La 22 iunie 1941,
România nu a atacat U.R.S.S.,
ci a răspuns agresiunii sovietice
începută la 26-28 iunie 1940
Redactia ART-EMIS
Duminică, 22 Iulie 2018
„Istoriografia
românească a declarat ziua de 22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a
început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii
care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940.
Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept
începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic,
pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz. Cu toate
acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susţine o
variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o
agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania
nazistă[1]).
Prin actul
de la 22 iunie 1941 România nu a fost stat agresor. Războiul sovieto-român s-a
declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.
„Nu pot fi
socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940
iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o
retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când
este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra". (Mareşal
Ion Antonescu, 15 mai 1946).
„Împrejurările
geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în
iunie 1940 sînt de notorietate. Se impune însă ca acestea să fie amintite -
fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului
din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României - pentru a explica
acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului
studiu.Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment
„cheie" în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional
secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul
căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia".
Pe fundalul
victoriilor germane înFranța, la 23 iunie 1940 - a doua zi după capitularea
Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură
cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea
pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul
român refuză o înțelegere pașnică". Pretențiile sovietice se extindeau „și
asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană".
Concomitent
cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la
frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare
Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate - conform datelor serviciilor de
specialitate ale armatei române - 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii
cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice. Situația era de natură să
îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a
primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului
că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte
serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la
granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe",
astfel de pregătiri nefăcîndu-se „decît în ajunul unor operații ofensive".
Era vorba,
în primul rînd, de capacitarea spionajului și a diversiunii, încare forța
militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din
Basarabia. Cu consimțamîntul Germaniei, Ribbentrop comunicase acceptul german
la 25 iunie - și al Italiei, la 26 iunie, Molotov remite lui Gheorghe
Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă
prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:
1. să
înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia;
2. să
transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta
alăturată", așteptând răspunsul părții române în cursul zilei de 27
iunie.în ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor - de altminteri, prompt
sesizate de factorii responsabili români -regele Carol al II-lea nota în
jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și
m-a revoltat în cel mai înalt grad".
Dar
consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că
numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern
prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie. Consultarea
reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării
ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat
în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile
României. Carol al II-lea notează referitor la aceasta: „Ceea ce face pozitia
noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și
Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei
fronturi".
Se impune a
adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului
Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria
dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor
ei justificate cu privire la România [...]".
Tot la 27
iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care
dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la
satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei". În consecință,
guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să
procedeze imediat și înspiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de
comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic".
Răspunsul
român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de
27 iunie, Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a
comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi
termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe
operațiunile la miezul nopții", pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie
să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului
român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la ora 14.00, după ora Moscovei, la
28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe
române", acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie. De asemenea, se
cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele
puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat
„nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua".
Sfătuit de
miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate
diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile
dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele
sovietice au trecut Nistrul ocupînd - pînă la 3 iulie - Basarabia și nordul
Bucovinei. Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în
evidență două aspecte. In primul rând a fost vorba de ritmul rapid de înaintare
al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate râul Prut la 30
iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise. Trupele sovietice
au avut o atitudine ostilă, deschizînd focul, luând prizonieri și dezarmând
unitățile române întilnite, capturând material de război în valoare de
2.750.900.803 lei și sechestrind trenurile de evacuare. Un al doilea aspect a
avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota
ultimativă - „un teritoriu din Vechiul Regat".
Ministrul
român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează
considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adînc în
teritoriul Vechiului Regat al României". Molotov a replicat că problema va
fi în atentia comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare
dificilă". Ulterior - cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu
nemulțumirea României - guvernul sovietic a precizat că „nu consimte la
schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina". În consecință, derularea
evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite
formularea uneiconcluzii importante pentru încadrarea exactă a atitudinii
României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941:
Presiunile
și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de
agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de
Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în
fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota la l mai 1943:„Tactica Kremlinului
a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație
internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile
politicii externe a Sovietelor. Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși
unirea Basarabiei în 1929, cînd semnează la Moscova Protocolul pentru punerea
anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la
actele de război a statelor semnatare, și în 1933,cînd semnează la Londra
pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei
cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor".
Mult mai
important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în
permanență legile internaționale, provocînd 197 incidente de frontieră, cu
deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22. In raportul
înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia:
„Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la
frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii
grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mârșave și atacurile lașe ale
bolșevicilor". În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a
înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea
afirmație: „Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război
cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea
ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care
recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în
măsura de a se apăra".
Deși
aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea
totuși la jumătatea drumului. Și anume, agresorul a fost indubitabil U.R.S.S.
în 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva
unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de
granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decît ca
agresiune. De altfel, României i s-a declarat război de către marile democrații
occidentale numai după acest act. Pînă atunci, România era considerată țară
ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.
Dar la fel
de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin
încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie
1933) și Convenţiei pentru definirea agresiunii, semnată între România,
U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933. România a
ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16
octombrie 1933, primul,și la 17 februarie 1934, al doilea. Atât prima cât și a
doua convenție stipulau la articolul 3: „Nici un considerent de ordin economic,
politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare
pentru agresiunea prevăzută la articolul 2", iar articolul 2, alin. 2,
mentiona: „în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict
internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict,
statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: [...] 2. invadează
cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt
stat". Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel
articolul 3: (semnatarii - n.r.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul
articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din
circumstanțele următoare:
A. Situația
internă a unui stat, de exemplu: Structura politică, economică sau socială;
lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza
grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.
B.
Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de
violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin
sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice;
boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile
economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de
frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în
articolul 2".
Citind cu
atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate
constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul
dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război
s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea
prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a
forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune. În această privință,
mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie,
când rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș,
și-a permis să atragă atenţia că sunt într-un teritoriu din Vechea Românie
neprevăzut în ultimatum. Această « mare îndrăzneală » pe care și-a permis-o
bravul căpitan Boroș a fost « răsplătită » de către ruși cu omorîrea lui, a
încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir. [...] În
legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la
data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul
comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de
luptă după ordine noi". Mai mult decât atât, în afară de ocuparea
tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut
și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord: „Demersurile
făcute de guvernul român la Moscova pentru a obtine retragerea trupelor
sovietice din localitatea Herta, ocupată de tancurile sovietice la 29 iunie
1940, au fost respinse de sovietici".
În timp ce
la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de
demarcatie în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să
ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la
numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele
din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăuţii de Jos - Dersca. Trupele sovietice au
provocat un incident între 26 - 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat
în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia.
Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care
sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și
prizonieri.
La 5
noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și
canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare". Dar chiar
documentele sovietice tratează ocuparea teritoriilor românești drept act de
război: Raportul acţiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!)
Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul
V se prevedea: „înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost
făcută de către Statul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin
consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și
unităti subordonate nemijlocit. Direcțiile privind concentrarea trupelor spre
linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 până la 21.45 [...].
Prin
semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la
Paris (1990), România a recunoscut statu-quo-ul frontierelor, dar încadrarea
juridică a agresiunii U.R.S.S. împotriva României are importanță pentru a
delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia
românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat
la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941. Perioade lungi de non
beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria
modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta.
Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că,
dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, U.R.S.S. a
încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu
Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile
în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia! În privința stării de
beligerantă instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România,
Convenția privitoare la deschiderea ostilităților - Haga, 18 X 1907 - articolul
l precizează: „Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu
trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma
unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de
război condiționata". Rusia era parte semnatară a acestei convenții".
Notă: Textul
prezentat este un fragment din volumul Armata, Mareșalul și evreii, ediția I,
Editura Rao, 1998, autor Alex Mihai Stoenescu (fără note de subsol). Pentru o
mai bună cunoaştere, vizionaţi şi filmul documentar „Ocuparea Basarabiei de
către U.R.S.S. - 28 iunie 1940"[2].
-------------------------------------------
[1]
https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Romania-nu-a-atacat-Uniunea-Sovietica-in-22-iunie-1941-ci-a-RASPUNS-la-agresiunea-sovietica-inceputa-in-28-iunie-1940-144170
[2] https://www.youtube.com/watch?time_continue=95&v=WkR4NWgpKXE
http://www.art-emis.ro/istorie/4946-la-22-iunie-1941-romania-nu-a-atacat-urss-ci-a-raspuns-agresiunii-sovietice-inceputa-la-26-28-iunie-1940.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu