. Toate încep cu “se făcea”, dar ajung la “observ”. Când spui, deci, simplu , “observ”, presupui poate întotdeauna un “se făcea” şi mai bine nu-l mai foloseşti. De aceea nu-l “observă” pe Dumnezeu şi de aceea observă pentru că nu observă decât ce poate observa a doua oară în vis.

*
Vasile:  Când mă gândesc la mine, mă cuprinde o adâncă milă. (Mă învaţă să mor. Eu nu-l învăţ nimic.) “Trecerea de la cunoaşterea morală a raţiunii comune la cunoaşterea filosofică”, voinţa bună din “Întemeierea metafizicii moravurilor”, a lui Kant: “Chiar dacă, printr-o împotrivire deosebită a soartei sau printr-o înzestrare sărăcăcioasă a unei naturi vitrege, acestei voinţe i-ar lipsi cu totul capacitatea de a-şi realiza intenţia, dacă în ciuda celor mai mari străduinţe ale ei, ea n-ar putea totuşi împlini nimic şi nu ar rămâne decât voinţa bună (fireşte, nu ca o simplă dorinţă, ci ca o folosire a tuturor mijloacelor în măsura în care sunt în puterea noastră), ea ar străluci totuşi pentru sine ca o piatră preţioasă, ceva ce are în sine deplina sa valoare.” (Îmi visez prietenul, printre litere, când ajung la datoria de a-ţi conserva viaţa.) Un om de la oraş, care nu s-a dus niciodată la ţară, vorbeşte pentru mine - “dacă nenorociri şi o supărare fără nădejde au înăbuşit cu totul plăcerea de viaţă, dacă nenorocitul, tare la suflet, mai mult indignat de soarta lui decât umil şi abătut, îşi doreşte moartea, dar totuşi îşi conservă viaţa fără a o iubi, nu din înclinaţie sau frică, ci din datorie, atunci maxima lui are un conţinut moral”.

*
            Au adus un inginer în patul celălalt. Vasile prea vorbea însă calm. Inginer a fost şi Mihăilescu. Aseară a văzut şi el filmul. Iar aluzii. “Mortul” nu mai avea decât două săptămâni, fiind bolnav de leucemie. Mâncase heringi, îşi reproşa. Mai scrie, dacă poţi, synopsis-ul pentru 10.000 de lei. 
            Din întâlnirea cu tatăl meu  a desprins două parabole: a banilor şi a tăcerii. Sunt un singuratic, zice Vasile, că nu vrea dictafon, îi place să scrie. Mă laud cu transcrierea viselor lui C. Mihăilescu, i le povestesc, mă consideră un editor bun. - Ce zici de afară, că ninge? - Îmi place mult. Iarna nu miroase. Iubesc nordurile. Nu ştiu dacă aş rezista fizic. Dar e mai curat. - Şi lumea vorbeşte mai frumos. Ce albe or fi acum pădurile, biserica trăznită, spionul, sonetul de mesteceni.
            Ţăranii dorm pe spate. - Eu sunt ţăran şi dorm pe o parte. - Ai fost ţăran. Italia. “Să-mi scrii o epistolă. Italia e o ţară. Acolo a fost şi Badea Cârţan. Nu în Bulgaria sau în alte părţi”. Mă voi întoarce la “Călinescu”. E primul plan ordonat pe care-l aud. Să iei o leafă mare spre a fi un cititor. Peste tot se mănâncă între ei, dar acolo mai rar, la o săptămână, ca pe o clătită.”
            La plecare, Domniţa mă invita la masă. “O să mănânce şi Vasile cu poftă.” Am refuzat-o spunându-i că mi-am luat la revedere şi că am impresia că el voia să se odihnească. Supa mirosea bine. Alda venise să mă îmbrăţişeze. Afară nu mai ningea. Aerul era fantastic. Am apucat-o pe străzi.
            La ambasada chineză, în fotomontaj, dezgroparea unor morminte. O femeie de acum 2100 de ani, acoperită de un lichid roşietic, înfăşurată în 20 de pânze de mătase de la cap spre picioare în 9 rânduri de eşarfe. Era şi fotografia ei, culcată. Să fi avut vreo cincizeci de ani. Am regretat că nu fusese mai tânără. Nu m-am felicitat pentru perversiunea de a dori moartea de tinere a unor femei pentru a le întâlni trupurile după mii de ani. Am privit-o recules, pocăit. Am mai văzut o fotografie a marelui zid şi a mai multor munţi.
            Am străbătut oraşul. “Omagiu la prima zăpadă”. Muzeul. Expresionism. Marea Nordului la Ostende, Stânci la Biaritz. Portretul englez, plictisitor, înghesuială mare, mai ceva ca la expresionism. Hogart, Raynolds. Am intrat la galeriile de artă universală – mai mult italiană, se potrivea cu plecarea mea, dar şi puţină spaniolă, germană, mai ales flamandă, rembrandtiană.
            Nansi îşi anunţă sosirea pe mâine. Seara, înainte de film, după două ore de mărturisire a lui Mihai Şora – cine a scrie în româneşte despre a fi. Extraordinar ce puţin epic se află în idei trăite şi vorbite. Întâmplarea de a fi ales din Aristotel pasajul cutare, de a-l fi citat pe Nicolaus de Cusa, de a fi păstrat şi intermediul lui a avea, a fi – a face, întâmplarea-labirint, întâmplarea-cădere, întâmplarea-nonşalanţă, întâmplarea-libertate, şansă, scepticism personal, romantism, logică muzicală, atmosferă.
            23.3./24.3. 1945. “Se făcea că trec peste o potecă îngustă (peste calea Vic. Aici lângă Teatrul Naţional) şi noroioasă cu pietre împrejur şi că mama f. supărată pe mine dădea cu pietre în mine. Deodată ia o piatră mare şi o asvârle în pieptul meu.”

*
            Arcuda, vila lui Ion Ladea, măştile, picturile mamei sale asasinate, statuile învietoare de eroi, mâna lui Blaga. Discurs despre răutate. Muzică italiană. Vin negru. Am luat două romane poliţiste pentru Vasile. Îl liniştisem în legătură cu pensia, citindu-i punctele legii. “Dragă Gigi, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Acum ştiu că n-am fost nedreptăţit. Nu voiam să pierd, nu sunt numai banii mei, ci şi ai familiei, am aflat că rămân fiicei mele”.
            Ieri, pe vremea asta, băusem vin şi l-am văzut o oră pe Vasile, azi am băut cu Iuga şi cu Suciu vodcă – i-am povestit – şi l-am văzut un minut pe Vasile. Prin tine, în viaţa mea a intrat spitalul Sahia, nume de biserică. - Pe cine căutaţi? - Pe maestrul Vasile Văduva. - Aici nu avem maeştri, avem bolnavi. - Vasile nu e bolnav. - E vărul meu.
            Cici îl tratase de pneumonie în primăvară. “Îi cunosc fiziologia atât de bine...” Vorbea ca o fiinţă de sticlă care priveşte prin corpul său celelalte fiinţe tragice. “Nu mă interesează că a spus înainte Nietszche sau Baconski ce gândesc eu acum”. Anume, când avea 17 ani, spusese: - Mă simt resemnată. - Cum aşa, de ce? - Din raţiune.
            Evoluţia nu se ştie. Verdictul e acelaşi.
            Mi-a arătat Domniţa fişa.
*
Vasile: Am leucemie acută. Gradul doi. N-am fost nedreptăţit. Dacă eu, Doamne fereşte, mor într-o lună, o să-i rămână Aldei. Mi s-a adus un medicament nou, din America. M-au minţit toţi. Acum, după ce am aflat, toţi vin la mine cu nasul în jos. Se simt cu musca pe căciulă şi sora, şi doctoriţa, şi doctorul. Aşa a venit şi doctorul ieri, “Tovarăşe Văduva, îi dispăruse zâmbetul lui de totdeauna. Domnule, nu tovarăşe, Văduva, zice, în ţară mai sunt doi hematologi mari, vă dau adresele lor, telefoanele, puteţi să vă adresaţi lor dacă nu mai aveţi încredere în mine.” Mi-a plăcut nobleţea lui. Mi-a recăpătat respectul. I-am dat o carte lui şi doctoriţei. N-am ce să-i scriu; el e un medic. O să-i dedic o nuvelă, da, e un om mare. Ţi-am spus că e însurat cu o Sturza. Am vorbit mai mult ca tine, vezi?
            Am şi Idei şi forme istorice. - Nu, nu aici, nu pot citi Pârvan. L-am citit acasă, da. Laus Traiani l-am citit de trei ori. Getica, am încercat, folosind indexul, cum ai zis, la Zalmoxis, nu m-a cucerit. Memoriale, da. Mi-a dat telefon Ungheanu. L-a citit, sigur. I-am spus că Pârvan scrie dumnezeeşte. A încuviinţat, nu-l crede scriitor, ci preot. - Eu nu-ţi fac alt program decât să te cunun după ce se termină postul. Şi să te duc la Arcuda, ca la adevăraţii Arnoteni. - La adevăraţii Arnoteni sunt şi curve. - Aducem. Dar n-o să le simţi dorul. E prea frumos. - Sunt tablouri de valoare? - De mare valoare. Şi statui.
            Îi plăcuse romanul, mai voia. Şi un pachet de Kent - “din cauză că stau în pat am ajuns ca o babă – mi-am dorit ţigări mai bune”. - Cum te simţi? - Medicamentul ăla se pare că e bun. - Îmi pare foarte bine. - Dar mie!
            Roşu de fard pe coperta ediţiilor mai vechi de aventuri. Femeia infernală de Agatha Christi, O dramă sub Napoleon de Conan Doyle, Trei zile de mister. Dansa. Din colecţia cumnatului, alesese un roman de Graham Green, om serios.. “Am vrut să scriu un roman poliţist. Îmi trebuiau bani.” M-a îmbiat cu o portocală. - Eu nu mănânc struguri şi portocale. - Mănânci mere şi bei apă. - Şi, pe urmă, am fost la Diaconi. Aveau numai o porţie de fasole şi cartofi.- Ce legătură? - Că am refuzat, am antrenament. - Nu, că portocala mea nu e întreagă, numai jumătate.
*
            Vasile (și eu): (monolog despre medicul Gh. Rădulescu)  Un mit al distincţiei aristocratice, ştiinţei medicale şi demnităţii omeneşti. Înalt, bine, ca un american de 50 de ani, ca Nixon, “dar ăsta e şi deştept, e un mare medic”. Nu şi-a înşelat decât de două ori nevasta, accidental. Are sânge nobil în vine, nu de şofer la Lahovary, ca Cici. Putea să-şi ia un Mercedes, dar şi-a cumpărat Dacia. Îl impresionase mai mult ca orice pe Vasile când în cabinetul său a deschis un sertar să-şi ia ţigări şi a văzut “Virginia” fără filtru. A fost copleşit. Fumase şi el. Dar nu asta este totul. Nu-şi putea numi sentimentul pentru el, vorbea de iubire, găsind banal – i-am sugerat respectul, gândindu-mă însă la motivul real pentru care îmi telefonase. Primise vizita doctoriţei Cici şi discutaseră despre întâlnirea din seara zilei de Sfântul Nicolae. Voia să ştie mai multe despre ea şi eu i-am schiţat romanul, cum se uitase un minut la mine, neştiind de unde să mă ia, că în copilărie aveam figură de tont dar acum aş arăta bine, însă nu mă vedea, n-avea ochelarii. Vasile s-a ridicat, a traversat rezerva, mi-a dat mâna, “Salut, nu am auzit demult o replică asemănătoare, ştiam eu ceva”. Aici a început elogiul lui Rădulescu, adevărat nobil, nu snob. Am apărat-o pe doamna Cici cu destul succes. Medicamentul său, Citosar, praful străveziu din sticluţa minusculă, i-a strălucit, concurându-i surâsul – 1000 de lei în valută. A scos prospectul. “Şi doamna Cici mi-a cerut un prospect. Ştii engleză?” Şi iarăşi mi-am spus să aflu adevăratul motiv pentru care mă căutase. Cunoştea textul, voia, cum  şi cu legea pensiilor şi cu altele, să confrunte, mie dându-mi nemărturisitul sentiment, nici acesta, că am ultimul cuvânt. Textul – o pagină de ziar sau de “Tribuna României”. Necunoaşterea limbii, dorinţa confruntării, plinătatea evocărilor de mai înainte au transformat buchiseala noastră într-o scenă de epopee tragică. Mă simţeam dus, prin graiul unei limbi necunoascute, în zone sublime, reproşându-mi-le. Vasile săgeta în nuanţele inventate stângaci voluptatea iminentelor chinuri şi sfârşituri cu superstiţie fericită de a mă fi ascultat pe mine în cuvântul căruia îşi putea permite să nu creadă nimic şi credea pentru a se imuniza. Se înserase. Aşa-zisa traducere s-a prelungit enorm. Începusem să intru într-o transă hipnotizat de vorbe asemeni celor din cânturile lui Ezra Pound. I-am luat textul să i-l traduc acasă şi să i-l duc mâine.

*
            Apoi am vorbit despre pictură şi cronica mea plastică - “te-ar întoarce spre antichitate”. S-a oferit să-mi obţină spaţiu pentru ea la ziarul său, unde îi va lua locul Domniţa, ceea ce îl bucura imens. Am pledat, în aceeaşi transă, cauza mea picturală, dreptul de a scrie despre Pallady, plătit cu exersarea pe alte tablouri. Îi evocam vizitele mele la Adrian Maniu, în casa căptuşită cu tablouri de Rodica, soră-sa, nemaicomentate, fapte de magie, hrănirea păsărilor, cărţile de joc cu un desen uniform pe dos, cu unul mic pe faţă. Maniu umbla numai cu Demian, duh de pictură. Era surd dar pictura îl ajuta. “Ai văzut ce le-a zis-o puştiul”, a spus într-o seară cu public despre mine cuiva. Un tablou, portretul. Mă înfierbântasem. Ţigările şi le dorise “ca o babă”, spunea Vasile. Pe doamna Cici era dispus s-o treacă în galeria iubirii, “deşi soldatul ăla nu-mi place”, dar m-a iscodit: “Ce zicea de vitalitatea noastră?” “Da, într-o aluzie la tine, era de părere că artiştii iubim viaţa mai mult ca oricine şi că asta contează (singurul loc în care n-am tradus corect). În fine, prin plasarea proiectului de cronică plastică pe un drum găsit şi aranjat de el se plătea parcă de o prietenie destul de veche şi, şi mai mult, adevărată, pură. Mă înfirbântasem vorbind despre poezia mută a picturii, când au intrat Domniţa şi Alda. Alda nu vorbea – îi spusese Domniţa să nu vorbească mult. Nici nu îndrăznea să-şi privească tatăl. Avea o jacheţică nouă, roşie.
            I-am salutat şi am ieşit, după două ore de fericire nelămurită. Fredonam ceva care mă face acum să mă gândesc la foşnetul norilor de ţărână de deasupra drumurilor când bate vântul cel mai tare din toată viaţa mea.
            Până adineauri am scos cu Nansi cuvinte să traducem “Citosar”.
*
            Ieri mai erau Domniţa şi tatăl lui Vasile. Duminica viitoare o serbează pe Alda. De revelion, unde petrecem? întreabă tatăl. “La primăvară o să merg acolo” - în satul unde s-a născut, Stângăceaua, spune Vasile. Se va prezenta în faţa comisiei din nou la 29 noiembrie 1974, peste doi ani, îşi informează Domniţa socrul. “Noi, pensionarii” (el şi tatăl său). Despre mine, “el a fost ziarist, eu sunt fost ziarist.” Am vorbit despre fluiere, tatăl vrea să-şi facă şi o vioară din prun uscat. “Şi mie mi s-au pus zece kilograme de sânge. Mi-a spus sora că o fi de la fete tinere şi eu i-am răspuns că e păcatul lor” (tatăl). O scrumieră. “El nu e decât aparent dezordonat” (de mine).
            Trăsuri. Brăila. “N-am fost, mamă?” “Nu. Cu cine-ai fost? Eu stau în spital şi tu te plimbi cu trăsura...”. Cărarea plumbului pentru “Tiparul studenţesc” în trăsură. Şapte inşi păzeau un cal şchiop. “Şi banca e o putere”. Scrumieră.
            Când plecam din curtea spitalului i-am strigat: - Pe mama ta o cheamă Elisabeta, ca pe maică-mea. - A, am aflat. M-am născut între 10 şi 12 ziua. - Mi-ai spus, am comunicat.
            În povestirea “Gologanul”, aveam de gând să scriu şi despre stomacul deplasat al mamei sale Elisabeta, ca o roată, ca o sferă, ca o minge de rugby, ca un gologan fără valoare din ce în ce. Şi atunci m-a apucat criza.
            Ieri, la spital, portarul nu m-a lăsat să intru. Până la urmă a dat telefon la surori “să vină în hol să-şi ia scrumiera şi...” Dormea. I-am lăsat scrumiera la poartă. “Ţi-am dat telefon să aflu cum ai venit în chip de Moş Crăciun în timp ce dormeam şi mi-ai lăsat scrumiera.” “Nu am fost eu, ci sora”.
            Doctorul Neagu îl sunase pe Vasile, să-l caut. Aurel Iordache, din Găeşti, ne invita marţea viitoare, în calitate de scriitori, să-i spun dacă mă duc sau nu.
            *
            Răspunzându-i la telefon lui Ştefan Stoian, zice Vasile: “Am o şedinţă de lucru cu scriitorii Alexandru Văduva şi Gheorghe Anca”. În schimb, unei femei, ceva mai târziu, i-a spus că este decât cu mine, pe care a avut plăcerea să mă cunoască – nu ştiu cu cine vorbea - “citesc, joc table, mănânc medicamente. N-am murit”. Comenta cu Sandu că nu se pot memora replicile mele, care ar fi bune într-un roman, “un personaj ca el care să apară din când” – i-am spus că eu sunt Croitorul din Faulkner, cum şi el declarase ritos, cu câteva zile în urmă, “noi suntem un clan, ca Snopşii, pe ce punem mâna nu mai lăsăm” - era vorba de angajarea Domniţei la ziar, în locul lui. - Replicile lui Pituţ mi le aduc aminte. “Am auzit că ţi-ai luat maşină.” “E, maşină, o vechitură, un hârb”. Nu mi-l imaginez conducând. Şi-a luat maşină ca să se ducă la el în Bihor să ia cartofi, varză, că aici s-au scumpit, nu să se ducă la Athene Palace. Sandu, când cu povestea replicilor: “Cum să nu le ţii minte, că aştepţi o săptămână până dă o replică”. - Dar pe Sorescu ţi-l imaginezi? - Da, e oltean. Mi-l imaginez conducând şi un avion. - Păunescu are şi şofer, a scris şi imnul (i-am promis că i-l voi citi la telefon azi).
            A avut succes scrumiera lui Nansi – acasă a aflat că e a fabricii din Sighişoara. Povestea cu “e ciobită” nu se adeverea, dar poate că chiar s-a ciobit, fiindcă Domniţa a plecat cu sacoşa foarte încărcată, înghesuind multe lucruri. Începuse să fie neliniştit la acest gând. Îmi aranjase să public un serial de articole de plastică. M-a ispitit cu ce subiecte vreau să ofer. Mă descumpănisem – păi, un tablou de aici, unul din Italia, Pallady (Avakian), despre porţelanul nostru de proastă calitate, casa Ladea, Pătraşcu, naivi. Am comentat incoerenţa mea şi relaţia cu Ungheanu şi cu alţii. Era reuşita publicării articolelor de plastică pentru Vasile o încercare a mea din care va fi văzând – ca să zic aşa – dacă eu sunt serios. Am făcut haz şi oarecum am revenit la scrumieră.
            “Un jurnal al acestei spitalizări”, când spunea aşa, m-a cuprins o ameţeală că el totuşi ar fi nemuritor. Sandu: în genul “Cu sânge rece”, nu, ziceam eu.
            M-am gândit la etimologia privirii -

Prin muzică te-am auzit, duh sfânt,
deasupra capetelor sfinte
şi-ngenunchiat-am pe pământ
pe creştetele de părinte -
şopteşte mai părut ce-i sfânt
pe creştetele stinse de părinte
să mă trezesc de la pământ
când vinul strigă şi mă minte.
Apoi de muzică m-am depărtat.

*
            Erai mai palid astăseară. Şi întunecat.
            Ce avea Alda tocmai în ziua celei de a cincea aniversări? Vărsat pentru copii, am uitat. Cred că ai observat că i-am sărutat mână. Ştiu că nu suplinea cu nimic bucuria ta neîmplinită din grijă. Să mă ierţi că am dat atâta din gură în casa aceea plină deodată de femei atât de slăbite – şi Domniţa, şi mama ta, Elisabeta, şi surorile tale şi Sorina şi sărbătorita. Să mă ierţi că eram cel mai gras, mai ales în pantalonii de mai multe ori cârpiţi (consilierii, ştii), dar mai bine mi-e şi neiertat. Pusesei pe canapea o hârtie de sac şi stăteai, n-am dat mâna. Vorbeam senini despre una, despre alta. M-ai îmbiat cu lichior şi două sandvişuri. Ţi-am spus toţi setoşi: “Să-ţi trăiască”. Ci tu rămânând oarecum statuar, să ştii. Eu trăgeam cu expoziţiile, cu marele tău îndemn şi efectul lui, tu te fereai să ţi le descriu pe toate, mă credeai că privirea e mai sus de toate, dar nu acceptai să-ţi demonstrez. Îţi mulţumesc pentru cât ai demonstrat-o tu întotdeauna şi şi astă-seară, mulţumindu-te să priveşti la toate acele fiinţe feminine, fără tresăriri vizibile; ţi-a spus Alda, când ai anunţat că vrei să pleci: “Stai să te mai văd şi eu”. Şi ea, auzi.
            M-a cuprins o mare bucurie când mi-ai propus să te conduc pe jos, să-ţi faci plimbarea, mă simţeam un fel de cal înaripat. Opririle nu mă îngrijorau. Bucuria ta îmi ajuta să mă recunosc. Ţii minte că puţin după ce te-ai întors spre peşteră şi ne-ai povestit petrecerea noastră cândva la subsol, apoi te-ai uitat după o femeie să vezi cine mai umblă prin oraşul ăsta, un bec fluorescent normal ardea numai pe jumătate şi cobora peste noi chiar o lumină roşie. Când am început să-ţi istorisesc, nu, că eu nimeresc 700 de seri din o mie tocmai când se aprind becurile şi au culoarea neonului, dar am lăsat şi mi s-a părut că ai fi ascultat. Curând ai spus că eu am colindat ţara în lung şi-n lat, ai spus-o de două ori (îţi aduceai aminte Apusenii, eu – pădurile) şi să colaborez la “România pitorească” - i-ai bătut pe şefii ei şi la table şi în dialog. Cu lecturile coborâsem pe scară. Nu te interesau, fusesei entuziasmat “atunci”, dar acum nu mai erai. Nu suportasei traducerea la “Pe patul de moarte”. Îţi apăruseră urâte dezacordurile, “Nu ştiu cum or fi sunând în americană, dar mie...” nu-ţi plăceau.
            Ce seară frumoasă. Ceaţa se împuţinase. Îţi trăsesei gulerul până la nivelul ochilor, unit cu căciula în spate, aveai şi vată în urechi – ah, când ţi-am spus de durerea mea de trei nopţi la o ureche şi de tratament, închipuieşte-ţi că – şi doar ţi-am pomenit de văduva colonelului – nici nu mi-a trecut prin cap să ţi-o descriu în chip şi fel. Ai simţit miros de cârciumă şi era peste intersecţie. Ţi s-or fi ascuţit toate simţurile. Socoteai cu mândrie, cumva, că azi împlineai două luni de când te-ai internat, în 17 octombrie 1972. Ai venit tot singur. Cu tramvaiul. Aproape ţi-a fost milă de ceasul meu când ţi-ai adus aminte că noaptea stă şi acum, că se lăsase întunericul, el stătuse şi tu ai zis să nu-l mai pornesc, uite-aşa. O, noaptea asta singur în minister, de permanenţă, cu trei pendule lângă mine, ministru, îl pot scuti. M-ai măgulit regretând că nu merge centrala spitalului, căci altfel mi-ai arăta tu, chiar dacă ai zis-o din delicateţe.
            După ce ne-am dat mâinile, cu mănuşi, aplecându-ne unul în faţa celuilalt cu câte un “să trăiţi” şi privirile deloc ironice, mai mult repictate în fiinţa noastră de mişcările trăirilor, am mers repede, destul de repede, am şi fugit, dar numai uneori respiraţiile erau aceleaşi cu cele din timpul plimbării. Parcă aş fi respirat şi fără tine. Lăudasem aerul, noaptea. Eu am privit şi luna. Nu ţi-am făcut nicio invitaţie. Am ajuns, totuşi, înainte de începerea concertului. N-am ajuns şi locul, însă şi în catedrală e un lux, cei din picioare fiind de 2-3 ori mai mulţi astăseară (şi am mai văzut). Peste o mie jumate erau. Ascultând Oratoriul de Crăciun, sufletul mi s-a înălţat îndeajuns pentru a-mi aminti de privire şi mi-am întâlnit-o cu o alta. Cred că la întâmplare. Muzica se dramatiza, dar privirea îşi urma contemplaţia de sine. S-au interpus capete, parcă dinadins. S-au dat apoi la o parte. Privirile se întâlneau. Era naşterea. Şi creatorul umplea bolţile catedralei. A durat mult fericirea privirii, chipul privit se roşise, părul blond vibra. Un fel de soră mai mare ne eclipsa din când în când. Apoi, când începuseră colindele, am plecat subit, cu gesturi intolerante. N-am regretat nimic şi-mi observam privirea dacă procedează la fel. Nu se mai întâlnea cu nimeni. Curând l-am văzut pe domnul Diaconu şi el a venit spre mine. Doamna Diaconu avea să cânte în concertul de Bach. Am mai observat pe pedagogul nedreptăţit în “Era socialistă”, care venise cu zile în urmă la mine, să acţionăm. O coincidenţă nefericită a făcut ca, după ce se aşezase parcă anume (nu ne-am salutat) în faţa mea, să-i văd profilul chel tocmai când corul insista latineşte pe “Umilitate”. S-a întâmplat ca şi cu plecarea fetelor că atunci când auzeam “Gloria”, nu descopeream vizual decât în glumă pe profesorul de latină. După concert, ne-am întreţinut puţin cu doamna Franga, “Să-ţi trăiască. Ce voce. O auzim în fiecare an!”
            Lui Diaconu i-am luat două partide de şah.
            La revedere.
*
            Vasile mi-a cerut “Învierea” de Tolstoi. M-am gândit la învierea lui. Vrea cărţi serioase. “Ce altceva te-ar bucura?” S-a tânguit cu o tăcere. Spitalul are bibliotecă. În ea se găsesc clasici. “Mi-am dat telefoanele, căci după masă mi se pune sânge” Ieri se plânsese că nu se găsise sânge proaspăt, dar că tot i se pusese. I-am mulţumit pentru recomandare. A fost de părere să mi se mulţumească de la ziar, pentru colaborare. S-a angajat să mă recomande şi lui Toma George Maiorescu, “tovarăş de suferinţă”. “O, se fac uşor, după albume”. “Mai adaug că muzeul se află pe o stradă cu tei”. I-a plăcut cum minţeam. El le zisese “comori universale în muzeele româneşti”, eu “analogii universale”. Furia plasticii. Frigul fulguit m-a sorbit afară. M-am adăpostit în muzeu.
            Ieri nu m-am dus să-l văd. M-a aşteptat. Îşi anunţaseră vizita şi Ivan şi n-a venit şi Hossu şi n-a venit şi Stoian şi n-a venit. Avusese zi de vizite şi tocmai se gândea ce va face cu atâţia vizitatori. “Dar am fost bărbat. Nu m-am întristat. Am stat cu fratele meu Sandu.” Cum, şi el nu a fost printre vizitatori? Cred că n-a fost nici Sandu, Doamne iartă-mă. Tovarăşii m-au ţinut aseară până la şase fără un sfert. Atunci aş fi putut să ajung, dar mi-era teamă că n-o să-mi mai dea drumul şi n-am mai ajuns, iar în cartierul meu telefonul era stricat.
            Carantină din cauza gripei. Că-l văd scris într-o notă, la portar şi sufăr. Spune că se îmbracă şi vine el la poartă, să aştept să-şi ia şuba. Apare. Ieri i-a fost rău, astăzi nu-i mai este. “Vin să-ţi văd figura înfloritoare”. Mă întreabă printre gardul proaspăt vopsit dacă am vorbit cu Toma – nu – să vorbesc. - Cum merge jurnalul? - Nu merge. - Nu eşti un tip de jurnal. - Nu sunt (mult umor), nu fac nimic toată ziua, acum soileam. Mă pomenesc faţă în faţă cu el, fără gard între noi: “Să fug?” Ne luăm la revedere strângându-ne mâna, cu zâmbete de prieteni adevăraţi. Aud un “domnu' Văduva”, femeia îl mustră, către mine: “Dumneata eşti de vină, că ştii ce e în oraş”. “Nu ştiu, zău, am stat tot timpul în muzeu.”
            Etajul al doilea al muzeului era închis. Portret-autoportret, peisaj veneţian-napolitan, “viaţă”. El Greco, Spania. Alergasem la radio – în drum cumpărasem Kent pentru Vasile, de la minister, şi spusesem sărbători fericite la biblioteca italiană. Imprimasem două texte, despre un marocan, Fatmy el Fatemy – pe totdeauna pierdut – şi despre Artind (cu imprimare), apoi ascultasem, pe bandă, o lecţie despre transcendenţa artei. Acasă, am găsit fotografii de la Alba Iulia.
            După ce, îndoindu-mă mai dinainte, durerea (din lectura cărţii despre Patanjali) mi-a apărut într-atâta absolută, iar India – o alta, am aruncat, cam fără voie, cartea şi serile mi le-am petrecut, trei, în vinuri de trei culori, din trei locuri, de trei sărbători, fără durere. Vinul negru, într-o duminică, ultima, s-a revărsat în toată casa din fundul curţii, mascat uneori de trupurile agitate ale ţiganilor care-şi bat ţigăncile. Al doilea vin, bălai, la etajul şapte în “Negoiul”, secătuiţi de tifos. Al treilea, strident transparent, Nansi, filosoful, ceilalţi că maestre. Nu le mai spun că în timpul zilei am vorbit cu Vasile şi îl durea capul. I-a dat Chivu telefon, zăpada e bună, vineri află dacă îi dă drumul acasă, că i-au pus sânge pentru asta. “Chiar te las, nu mai pot, iartă-mă”.
            Cu o zi înainte (sau două, nu, una, după vinul negru, doar l-am întrebat dacă mai are voie să bea – nu, nici un fel de alcool) discutasem proza lui Vasile Voiculescu. Se pripise, recunoştea, afirmând că e mai bun decât Eliade. Are geniul limbii, îl atinge uneori pe Creangă, dar nicio povestire nu e de frumuseţea nuvelei “La ţigănci”. În jurul limbii, seniorul Vladimir Străinu,  editorul Arisitide Popescu, “dacă eşti editor serios, când te duci la un muribund, ai contractul în buzunar şi, eventual, un avans bun, nu-i ceri prezentări”.
            Ceaiul îmi dă elanuri. Tăieturi din ziare – sisteme umane extraterestre, 16 pasgeri în avion părăsit, seism în Managua, foto Apollo 17. Faţa de aici a pădurilor vrăjind sănătatea lui Vasile. “Sfântul Vasile să vă fie binefăcător şi să vă aducă fericire”. Leopardi: “Tutto e male. Cioe tutto quelo che e, e male, che ciascuna cosa che esiste e un male; ciascuna cosa esiste per fin di male; l'esistenza e un male e ordinata al male: il fine dell'universo e il male; l'ordine e lo stato, le leggi, l'andamento naturale dell'universo non sono altroche male, ne diretti ad altro che al male... Questo sistema non ardieripero estenderlo a dire che l'universo esistente e il peggiore degli universi possibili, sostituendo cosi all'ottimismo il pessimismo, chi piu conoscere i limiti delle possibita...”

Grindineze creştete
paparude veştede
numai floarea bate-mă
părinteşte patimă

Dealu de cu paştele
înroşească-şi coastele
numai floarea vindece
glasul fără cântece

Vede spuma sângele
mărilor ajunge-le
cu uleiul lemnului
plutitorul Domnului

Rugăciunea valurilor
liniştirea cerurilor
Suflete alină-te
Trupul tot de strigăte

Urlătoare vântură
pădurea de scândură
mistreţilor colţii le
 înstelează bolţile

Zidul gol de aere
calde îl încaiere
neîntraripatele
adormindu-l fratele

Te cheamă Vasilie
nou născut aprilie
fagii cu făgiţele
înverzesc Domniţele

Se usucă porţile
vopsite cu sorţile
intră-n ace soarele
să coasă odoarele

Toartei arse ţinere
şi miresei ginere
în miresme tinere
dulci în zi de vinere

Ea în iad alunecă
să te ia de mânecă
sus la aşternuturile
unde-au fost săruturile

Numai floarea bate-mă
din ceruri cu lacrimă
luminează harului
noaptea roata carului

Ochii-n zarea zorilor
văzuţi ursitorilor
sare greier holdele
să-şi adune soldele

Noaptea roata carului
se învârte harului
într-un cerc de lacrimă
numai floarea bate-mă

            Încă odată în iad, după marijuana. Un ochi verde, visez şi parfumul, izbesc trofee, cingătoarea negrului argint în care albeşte mortul ochi al lumii ninse. O mână pe cetate, alta în vârful otrăvit al respiraţiei, berbecii-greieri de război. Mi-ar porunci să urlu la fantomele de ogari, dar eu mă cutremur gândindu-mă la ocean şi mă tulbură o iarbă ca a zvăpăiatei marijuane – moartea nu tocmai atunci, mai bine începeam cu ea, apoi restul, copilăria la sfârşit, aproape niciodată. Dacă timpul n-ar fi altceva decât un cântar al începuturilor, încă ai şti unde să-l pui.
            Peisajul abureşte, bodega se hâţână. În colţurile ascunse ale micilor odăi, de negăsit se maschează firile oneste. Corpul nu se deosebeşte de suflet. S-ar putea chiar ca sufletul omului să existe în afara trupului, ca umbra. Ori trupul, umbra sufletului, să existe o singură dată cât durează o respiraţie apoi să nu mai existe fiindcă există în expiraţie şi sufletul singur se va regăsi construindu-şi altă carne respiratorie.
            Arăta bine, se purta vesel. Alda, Domniţa (s-a angajat la ziar în locul lui, dar la scrisori). I-am spus că voi scrie o scrisoare la Tokyo şi, cine ştie... “Matale nu crezi că eşti cam găinar?” Când să bat în retragere, Alda: “Vezi că tăticul e bolnav şi n-are voie să fie enervat”. “Dar tu crezi că se enervează când vede un găinar?” Aştept să-şi înceapă rubrica la ziar.
            Mi-a înapoiat “Getica”. A păstrat “Memoriale”. Îl va fişa, fiindcă a devenit foarte român. I-am arătat “Idei şi forme istorice” în ediţia din 1920 – mirându-se de frumuseţea tipăriturii. Vasile Pârvan era şi director de editură. Astfel de cărţi cred că erau rare şi atunci, ca pentru scris rugăciuni. I-a plăcut titlui articolului meu “Arta romană în ţara geţilor nemuritori”. Am comentat, ca o aluzie, pe nemuritori. Da, Herodot şi Socrate le-au spus aşa. Acum, de Herodot n-am nevoie, de Socrate, încă. Dar...
            Se hotărâse să facă greva medicamentelor. Te saturi de viaţa asta... am cinci luni de spital... mă lasă şi creierul. Cu argumente.
            Nu şi duminică, dacă Alda s-a întrecut, din câte o ştiam, iar Domniţa zice că aşa se întâmplă mereu când vine acasă şi de-aia nu-l lasă doctorii. Deodată Alda spune: “O, de ce nu mi-ai dat mie repede un telefon. Veneam fulger. O prindeam. Că eu sunt o zână. Am putere să transform.” Şi Vasile o provoca în legătură cu taxiul, cu tramvaiul, cu muşcatul urechii, că n-are voie una, alta şi ea că cheamă miliţienii, iar dacă se înfuria, “Îi transform pe miliţieni într-o pădure şi o iau la goană până în Giuleşti.” Ea îi mai spunea şi în şoaptă multe poveşti şi impresii, până la urmă iertând-o pe educatoare că e prea grasă. “Frumosule!”
            Desigur Vasile va scrie o capodoperă din toată comedia pe care a creat-o ca un pom ce-şi premeditează poamele şi pe fiică-sa.
            De nu va fi oprit şi în literatură episodul, să fi fost, fericit şi ajuns, luminat şi pierdut, în pădurea mea de astă-vară? Îi place să vadă lume, nu spre a-şi asigura atmosfera scrisului, pe atmosfera şansei? Îi aud evocând falşi Arnoteni cu puţine curve împărţite în văzul tuturor pe rând în silă, alcool, infidelitate elementară. El asistă la streaptease-ul memoriei lor afumate. Ştefan umplea camera cu nebuni şi Vasile se ţinea cu mâna de burtă să nu-l apuce splina.
            “Andrei Rubliov”, de Tarkovski, metalurgia clopotului, Pantocratorul, Maica sa şi Sfinţii, cei doi italieni, la care voi călători.
            Noica – să nu mă limpezesc. Dragoş Vrânceanu – prima impresie este extraordinară că o ai o singură dată. Cicerone Theodorescu – e birou de schimb şi la subsolul ministerului. Brunea-Fox – să nu te calce autobuzul sau să nu calci în vreo groapă mai veche din coliseu, “îmi pun vată în urechi, dar – o concesie, am lăsat pentru tine o ureche liberă şi rău am făcut căci altfel n-o mai auzeam pe aia cu pădurile”.
            La “Sahia”, bat în uşă. Vasile îmi dă un tifon dublu să-mi astup gura şi nasul. Avea 400 de leucocite. “Nu mai pleci, domnule, în Italia, să-mi trimiţi o vedere?” Contractase jurnalul de spital cu Păunescu şi avea să continue la ziar revista revistelor. Jurnalul, un tun, va fi tradus în toate limbile. Medicii nu prea vor, una a spus să nu-i mânii pe zei. Doamna Andreiţă voise să-l vrăjească, să-i schimbe ursita cu trei păpuşi. A crezut-o că e în stare, dar n-a mai vrut să şi-o schimbe, l-ar fi supărat pe Dumnezeu. N-a vrut să şi-o schimbe pentru că îl lega la ochi, vrăjea trei păpuşi – una el, una Domniţa şi unul “străinul” sau “străina”, şi s-a gândit cine-o fi străinul, a întrebat-o, şi ori că nu ştia, ori că n-a vrut să-i răspundă, n-a vrut să-i dea boala unuia pe care nu-l cunoaşte.
            L-ar scrie dintr-o răsuflare, totul e pregătit. Pentru revistă însă se cere o formă, iar el ar vrea să creeze mai mult decât un jurnal simplu, să povestească şi romanele pe care ar fi vrut să le scrie şi astfel să rămână. Orele din zi cât a stat cu acul în venă la perfuzii a gândit, şi ar scrie tot ce a gândit. “Ai totul în memorie, în cap?” “Am totul în suflet, mai adânc decât în cap.” Dacă ar ajunge la 300 de pagini ar putea muri oricând, nemaiineresându-l lungimea. I-am zis că numai creatorii sunt în legătură cu zeii şi că poate exista o faţă binevoitoare a lor pentru astfel de fapte. Rămânea de văzut ce va spune şi medicul său, care, mai demult i-a replicat: s-au mai scris astfel de cărţi. Îl cred yogin fiindcă nu e mort?
            Pereţii aplecaţi. Pe masă, marijuana. Noi doi schimbăm chibritul la o panţarolă, mototolind în ghete careurile tablei de şah.
            Ţi-am citit post-scriptum-ul. - Nu e publicat integral. Scrie “din lipsă de spaţiu”, ceea ce implică ziarul, nu pe mine, era, probabil din lipsă de spaţiu, mai jos, când scriu de E. Simion, spuneam un titlu pe care “nu mi-l amintesc în clipa de faţă”, ei au tăiat “în clipa de faţă” şi va spune lumea de mine că sunt Vasile Uitucu. Eu lucrez la cuvânt. M-a întrebat cum arată în pagină, nu-l văzuse. Un chenar spiralat, am început, un titlu mare “Omagiu inteligenţei”, în cursive “revista revistelor”, pe o fontă de culoare. “Pe ce?” Pe o fontă cenuşie, nu pe alb. “Da' mulţi termeni tehnici mai ştii, domnule?” De ce să nu ştiu? “Păi n-ai avut revistele matale.” Nu, dar în viitor... “Am ţinut o zi pe noptieră cartea ta de vizită, s-o vadă lumea”. E, şi pe urmă scrie mare “de Vasile Văduva”. Frumos ai scris despre matematician. “E foarte inteligent”. L-am xeroxat şi l-am difuzat în ediţie de lux. “Cum?” Dacă scrii despre învăţământ? “Eu nu scriu despre învăţământ. A, cum că el este şi profesor”. Şi spuneţi de calculatoare, că nu strică învăţământul. “Da.”
            Durutul scrâşnet al fiarei mumificate în deşteptăciune. Sufletul în josul candelei de la reproducerea lui “tata” - zicea Alda către Dostoievski. Gib i-l transmisese. Faulkner i-a deschis globii ochilor lăsându-i visul la cartea lui Melville, cred că la carte, dacă nu cumva la oceane. Romanele lui nescrise scormoneau şi astfel lumile, iar acum, în timpul numărat al agoniei sale de leucemic în fază acută a bolii romanele cu toţi autorii altor romane, pe care-i asmuţea în taină asupra adversarilor săi de stradă, se vor transforma în episoade ale existenţei sale într-o “situaţie limită” - îi place enervant sintagma asta şi acum, altădată ziceam că o fi un moft trecător, într-o boală pe care vrea s-o descrie cel puţin la fel de spectaculos pe cât este de spectaculoasă – doar i se păruse că Toma îl îndemna să scrie cu o expresie de invidie că nu o are el boala – iar când va ajunge la 300 de pagini... Totdeauna a vorbit despre roman ca despre ceva neîmplinit, ca moartea. Despre romanul căruia i-a mai trebuit, demult, un an, apoi nu s-a nimerit să vină anul acela şi aşa mai departe.
            El l-o fi citit probabil, am continuat despre articol şi despre Moisil. “Nu cred că citeşte un astfel de ziar. Dar eu nu l-am scris pentru el, ci pentru mine, că-mi place.” Eşti bine dispus. “Da, ieri eram după sânge şi totdeauna a doua zi după ce-mi pune sânge nu mă simt bine, a treia zi mă simt mai bine, dacă mâine mi se pune sânge, poimâine iar nu mă simt bine”. Doctorul e de acord? “I-am spus şi vrea să-l întâlnească”. Pe cine? “Dar cu ce să fie de acord?” A, să-l întâlnească pe Dănăilă, posesorul leacului. “Da, i-am spus, şi vrea să-l întâlnească, e un om extraordinar”. Dar cu scrisul – eu asta crezusem – e de acord? “Este şi, mai mult, o să-mi traducă din engleză, din cărţile lui, în româneşte şi-o să-mi traducă şi din româneşte în româneşte. Spune că e bine şi pentru ei, pentru medici, care numără globulele doar, să ştie ce gândesc pacienţii. Gândurile influenţează hemograma.” Da? Deci asta explică rezistenţa ta. “Da.” De ce se îndoise prima oară, când ţi-a replicat că s-au mai scris cărţi de-astea? “Credea că e un pretext pentru a afla eu amănunte şi să nu devin obsedat de boală, nu mă cunoştea. E o personalitate. Este cel mai mare hematolog din Europa, mai bun decât francezii. Mi-a mărturisit că la un moment dat nu-mi mai acorda nicio şansă şi am rezistat. De curând mi-a spus că aici se opresc puterile lui. Îmi pare rău doar că mi-a interzis să fumez, fiindcă mi-a slăbit inima. Creierul îmi merge grozav, dar inima slăbeşte”. N-ai mai fumat deloc? “Cum deloc? Două zile, nu numai una, ca să nu fie întâmplare, două dacă aş reuşi să mă abţin, atunci m-aş fi lăsat. Dar îmi pare rău de ţigări. Eu nu mă plimb prin oraş, nu intru în cârciumi şi nici n-am voie să beau, nu stau acasă şi nu văd filme, doar ţigările le mai aveam.”
            Intrase Ladea şi făcea demult semne nerăbdătoare, i-am scris pe un bilet cu cine vorbesc. Să-i dau titlul rubricii lui Noica. - Eşti sigur că aşa se cheamă? - Da. - “Creaţie” merge pe stilul lui, dar “frumos” merge? - Şi mai mult. Are şi o carte de vreo doi ani la Editura ştiinţifică cu titlul ăsta, “Creaţie şi frumos în gândirea românească”, editorul se cheamă Segal. - După nume, n-are prea mult de-a face cu rostirea românească.
            Vasile era la izolare şi atât de vesel. Subiectul despre absenţe îl va ţine în rezervă, acum intenţionând să se ia de “România literară”, care nu e literară. Despre articolul în rezervă comentase: “Mănânci pâine zilnic, dar merită să mai vezi şi ce e pâinea.” În jurnal, ca una din sănătăţile lui, adăst proza însăşi cu grandoarea iscării unei singure fraze dintr-o revelaţie a vieţii etern adorate, destinul pus să citească advers ori nu, miracolul, tunul, şantajul, scalpul bietei lacrimi cărunte care îmi stă în locul capului uneori, la întoarcerea în Vasile – suflet dintâi niciodată detestat, chiar câinit. Aşa de mult stă în temelia lui trupească, aşa zornăit de întâmplări virtuale, aşa nu va mai citi nimeni cele scrise aici – şi mi-e necaz, căci rămân fioros de reflex şi conservat - încât el de ce n-ar fi cu atât mai victorios, după ce stolurile s-au golit epuizate? Nu cuvintele, nu, dar şi ele, ele.
            N-am curaj să-mi las imaginaţia şi halucinaţiile să prindă chipuri. Văd oameni văzuţi, fără să am pic de memorie, dacă eu însumi n-oi fi memorie a cuiva, a lui Vasile? Sănătate şi memorie a lui? Netopit în fantastic, cum nu mi-e milă, ci frăţie, îmi simt zvârcolindu-se în suflet o parabolă pe care el o ştie. Am mai trăit puţin. E atât de superstiţios încât, ajuns la pagina 300, să le distrugă, dacă nu cumva începe cu această pagină (fobiile lui Mihăilescu mi le voi atribui mie-Vasile). Nu-l cunoasc mai deloc, de ce s-o distrugă. Părerile de rău ale unui om când aşteaptă sau îl aşteaptă moartea, dacă le cunoşti, sunt el? Părerile de rău după romanele ce le-ar fi scris sunt ele, romanele?
            N-am curaj să delirez din temă în temă. Aştern orice. Nu învăţ verbe italieneşti înaintea călătoriei acolo. Povestesc în viu grai din Bucureştii prieteniei noastre şi o Alexandrie cu bărăgane primăvăratice – lui nu-i plăcea să meargă pe jos, mie da, eu eram apatic la jocuri, el pătimaş, ca şi la beţii de la care lipseam, ca şi în polemici şi scandaluri, eram cu piesele de şah intimidate, el cu cele veterane, doar le călise împotriva intelectualităţii şi a plutonierului din Salcia, ca şi pe el în 14 slujbe câte îi plăcea să numere. Nu am cultul morţilor, şi nici el. Asta încă îl ţine în viaţă. Se doreşte viu într-o manieră care îl va ajuta să nu se observe chiar dacă se va întâmpla. Este un lucru oarecum obişnuit, dar eu nu trăisem acestea. Ce disproporţie între elogiul vieţii şi cantitatea ei. Calitate pură. “Sunt chiar vesel, Gigi. I-am spus şi doctoriţei: Doamnă, nu mai vreau să sufer de leucemie, vreau să sufăr de amor.”

mormăitoarea-ne ursoaica
înlănţuită lângă taica
sub veveriţe lângă ţară
pădurile de astă-vară

tulpinilor cu umbra cozii
ne taie-n chipuri voievozii
fă veveriţă frângi ursară
pădurile de astă-vară

şi-n trăznet pentru dansuri trupei
pe ploaia cuştii veghea rupe-i
din albul sânge să-mi răsară
pădurile de astă-vară
           
            “Simt multe lucruri acute”. Lipsesc astfel de scrieri care să facă atmosfera de românism din vremea lui Iorga, Pârvan, Blaga. “De ce a înjurat noroiul”, repeta şi spumega de furie. Nu permit să înjuri eternitatea noastră.  Ba nu, “Nu permit, moralmente, să înjure noroiul.”
            Marele romane îşi revărsau existenţa şi dorinţa reîncarnării în fiecare cuvânt purtător de suflet. Am rămas de strajă ca salamandrele.
            Nu l-am auzit vorbind de rău ştiinţa, dar nici spunând mai nimic despre ea, literatura absorbindu-l mai mult decât pe un evreu afacerile. M-am mirat când l-am auzit că va scrie despre Moisil şi când a mai şi făcut-o m-am mirat iar. Azi, la minister, după ce Italia mi se apropiase cu centimetrii unei semnături de rezonanţă grecoteiască, mi-a apărut, “norocul mi te aduce în cale”, Moisil şi l-am rugat să mă aştepte un minut. “Te aştept şi zece.” I-am adus xerocopia cu articolul lui Vasile şi el se bucura fără jenă. Este şi scris într-o perioadă eroică a autorului. Cum adică? I-am destăinuit. Să nu-mi provoace panica lui, repede totuşi (ceea ce este repede la Moisil îl face omul sinelui sfânt), repede se depăna în (mitul informaţiei) comentariul liniştirii contemporanilor din spate, a interlocutorului neîncrezător fără speranţă, mai ales că profeţii au glasul mai subţire, o, şi glasul falsului bătrân se subţiase, la ce se lamentează şi cine când, zice, n-au putut să vindece şi au găsit o soluţie de cuvânt, i-au zis cancer în sânge, dar el citise în “Breves nouvelles de France”, de 2-3 ani, că un medic francez descoperise ceva împotriva leucemiei, citise el şi îşi însemnase chiar pentru un prieten al său leucemic, îi dăduse însemnarea fiicei aceluia, dar la 4-5 zile după ce murise. Să-l caut, o să ia urma fiicei prietenului său, ori va vorbi cu Sale de la ambasada franceză, ei sunt interesaţi să aibă o experienţă reuşită în România, prestigiul, apoi ar veni şi alţi pacienţi, dar să-l caut neapărat, vom telefona la Paris, nu costă mult, 100 de lei pentru 5 minute, a vorbit el şi a depăşit 5 minute, nu el – nevastă-sa a lungit-o, va plăti el, dacă e nevoie.
            Aflând că Moisil se bucurase pentru articolul pe care i-l dedicase, Vasile a şoptit, “Atunci înseamnă că e slab.” Nu-şi va mai scrie jurnalul care să includă şi povestirea romanelor, îşi va scrie romanele. Nu vrea să supere zeii. A renunţat şi la revista revistelor şi la formele ocazionale ale românismului, întorcându-se spre romane, iar, spre balade şi ceea ce este etern, în afara pieritorului.
            Prefera personalităţi cu numele lui mic. Vasile Conta, Vasile Pârvan, Vasile Voiculescu  i-au stat la căpătâi. Destinul românesc e unul singur şi noroiul o spune şi el. “Unii pleacă la Roma, alţii la Alba Iulia, alţii la spitalul Sahia”. Îmi spune s-o duc şi pe Nansi în Italia, ca plastician ar avea multe de văzut.
            Vasile, semeni cu Fellini, nu la figură, la gândire.


III

PARACLIS

                                                                       Pentru Alexandra şi Victor


            Aş înota, aş acoperi rutina pe portativ, covrigul conjunctivitei, geometriile insolaţiei. Iau o biblie, pastişă. The Talmud Does Not Permit Sex With A Three Year Old. Thelema – fay ce que vouldras  - Rabelais, Aleister Crowley.
            Nu-mi vine să vă povestesc scandalul, nu rentează. N-am cum scrie despre această doamnă Thatcher, n-o iubesc, n-o urăsc. Drumul Jilavei, la dreapta. Ăştia nu s-ar certa. Ăla nu era beat. Cât favoritism pentru străini. Voi procesa caiete, poeme din ocult. Arsă floarea soarelui. Ciadul este mai mare ca România, steag pe steag.
            Romanul leucemic bălteşte.
            Genoveffa vergine. Nu şi Tomaida, afină. Feminitatea de dinaintea femeii. Giuliano martire, NY. Liberata vergine.. Emerenziana, Filofteia. Ce virgină, ce martir, ce abate am pe verso? Francesco di Sales. Da' sfinţii ăştia. Pierdui Dunărea, Saule. De nu mi-o ieşi marea din păreri. Zice că l-ai omorât. Vezi că te sun tot pe mobil. Nu-l mai face beţiv, nu e beat. Calendar mai mult sânge. Suflet de virginitate. Mi-aţi păpat respectul. Am în burtă lilieci din Ionele.
            Aici ar fi scrisul din prag. Mănăstiri de nasturi. Naşteri agnostice. Rămăsesem la Bosco. Penultimatum. Păduri de leucemie. Îi scriam o epistolă la cânepă. Magie minimă hăituită. Shinto. Aflaţi-ne sihăstriile. Parolă de mântuire. Te-ai uita frumos, n-ai râde, ce să mă mai spovedesc, povesteşte episcopi de treabă îmbătrânindu-ne. Lăsarăm cânepa. Ne-o aştepta. Bhang. Diabetul stupilor. Messă în Andalo. Gemenii mării în Mamaia-Sud. Verdiana, Viridiana. Şi lui Bunuel  o scrisoare, să fi răspuns Fernando.
            Adusei crucea. Contează neuitarea. Impresie de lojă. M-aş fi afiliat simpozioanelor. Nu faci ce-ţi doreşti, ce-ţi iese-n cale, cât să crezi în destin, în fatalitate, în imposibilitatea de a te realiza, cum că eşti programat liminar, eliminat din pornire. Na şi ţie. Cât să ţi se întreţină canibalismul, ştii un lucru, tot vei fi mâncat. Verdiana, te făcusei vediana, vedică.
            Sfinţii italieni, chenare de pagini maha în Architetto şi Caiet studenţesc galben. Sankalp jain. Kayotsarg. Din sfinţi se alege altă mare comunicantă prin Morse cu Piteşti. Poezia mai cânepă, voi după maci. Subhash era mai bătrân ca Mohandas. Gruelescu trecut prin pentateuc. Telemea lui Pantagruel. Valule, cântă-te. Şapte zile să locuiţi în corturi. Levitic. Norul acoperea cortul. Numeri. Tu să-mi fii tată şi preot. Judecătorii. Cei patru contra Iov. Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde. Psalm 78. Împotriva Egiptului. Ezechiel. Fata îşi dă păpuşa pe tobogan, băiatul se dă pe el. Ce caut în biblie, ce caută biblia în mine? Respectuos a ne devora. Confundasem pe I cu E. Tola, fiul lui Pua, fiul lui Dodo. Domnul te dăduse astăzi în mâinile mele în peşteră. Samuel. Gata scandalul, subiect nici atât. M-am apucat de punctuaţie. I-am zis, tu te respecţi numai pe tine şi vrei ca toţi ceilalţi să facă la fel, tot pe tine, normal, te-ai prins, uite că nu ne mai contrăm. Ram în sămânţa lui Pereţ: Pereţ – Heţron – Ram – Aminadab – Nahşon – Salmon – Boaz – Obed – Isai – David.
        Kayotsarg. Tratack. Yoga în Marea Neagră. Mănăstirea mării, a marinarilor Mariei, primească-ne prana

 Matei şi Sfinţii italieni
                     
                                                Per Eduardo e Rione Sanita


V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat
V-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit

Luaţi jugul meu asupra voastră
Oamenii vor da seamă de orice cuvânt

Iona trei zile şi trei nopţi în pântecul chitului
Fiul omului trei zile şi trei nopţi în inima pământului

Făţarnicilor faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi
Şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi
Luaţi seamă şi feriţi-vă de aluatul fariseilor şi saducheilor
Puţin credincioşilor pentru ce gândiţi că n-aţi luat pâni

Ilie a şi venit şi ei nu l-au cunoscut era Ioan
Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor
Mare este secerişul dar puţini sunt lucrătorii
Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor
Ei îl vor omorâ dar a treia zi va învia

Înapoia mea Satano tu eşti o piatră de poticnire pentru mine
Dacă doreşte cineva să vină după mine
Să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să mă urmeze
 Ioan slavă pe care mi-ai dat-o tu fiindcă
Tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii

Părinţii din unghi îmi rotiră sorii ochi
Fraţi şi învăţători ca-n Gita şi-n Matei rupt italienilor
Respingerea părinţilor unul cu omor unul cu logos
Aşa şi italienilor scrisul pe fruntea ruperii prin război strin
Giulieta Eduardo Isabela Eugenio Tereza
Dottore ci lo troviamo insieme nella notte
Ognuno ha il suo misticismi în vecinătatea Domului
Cortegiul patimilor spre Etna topind crucea

Icos: MATEI ŞI SFINŢII ITALIENI
Logosul grăind în pilde
lucruri ascunse de la
începutul lumii.
Părinţi în unghi.
Matei se rupse pagini italienilor.
 Moarte cui va grăi de rău
pe tatăl sau pe mama sa.
Fraţi şi învăţători de ucis în Gita.
Dacio, vescovo di Milano.
Nu te retrage glonţ în vreo
cetate a Samaritenilor.
Voi, che mi comandate cose imposibile.
Francisco iris al Egipto
por kristianigi la Sultanon.



 Ioan şi Sfinţii români

                                                Martirilor de mâine


În mijlocul vostru stă unul pe care nu-l cunoaşteţi
Oricui bea din apa aceasta îi va fi iar sete
Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac
N'am drac şi eu cinstesc pe tatăl meu dar voi nu mă cinstiţi
Eu sunt uşa dacă intră cineva prin mine va fi mântuit

Voi veţi plânge şi vă veţi tângui iar lumea se va bucura
Vă veţi întrista dar întristarea voastră se va preface în bucurie
Filofteia Arsenie Gheorghe Vasile Sandu
Domniţa Pita Catrina Zotic Frunza Zahei

Piatra Chifa tăiase urechea lui Malhu Vincent
Este de folos să moară un singur om pentru norod
Dacă am vorbit rău arată ce am spus rău
Dar dacă am vorbit bine de ce mă baţi

Maria Magdalina s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe domnul
Pace vouă cum m-a trimis pe mine tatăl aşa vă trimit şi eu pe voi
Dimineaţa Iisus stătea pe ţărm dar ucenicii nu ştiau că este Iisus
Cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu

Dacă vreau ca el să rămână până voi veni eu ce-ţi pasă ţie
A ieşit svonul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc
Ce înţeleg prin sfinţi români of course capete tăiate
Nu scriitori nu partizani nu străini nu pustnici nu criminali
În cale după umblet scrisă Pita sufi Catrina în cânepă
Numai sfinţi numai părinţi numai sfinte să ne-alinte
Cu-ale domnului cuvinte din Eufrosin Călin Din
Cu moara mălai cremlin făină în submarin
Fotografiaţi fiziciana din astronomia voastră
Sfinţi născuţi din trup de duh din durere nu văzduh râs ras la stuh

Turcilor pe capete după Roma capete Moscova ne scapete
Atunci sfânta Românie căpuită pe tipsie surioară Salomie
Cum ajunse doar Ioan sfântului valahian şi muri în cort în lan
Caută-i în stăreţii gropilor comune-i ţii sfânt nisip sub vii pustii
Pescăruşii toţi şi navă dormitează pe otravă până câinii-i zbor în slavă
De lucrarea sfinţilor oşti romano-dacilor fanar papistaşilor
Nume de sămânţă grâu nume de arhanghel frâu nume de martir părâu
Naşterea pe la irozi îngropat de voievozi înviat în flori de bozi
Voi căuta din Hristos ce din greci şi cu folos din evrei mai drăgăstos
Gnostici nebăgaţi în cost fără preţul anagnost dar şi-acum e lucru prost

Cum am râs a ne-mpăca discotecii nemţi a da nedormirilor în za
Sfinţilor nu vă cunosc dar citesc smirnă nu mosc dinspre voi de-a surda trosc
Poate frunza oaia-n brad mai din fluier camarad din Galaţi în Galaad
Sfânta mamă fără sine soră-mea nepoţii strine soarele de prin cantine
Te-aş slăvi n-am decât raze te-aş purta nu am talaze mi-ai fi domn în metastaze
Comparaţi-i până-n aur aură de minotaur zdrenţuită pe coclaur
Şoapta trăznetului cord invers filmul amarcord noaptea adormind la bord
Sat cetate sinucisă din uzină recipisă puşcărie-ntredeschisă
Nimic sfânt păi dar pe ce să te creadă farmece în dinţii de şoarece
Nici satană cosânzeană dă-mi geană la damigeană ghionoaia-mi dă o pană

Scrisul pe psaltire cal şaua muntelui pocal într-o rână capital
Plecătorii vânătorii găsitorii sunătorii însuraţii vorbitorii
Credincioase înrobite preafrumoase de iubite păcătoase sub copite
Ce virgine neamule ce haiduci haidamule d'unde turci creştinule
Ştiu că domnul nu ne ţine decât popa părăsi-ne în păresimi sfânt neştine
Numai o sfinţenie fără nici ţipenie evanghelie ni e
Obiceiuri rădăcini am venit să mi te-nchini

Ce-mi trebuia din sfinţi nume de meditaţie calendarul acasă
De cum mă luarăţi cu voi parcă şi sfinţi mi-aţi fi v-aş fi după toane
Minuni şi torturi petrecând pe cale alarme auziţi
Pe voi cine v-a gonit stoluri în zbor ne pe direcţie de-o lunecare răsăririi
Ce sfinţi abia umbre pământului călugăre duhului vântului
Rugăciune yoga nevoinţă concentrare la armată gata vânătorii de munte
Sfinte dispariţii clare din a neamului cicoare care floare nu înfloare
Specializaţi în sfinţi cunoştinţe de rude de martiri nu rima
Sfinţii români sunt români sfinţi pomelnic
Nu-i ştiu m-au ştiut sfinţii altfel îi omoram şi eu închinându-mă strâmb

Axiomatici schimnici ipoteze spirituale proverbialităţi cântec
Reflexe din plinul luminii într-o delurime vălurime de ritmare petrecere
când vă răsădirăţi candele pe muzica spaimei de la dumnezeire
Sfinţi din întâmplare întâlnind în capul filei de calendar nici ortodox nici protestant
Şi o analogie atavică justificare empatică terorii religioase
Ci nerespectându-ne sfinţii cum am putea exista măcar din clipa gândului la ei
Cum nici ei nu se strigară urechilor bieţilor enoriaşi
Ce alţi sfinţi decât înşişi însuferitorii suferiţilor suferitorii însuferiţilor
Sfânt criminal sfânt călău sfânt irod sfânt comunist sfânt turc sfânt liliac
Sfânt dac sfânt creştin sfânt decapitat sfânt uitat sfânt cenzurat sfânt scris

Rimam a sonet acum un an alkyoni în persoana pescăruşilor omnivori
Cuminţi pe nisip privind acelaşi vânt migrând primului zbor împreună
O sociabilitate de sfinţi pozaţi după ei modele şi după descrierea mea
Au dus alţii sfinţi ca ei din fresce în valuri arzându-mi vederea
N-am altă explicaţie a sfinţilor decât soarele decât apa reflectându-i
Împreună lumina sfinţenia căutasei văz peticindu-ţi
În rugi cu un ochi cu amândoi până sub largul solar orizont de-aproape unul în zare fără şir
Vei orbi de soarele sfinţilor în traducerea evangheliilor cu uitarea părinţilor
Miere ce ne-oi fi vrăjit la tine-n cuib de-am puit când albine n-au roit
Pe furate mâinile şalele picioarele bătrâneţile morţile

Dacă moartea e sfânta ce rost avu viaţa sfântului necunoscut
Prefăcută necredinţă şi mai prefăcută credinţă fug demonii de nehotărâre
Cred în sfinţii români neidentificaţi necăutaţi nemaiînfrunziţi în fraţi
Cred în martirii credinţei în eroii suferinţei în psalmiştii nevoinţei
Cred în mama cred în tata după moarte încă şi în soră-mea că trăieşte
Cred în cei vii în cei morţi n-am grija pedepselor nici a recompenselor
Interschimbabile karme snobism oriental de unde-o veni sfinţenia
Sfinţenia naturii şi a omului până-n romantici gnostici şi mistici
Mai adie steaua constelaţii fiul dumnezeirea moartea preexistenţa
Cred în distrugerea credinţei pedepsitoare pe neîncercate fie ce-o fi sfânta sfintelor

Pe schimbate foile mirurile credinţele din comandă fiinţele
Filofteia sfânta moartă sfinţii noştri sunt străini pe Cristos că îl primim
Moarte aş primi şi de la evreu pentru evreul Hristos
Cum a lăsat vorbă către ai lui neamurilor către al domnului
Ioan ne e pe pământ ce ne e Hristos în cer Hristos pe pământ Dumnezeu în cer
Mai o străinie cioban străinel Crist sau sol lui Zalmoxe
Străini şi-n Italia pre catolicie Matteo evanghelista
Dar Il Nostro Signore am vedea autosacramentale calendar
Voi trece la Ioan despre Ioan şi frate-său cu mamă


 Icos: IOAN ŞI SFINŢII ROMÂNI

Surioară Salomie, Românie pe tipsie.
Nu ziceam noi bine că eşti samaritean?
Chifa tăiase urechea lui Vincent.
Iată fiul tău, iată mama ta.
Ucenicul acela nu va mai muri deloc.
Domnul pe cruce cu tine a vorbit.
N-am pierdut pe niciunul.
Ucenic al sfântului Daniil,
din Putna Ierusalim ai făcut.
Catapeteasma neamului s-a despicat.
Bucură-te, Mireasă urzitoare
de nesfârşită rugăciune.
Tantum esse sub fragmentum
Quantum toto tegitur.



            We are of Ur and Babylon. We were of Egypt. În România, ieri la ruşi, azi la americani. Ne prea grăbim să declarăm sfinţi. Când unul, în loc să putrezească, se păstrează, ba mai mult, miroase frumos sau izvorăşte mir, atunci nu prea mai este loc de discuţie. Organista lui Bach, beţivă criminală. Te-ai vrea diamant de cenuşă, să îmbogăţeşti copiii. Eu aş scrie cu pană de pescăruş, bine , de gâscă, manuscrise de vânzare postum. Ne ridicăm în copii cum nu ne vor arunca manuscrisele şi ceramica.
            Gerar. Vasile, Ioan, Antipa, Bretanion.
            Făurar. Perpetua, Teodor, Casian.
            Mărţişor. Domnina. Isihie. Dialogu. Marin.
            Prier. Gheorghe. Calinic. Sava. Alexandra. Ilie. Iosif. Elisabeta.
            Florar. Iov. Ahile. Constantin. Elena. Sofia.
            Cireşar. Zotic. Antim. Alexandru. Grigorie. Ioana. Matei.
            Cuptor. Ştefan. Leontie. Achila. Faust. Ilie.
            Gustar. Maria. Solomeea. Varlaam. Teodora.
            Răpciune. Moise. Nimfodora. Iona. Teodosie.
            Brumărel. Anania. Parascheva. Oprea. Dimitrie.
            Brumar. Paisie. Antonie. Andrei.
            Undrea. Filofteia. Daniil. Petru. Nicodim. Hermes.
           
Oh San' Agata la gloria
per noi prega, prega di Iassu

            E il frate Bonagura (Santa Chiara). Dacio, vescovo di Milano (San Dacio Aghioti). Il santo vescovo Evasio. Beata Fina, vergine. În esperanto: Francisko iris al Egipto por kristanigi la Sultano. Fără spor. He prayeth well, who loveth well / Both man and bird and beast. (Coleridge). Et postea parum steti et exivi de seculo. (San Francesco d'Assisi). San Gennaro / Ianuario. Chi siete voi, che mi comandate cose imposibili? (Don Bosco). O San Prospero abbi pur di noi pieta. Santa Beata Ninfa vergine e martire. Santa Scolastica. Santo Stefano del Lupo avrebbe ammansito un lupo nele campagne di Manoppelle. Tantum esse sub fragmentum / Quantum toto tegitur (Tomasso d'Aquino).
            Evlavie sfinţilor neamului nostru, mucenici, ierarhi, cuvioşi, mărturisitori şi voievozi, ştiuţi sau neştiuţi.    

Bucuraţi-vă, sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!
Bucură-te, Sfinte Sava, mare mucenice, că apa Buzăului s-a îmvrednicit a primi prea cinstitul tău trup!
Bucură-te, Niceta, că pe mulţi dintre daci i-ai botezat în numele Sfintei Treimi!
Bucură-te, Daniile, mare sihastru, că din pruncie viaţa ţi-ai împodobit cu toată virtutea!
Bucură-te, Vodă Constantin, mucenice, că te-ai arătat mai darnic decât toţi domnii!
Bucură-te şi tu, Sfinte Antim, că din pământul Iviriei ai ajuns păstor al Ţării Româneşti!
Bucură-te, Paraschiva noastră cea iubită, care viaţa desăvârşit ţi-ai închinat-o lui Hristos!
Bucură-te, Ştefan cel Mare, spaima păgânilor şi apărătorul întregii creştinătăţi!
Bucură-te, Filotee, fecioară prea lăudată.
Bucuraţi-vă, toţi cei închişi la Piteşti, care l-aţi mărturisit pe Hristos!

            Veniţi toate popoarele creştineşti pe “Fiul Tunetului” să-l lăudăm, Pe Apostolul şi Evanghelistul Ioan , cel ce a scris şi a tunat dogmele dumnezeeşti în toată lumea, căruia cu credinţă şi cu evlavie din inimă să-i stigăm: Bucură-te , iubitorule de feciorie, Ioane Apostole, de Dumnezeu iubite!
            Acatistul Rugului Aprins (Sandu Tudor)... Bucură-te, Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune! /.../ umblare prin care Aminul în noi a venit /.../ răgazul în care logosul în noi se ascultă /.../ salt isihast cu zbor de binecuvântare /.../ osia cerului cu luceafărul înţelesului /.../
Tu, Darnică Maică, Povăţuitoare de taină,
Doamna nădejdii, a înserării albastre,
Stăpână cu trei luceferi pe haină
Şi sfânta Arghira a neputinţelor noastre

            Acatistul Mântuitorului Iisus Hristos /.../ Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! /.../ ziditorul celor de sus... răscumpărătorul celor de jos... pierzătorul celor de dedesubt... cuvântul cel necuprins... cuvântul cel nevăzut...
            Văzând străina întrupare a lui Dumnezeu, să ne înstrăinăm din lumea cea deşartă şi mintea spre cele dumnezeieşti să o suim.











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu