Vasilica GRIGORAȘ: “Valea, Poete!” –
între ironie şi luciditate
În acest an,
2018, la Editura CRONEDIT din Iaşi, poetul bârlădean Simion Bogdănescu a
publicat volumul “Valea, Poete!”. Privesc intens coperta pe un fond albastru,
între senin şi cenuşiu, împletit cu un galben sclipitor, precum lanurile la
maturitate, coapte deplin.
Mă incită
titlul: Valea, Poete!, poeme. Deloc desluşit. Mi se pare puţin trist, oarecum
hilar, desprind o uşoară ironie… cam “anapoda”. Şi totuşi, reflecând mai atent,
conştientizez că acest titlul ne transmite un sentiment ontolgic pe o idee sensibilă:
ardoarea confesiunii într-o zvâcnire de strigăt existenţial. Mi se pare
deosebit de interesant şi încep să caut. Pe coperta a patra citesc un fragment
despre autor: „Trezorier de plăsmuiri, avar şi risipitor, altruist şi
însingurat, generos şi ispititor, creatorul bîrlădean este un Midas modern şi
enigmatic, iar aurul pe care-l obţine din cuvintele atinse de harul său se
numeşte POEZIE. Cu ea şi prin ea ne face părtaşi la cea mai ispititoare
aventură care îi este sorocită omului: frîngerea azimei sufleteşti întru
îndestularea semenilor!”. (Valeriu Stancu) Înţeleg că este un om plin de
paradoxuri, poate prea auster cu domnia sa, dar aş îndrăzni să spun că întrevăd
un poet atipic, un scriitor „altfel”, ca şi titlul cărţii. Doreşte oare poetul
să fie în trend cu moda de astăzi, când toate se vor a fi altfel: „şcoala
altfel”, „familia altfel”, „iubirea altfel”, „literatura altfel”, „poezia
altfel”…? Poate că nu, sau doar în ceea ce priveşte individualizarea ca
scriitor în panoplia literaturii române.
În cea mai
mare măsură, poeţii cântă în versurile lor viaţa cu toate ale ei: cu bucurii şi
tristeţi, împliniri şi dezamăgiri, trăiri şi experienţe suave sau mai
deocheate, natura întru toate manifestările ei, iubirea de la sublim la
grotesc…
Poezia din
cartea „Valea, poete!” este de factură filosofică, abordează probleme
existenţiale, viaţa şi moartea, timpul ireversibil în dimensiunile lui,
impactul sfârşitului asupra prezentului, a morţii asupra vieţii… Prin poeziile
sale, autorul se adresează eului interior, însă în subsidiar, se adresează nouă
tuturor, şi fiecăruia în parte. Nu-l putem bănui de disperare, dezamăgire, nici
măcar de slăbiciune firesc umană, deşi episodic întâlnim fărâme de pesimism:”eu
rămân pe ţărm/ nedesluşit/ precum ceaţa/ şi-aştept soarele morţii/ cu faţa
plînsă/ cu plînsă faţă.” (Maree ascunsă) Luciditatea, demnitatea şi
curiozitatea îl îndeamnă să abordeze subiecte puţin accesibile şi încâlcite,
precum lianele în junglă.
În opinia
lui Simion Bogdănescu, viaţa este un zbor, iar oamenii se cred zmei înaripaţi,
visând să atingă cerul: „Voiam să zbor, şi m-am urcat pe casă/ Şi în agudul
greu m-am căţărat -/ Nu bănuiam că cerul nu mă lasă/ Ca să-l întrec eu însumi
la-nălţat.// Dar cîte nu visam! S-ajung la Domnul/ În platoşă, cu lance şi cu scut
-/ Nu bănuiam că mă pîndeşte somnul/ Şi din văzduh în moarte am căzut!” (Hoinar
spre cer), însă în tot şi în toate guvernează probabilul, posibilul, totul
funcţionează conform unui plan tainic, fără ca omul să poată înterveni prin
deciziile sale „Dacă aş întreba/ duminică dimineaţa/ lumina pe cărare/ de ce
luminează,/ nu mi-ar răspunde,/ nici nu m-ar lua/ în seamă,/ ar lumina în
continuare…” (Poem probabil)
În viziunea
poetului, nimic nu este cert în această lume. Şi pentru a demonstra acest fapt,
intitulează zece poeme „Incertitudine”. Încă din primele versuri ale primului
poem „Incertitudine 1”, ne spune simplu, deschis că totul „Este o realitate/
părelnică…” şi încheie poemul cu: „Există o părere/ veridică/ Nesiguranţa/ cu
care Dumnezeu/ împuşcă mugurii,/ frunzele, ghinda./ Fantomele copacilor,/
strigoii lor îmi vin/ în ochi înapoi/ Nesiguranţa cu care eu/ trec din
realitatea părerii/ în părerea realităţii.” La sfârşitul poeziei „Incertitudine
10”, conchide: „O necurmată povară/ să-mi duc în spate/ sacul cu minuni, cu
oase/ şi să-mi calc/ în picioare prin vis/ propria umbră”. Viaţa este o
călătorie prin ţara minunilor timpului, împletind suavul cu grotescul,
delicateţea cu vitalitatea, tragismul cu bucuria.
Şi pentru că
înnoptarea vieţii este iminentă, poetul ne îndeamnă să trăim clipa,
închinându-i 10 poeme, intitulate „Clipă-loc”, clipele trecând în zbor, şi
chiar dacă, de multe ori doreşti să le opreşti, ele trec precum nişte fecioare
zănatice, lăsându-şi urmele pe canavaua inimii. „Înfuriat/ am strigat după ea/
pînă ce ploaia a întors/ capul/ speriată/ la colţul străzii/ şi mi-a spus:/
-Las-o!/ N-o opri şi n-o mai/ căuta!/ Am s-o urmăresc eu/ o bucată de vreme/
până ce trece/ cu alt bărbat/ pe celălalt trotuar.” Poetul ne aminteşte, ba
chiar ne avertizează că dacă nu tratăm cum se cuvine fiecare clipă, dacă nu ne
împrietenim şi nu ne bucurăm împreună, ea ne trădează şi suferinţa noastră
ajunge pe culmi nebănuite.
Aşa cum ştim
cu toţii, moartea este implacabilă, este singurul lucru sigur în viaţă. Simion
Bogdănescu ne-o spune atât de ingenuu în poemul „Cu cheile biblioteci”, „Iubiri
tîrzii, pretimpurii/ atîrnă-n cifre liliecii./ Din moarte nu mai poţi să vii/
mai înainte de toţi vecii./ E-un vifor calm de păpădii/ pe toată-ntinderea
potecii./ Ce să ghicim din mii de mii/ atîrnă vremea liliecii./ Din moarte nu
mai poţi să vii/ cu cheile bibliotecii…” Viaţa este cărăruia pe care defilăm,
este ninsoarea cu puf de păpădie clătinat la cea mai mică adiere şi spulberat
de vântul năpraznic. Viaţa este cartea, ale cărei file se îngălbenesc încet dar
sigur, devin casante, apoi se sfarmă. Autorul ne îndeamnă să folosim „cheile
bibliotecii” atât cât trăim pe acest pământ pentru a ne îmbogăţi mintea şi
sufletul, singurele comori.
Poezia
despre moarte este drăgăstoasă. Autorul, pe un ton dulceag dezmiardă moartea,
pe cea mult-nedorită şi i se adresează gingaş, cu diminutive. Ne întrebăm: de
ce această abordare? Poate pentru a o îmblânzi, îndulci, iar aceasta să-i
înţeleagă dragostea de viaţă şi să-l mai păsuiască un timp? Ar fi cea mai mare
naivitate să credem aşa ceva. Poate speriat de Terminus, (în mitologia
românească, divinitate protectoare a haturilor dintre ogoare şi a hotarelor în
general) de sfârşitul indubitabil, astfel justificând atitudinea sa de
curtoazie? Sau poate este o încercare de a înţelege postura acesteia, mereu în
contratimp cu viaţa şi dorinţele omului? Să-i înţeleagă misia, ea fiind cea
care face trecerea de la viaţa trecătoare la veşnicie, la viaţa fără de moarte.
Şi, în final, de a o accepta cu seninătate. Parcă sună mai bine aşa! Din
această perspectivă, cartea „Valea, Poete!” este o lucrare de autoconvingere,
iar mesajul pe care trebuie să-l recepteze cititorul este unul de acceptare a
morţii, de pregătire în acest sens şi de a merge senini pe firul timpului,
bucurându-ne de viaţă „Draga mea morţişoară, / drăguţa mea şi scumpa mea,/ tu
eşti mereu în contratimp….// Scumpa mea morţişoară, /drăguţa mea,/ Nu am ce-ţi
face, / Asta eşti tu, -/ Tu eşti mereu în contratimp!…” (Contratimp) Acest
lucru înseamnă înţelegerea, pe cât posibil a planului lui Dumnezeu, a creaţiei
divine.
Poetul
Simion Bogdănescu este un gânditor liric meditativ. În carte întâlnim o
întreagă bibliotecă de reflecţii, meditaţii, gânduri, trăiri… Deşi tema
centrală a volumului o constituie reflecţia asupra morţii, prin poezia sa ne
conectăm cu armonia. Prin lectura cu voce tare, rezonăm nu cu învelişul
cuvintelor, ci cu ceea ce este dincolo de slovă, de vers, cu ceea ce este intim
versului. Cursul poemelor este curat ca lacrima, în care putem identifica
măreţia harului din care a izvorât. În poezia de dragoste, autorul este un
maestru de percuţie înaltă, coardă sensibilă şi vibrantă, prin care tensiunea
ajunge la apogeu: „Ungherul nefiinţei tale mute,/ Femeia mea de grijă
tremurând,/ S-a stins pe rugul zării ce-şi asmute/ Cercul de vrajă dincolo de
gînd.// Doar destrămarea focului de vară/ Prin labirint va geme-orbecăind/ Ca
să te pot păstra ca dinioară/ În braţe, te voi devora cu jind.” (Cerc de vrajă)
În îmbinarea
abilă şi caldă a poemelor între cele două coperte, întâlnim pusee de romantism;
pentru autor, nimic nu este mai important decât iubirea.
Destinul
este scris în stele, şi „Chiar dacă destinul/ nu ne-ar aşeza/ pe fiecare/ în
ceasuri singure,/ în întîmplări separate/ şi înecate coşciuge/ pe lîngă undiţe
vechi/ şi momeli cu puncte de zar/ de ape curgătoare,/ chiar dacă soarta/ n-ar
fi o vîrşă oarbă/ în care volatil se alunecă, -/ eu tot te-aş chema/ din
tinereţe înapoi/ în zodia peştilor/ fericiţi de flexibili/ să înotăm din nou/ în
iubire!…” (EU TOT) Autorul îşi zideşte în vers o „Colibă de dragoste”,
invocându-şi iubita „Sălbatico,/ lasă-ţi părul să crească/ în devălmăşie/ din
creştet/ pe lîngă şolduri/ pînă la călcîie! // „Noaptea/ să mă sufoci
încălzită/ cu părul răvăşit/ pe tot patul, / sigur să fiu/ că nu vei mai iubi/
în veci pe altul!” Şi totuşi, în euforia iubirii, poetul temător se întreabă:
„Şi tu, femeie, nu eşti oare/ o statuie de cretă?/ O mişcare minune/ care ai
stat o clipă/ şi-ai pierit pentru/ totdeauna/ înălţîndu-ţi zborul/ sufletului
dintr-odată/ cu aripile sau cu braţele/ într-o tăcere albă/ de nemişcată
egretă?”(Oare?)
Nu lipsesc
nici accentele nostalgice după vremuri trecute, acum sălăşluind parfumate în
cufărul de amintiri „Ehei cum zburam călări/ Doi pe-un cal pe-atunce/ de-ai mai
fluiera pe mări/ prin păduri şi lunce” până la apusul iminent
„Ehei, cum
zburam călări/ Doi pe-un cal pe zare – / Eu am mers mormînt pe mări, / Tu,
mormînt sub mare…” „Doi pe-un cal”
Soluţia în
viaţă este credinţa, rugăciunea, strigătul binefăcător întru bucuria vieţii:
„Ierusalime,/ Arde-mă iar în treime/ Şi dă-mă la cîini în mulţime/ Valea de ger
îngerime!/ Poete, jertfa lui Nime!” (Strigare sacră)
Poemul lui
Simion Bogdănescu este „cal de rasă, pur sânge”, cu un demaraj de invidiat, cu
un parcurs galopant şi elegant şi cu un finiş înţelept, iar poetul este
fântânarul care sapă versul până ajunge la izvor, la apa limpede, cristalină a
râului de munte, uneori rece de te îngheaţă sloi pe dinăuntru, dar însetat
fiind, îţi hidratează sufletul pentru mult timp sau pentru întreaga viaţă. Din
această fântână-izvor, culege dezinvolt stropi pentru eul său interior, pe
care-i încălzeşte la lumina cuvântului şi îi dăruieşte celorlalţi.
Simion
Bogdănescu este un poet singular, cu o poezie originală ca tematică, abordare,
stil… În clepsidra-i lirică, nestingherit curge nisip de aur de o fineţe rară,
delicat ca dimensiune, deloc transparent. Prin poezia poetului bârlădean ne
conectăm la mii de volţi ai trăirii umane. Volumul sclipeşte printr-o imaginaţie
şi invenţie lexicală debordante. Metafora exploadeză într-un stil inedit
(soarele morţii, talgerul creierului, tocila timpului, fecioară de omăt,
marmura fricoasă a tăcerii… ) În vers se aude deopotrivă glasul curat al
diapazonului clasic, romantic şi modern, dând versurilor o graţioasă
muzicalitate. Are afinităţi cu Eminescu, amintindu-ne de celebrul vers „nu
creadeam să-nvăţ a muri vreodată” (Odă în metru antic).
Atitutinea
realistă în faţa morţii şi nu numai îl face pe Simion Bogdănescu nemuritor în lirica
românească. Este învingătorul, este cuceritorul, este eroul… Moartea rămâne în
plan secund, este ceva banal, nu este ingenioasă, nu aduce nimic nou, se
manifestă cu platitudine.
Sensibilitatea
poetului evoluează cu discreţie în sfere înalte şi pure. Nu întreaga poezie a
lui Simion Bogdănescu este „subtitrată” pentru a fi înţeleasă de publicul larg,
însă scrierea sa în limbajul inimii şi dintr-o perspectivă firească a vieţii,
ne împacă uşor cu adânca sa dimensiune lirică. Autorul acestui volum este alchimistul
cuvintelor şi prin strălucirea acestora, te provoacă să porneşti în căutarea
altor şi altor bijuterii lirice din opera sa. Lectura câtorva poezii este un
îndemn de a te împărtăşi din spiritul poeziei sale, care te electrizează, te
atrage, te cuprinde. Este o poezie coaptă pe vatra esenţiei lirismului
românesc, astfel scriitura sa fecundă a ajuns la maturitate şi s-a impus la
nivel naţional, iar autorul ca o personalitate poetică structurată cristalin,
cu un orizont stilistic expresiv şi o adâncime poetică sugestivă.
———————————
Vasilica
GRIGORAȘ
Vaslui
25 iulie,
2018
http://www.marianagurza.ro/blog/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu