CINSTEA CUVENITA OMULUI
- Sfantul Nectarie al Eghinei -
Cum sa-l înjosim pe om coborându-l
pâna la treapta de fiinta necuvântatoare pentru ca apoi sa-l socotim degenerat
ca, pe de o parte, sa se demonstreze asemanarea cu cele necuvântatoare (oare I
se mai poate atribui astfel Creatorului necesara trasatura dumnezeiasca a
dreptatii în pofida imperfectiunii trupului fiintelor necuvântatoare raportata
la sufletul irational?) si, pe de alta, sa se explice, de asemenea, diferenta
dintre om si animal? Problemele care ramân nerezolvate în cazul acceptarii unei
asemenea ipoteze îi constrâng pe cei cu cuget sanatos sa fie de acord cu
armonia fireasca dintre trup si suflet si cu diferenta dintre sufletul uman si
cel al animalelor, motiv pentru care omul a primit un trup capabil si
îndemânatic pentru toate exigentele spiritului sau, pe când fiinta
necuvântatoare a fost privata de ele.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un
portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia
/ Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 31-32.
ISTORIA ROMANILOR
Ultimele clipe ale lui Brâncuși. ”Mor
cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin”.
După 1950,
Constantin Brâncuși, stabilit deja de mulți ani la Paris, ieșea din ce în ce
mai rar și pentru scurtă perioadă din casă, suficient doar cât să-și ia cele
strict necesare. Pașii încep să trădeze nesiguranța trupului. Cade bolnav la
pat și așteaptă marea trecere. ”Trăiesc acum ca într-un deșert- singuratic, cu
animalele (sculpturile) mele”.
Printre cei
care l-au vizitat în ultimele luni de viață au fost și compatrioți care-și
amintesc: „…de-a latul laviței, proptit cu spatele de perete, stătea un fel de
Moș Crăciun: nemișcat, cu brațele de-a lungul trupului, cu picioarele atârnând
grele…Frumos cu fața îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe roșcovane.
Stătea într-o nemișcare totală. Era indiferent? Așa părea, dar ochii îi umblau
de colo-colo.
Malițioși,
iscoditori, mobili, ne priveau. Mai mult, ne pipăiau parcă. Deși grav bolnav,
Brâncuși nu se abstarctizase, nu se detașase de viață. Ochii țineau legătura cu
lumea. Colomba Voronca (soția unui scriitor apropiat sculptorului) a
prezentat-o mai întâi pe Florica:
- Cine ești
tu, fetițo? s-a auzit glasul lui Brâncuși.
În locul
Floricăi a răspuns Colomba.
- O
pictoriță din România… și nu mai spui că mai are o calitate. Tatăl ei, ca și
dumneata e oltean.
- De unde?
- Din Balș.
Brâncuși a
ciulit urechile.
- Pictoriță
și olteancă, nu zău! Ia să-ți vedem măselele. Ești din Oltenia că prea ai
dinții frumoși. Și a căzut pe gânduri.
-
Oltenia…frumoase locuri, minunate locuri
Colomba a
întrebat: - Monsieur Brâncuși, nu ți-e dor de țară?
- Dor, dor…
Sculptorul o
oftat și a început să murmure ușurel.
- ”Cânta
cucul lângă noi/ Și ne iubem pe zăvoi/ Să fi murit amândoi”
De tavan
erau suspendate două funii groase, cu noduri, de care Brâncuși se prindea când
voia să se ridice. I-am surprins intenția de a le apuca și am sărit să-l ajut.
- Nu, nu! a
spus imperativ și s-a ridicat singur.
S-a așezat
din nou pe laviță și mi-a adresat o rugăminte
- Fii bun și
te uită pe vatră că pusei niște mere la copt. Mai întroarce-le că s-or fi copt.
Merele erau
scrum. I-am spus. A zâmbit și și-a trecut o mână prin barbă.
- Ce mere
mai coceam în copilărie.
M-a rugat
apoi să-i dau două albume de fotografii, primite din țară. Am început să le
răsfoim.
- Le
privesc, le privesc cu mare drag. Le și visez, și când mă trezesc mi-i dor,
tare dor”.
Era un semn
al apropiatei sale plecări în eternitate, al reîntoarcerii la locul copilăriei.
Peste 20 de
ani, în 1976, poetul Eugen Jebeleanu își va aminți și el.
„…l-am
regăsit la Paris, într-un fel de magazie, pe săracul, săracul miliardar. El,
care, îmbogățise nu numai Patria mea, nu numai planeta noastră, ci Universul
întreg- într-o magazine… și nu-mi vorbea în esperanto (limbă inventată în 1887,
frecvent utilizată de Brâncuși), ci românește. Și era bătrân și era bolnav- dar
cât era de vesel. Și obrazul meu rușinat și pentru alții, s-a afundat în
zăpezile curate ale bărbii lui”.
Pe 16 martie
1957 Brâncuși a spus: ”Sunt în fața perdelei celei negre, nimic nu mă mai
interesează. Vreau să mor”. Vocea îi era slabă, dar clară. Pe patul de moarte
i-a mărturisit episcopului care venise să-l ajute la marea trecere: ”Mor cu
sufletul neîmpăcat ca voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai
dragă, mama mea”. ”Știu că mi-a sosit clipa cea de pe urmă. Da! Viața omului e
scurtă dacă privești înainte. Dar e o greșeală să faci asta. Timpul nu înseamnă
nimic- este nimic. Ceea ce ai făcut e important. Și aici- era prea slăbit pentru
a-și întoarce capul sau ridica mâna- aici e munca mea, aici sunt animalele mele
(anima=suflet în latină, deci era o metaforă pentru însuflețirea pietrei).
Le-ai văzut pe toate. Mai uită-te o dată la ele. Le părăsesc acum”. Râde ușor.
”Dar nu pot să le părăsesc pentru că ele sunt eu. Mă vei vedea pe mine, pe
Constantin Brâncuși acolo. Îți voi vorbi chiar cu vocea mea. Îți vor spune
gândurile, sentimentele mele”. Apoi închide ochii definitv.
Marele
oltean își dorise o înmormântare simplă, chiar fără sicriu, căruia îi spunea
„închisoarea de lemn”. ”De ce să nu zac întins direct pe pământ, fără pereții
separatori ai închisorii de lemn în care sunt puși de obicei morții”.
O duioasă
rememorare a momentului a lăsat
scriitorul Henri-Pierre Roché. ”Pe chipurile oamenilor plutea un regret viu, nu
o tristețe pasivă. Nu, n-a fost o înmormântare tristă, dimpotrivă. Brâncuși
considera tristețea o neghioabă, o știam cu toți: nu-i era teamă de moarte.
Muncise o viață întreagă credincios principiilor lui. De plâns eram noi, nu el…
La cimitirul Montparnasse, pe o vreme de primăvară superbă sentimentul acesta a
devenit mai puternic. Fețele oamenilor parcă grăiau: „Ce hâtru și poznaș era.
Ce om minunat! Amintirea lui, un izvor proaspăt pentru cei însetați”. Am trecut
cu toții prin fața mormântului deschis, aruncându-i deasupra, una câte una,
florile albe pe care o mână prietenească ni le întindea.
Am aflat
atunci că și-a donat atelierul și operele poporului francez și tuturor
popoarelor lumii (comuniștii de la București refuzaseră orice contact cu
decadentul Brâncuși). A fost o înmormântare intimă, plină de cuviință și
duioșie, peste care plutea prezența sa invizibilă.”
Așa se
sfârșea istoria unei impresionante existențe umane, pentru a trece apoi în
legenda și mit. O viață cu adevărat
exemplară, demnă de o nouă, modernă și minunată Odisee.
“he proudly presented
himself as an outsider—cultivating his image as a peasant”
Constantin Brancusi
Sculpture
Through February 18,
2019
The Museum of Modern Art
“Born in
rural Romania, Brancusi moved to Paris in 1904, where he established his studio
and quickly immersed himself in avant-garde art circles. In his adopted city,
he embraced an experimental modern spirit, including an interest in modern
machines and popular culture. With his friend Man Ray, he made films that
captured his life in the studio—working with his materials and muses,
activating his artworks through movement and recombination, and revealing his
sources of inspiration such as animals at play, light in nature, and dance. Yet
until his death he proudly presented himself as an outsider—cultivating his
image as a peasant, with a long beard, work shirt, and sandals. The
contradiction also informs his art making, which was dependent on ancient
techniques as much as contemporary technologies.
This
exhibition celebrates MoMA’s extraordinary holdings—11 sculptures by Brancusi
will be shown together for the first time, alongside drawings, photographs, and
films. A selection of never-before-seen archival materials shed light on his
relationships with friends, sitters, and patrons, including this Museum. What
emerges is a rich portrait of an artist whose risk-taking and inventive
approach to form changed the course of the art that followed”.
https://www.moma.org/calendar/exhibitions/3933
http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Cultura&optiune=Sculptura&optiune2=1876.02.19+-+Constantin+Brancusi
Cu respect,
Valentin-Nicolae Bercă
"România
Magnifică" - www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea
şi bogăţia spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea
valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi
credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară în spaţiul carpato-danubiano-pontic
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu