George Anca - Ș A C O T E - ( Canon în trei acte )

George  Anca

ȘACOTE

Canon

în trei acte

PERSONAE

ȘACOTE, creatorul unui paradis

MANA, sora lui

PIETRU, Soțul Manei

LUCRIN, fiica lor

FĂNICĂ, rudă

MARI REDUCERI, rudă

GARACIALĂ, rudă

PAZNICUL

BĂIATUL

SORA LUI

LUCINER

FEMEIA DE LÂNGĂ EL

BĂTRÂNUL I

BĂTRÂNUL II

TÂNĂRUL

DORMIDONT

VECHIUL PRIETEN

DOUĂ SAU TREI FEMEI FOARTE INTERESANTE

ABSOLVENTUL

TOT FELUL DE PERSONAJE, Copilul, Femeia, Cineva de la bufet, Altul,Grupuri etc.

PERSONAJE DIN INTERMEDIU, Merg, Niciodată, Bine eu nu zic nimic!

CORTINA

      I . ZIUA

Canon. Locul legiuit (numele lui: Ruda).

Se va întâmpina în partea a doua ce se întâmplase de cu noapte. Atunci vor apărea firești multe.

II.  PÂNĂ  LA  IVIREA  ZORILOR. Șacote prin sat. Ceilalți – în afară. Se apropie înțelesul.

III.  DISPARIȚIA  LUI  ȘACOTE

Canon. Timp legiuit. Refuzul înțelesului.

Șacote! Șacote!

I. ZIUA

1

Șacote, Primul grup, Mana,

ȘACOTE: Și de ce să-ți fie frică singură. Sau să-ți pierzi liniștea singur? (El și Mana trec pe lângă primul grup.)

PRIMUL GRUP: - Lăudăros... - Nu de-aia, parcă i-ar fi teamă. - Nu, nu. Ca vânatul de iepuri când e interzis, atâta tot. - Spune măcar pe cine vezi speriat. Ai?

ȘACOTE: Împreună, așa sunteți, n-am zis nimic, dar să vă văd eu că nu rămâneți mereu așa.

PRIMUL GRUP: - Când, în somn?.. - La moartea să te ia, sau unde, om nerod?

ȘACOTE (neputându-se deprima): Să fi vorbit ceva serios în caz că ne arde de vorbit. (Se depărtează).

MANA: Să știi că ai pierdut timp frumos cu buchiseala.

ȘACOTE: Dacă nu beau, voi ziceți că e ceva rău?

MANA: Nici nu mai știi cine îți este rudă. Nu e rău?

ȘACOTE: Ce vorbești?

MANA: Mergem în zi de sărbătoare și nu...

ȘACOTE: Ești prea schimbată. Nu te-ai odihnit de mult, așa arăți. Eee, Mana, ai îmbătrânit. Sau nu? Nu te pot opri de la nimic. Nici pe mine. Să te duci și tu departe de oricine.

MANA: Într-o casă printre râpi sau pe poiană, ca babele rele, pustii.

ȘACOTE: Poți să rămâi. Poate glumii.

MANA: De mult nu se mai cunoaște ce spui și nici ce faci, dar lumea te lasă în pace aici, că ești tu. Acolo, la tine, faci treabă.

ȘACOTE: Ba nu mă lasă, doar se laudă că mă lasă, ca tine acum. Zici că nu vrei să pleci  de capul tău, pentru că ai semăna cu cineva, dar să rămâi mereu în casa ta, nu semeni cu nimeni?

MANA: De ce să nu semăn?

ȘACOTE: Cu cine?

MANA: Cu toată lumea.

ȘACOTE: N-ai decât să semeni și cu mine, atunci...

MANA: Cu tine, nu.

ȘACOTE: Atunci să-ți spun pentru ce vroiam să stau de vorbă cu tine.

MANA: Chiar voiși? (I se luminează fața).

ȘACOTE: Cu tine, nu cu ceilalți. Tu la ei mergeai? Să-i anunți ceva?

MANA: S-ar fi bucurat să te audă și pe tine ce mai spui.

ȘACOTE: Adunați în zi de sărbătoare la sfat și veselie?

MANA: De-aia mă bucuram că te-am întâlnit, fie și-n drum, pe neașteptate. Ca rudă, îți semănam, dar mi-am văzut de treburi și acuma văd că suntem altfel. Și, pe urmă, te-ai învățat să stai singur. Să nu mai ai cu nimeni nimic.

ȘACOTE: Mergeai tot fără vreo țintă?

MANA: N-aveam ce face și o căutam pe Lucrin s-o iau la masă. S-a făcut mare. O văd rar, chiar dacă sunt mama ei. De când a fost înfiată prima oară, n-am mai putut s-o țin pe lângă mine. A rămas și fără bătrânii ăia. Vrea să stea și să învețe la oraș.

ȘACOTE: Pe Lucrin am văzut-o în fața casei lui...

MANA: Cea nouă, sau cea veche?

ȘACOTE: Nouă.

MANA: Ai vorbit ceva cu ea? Ți-a spus că ea e?

ȘACOTE: O cunosc.

MANA: Ea nu te cunoaște, dar știe ce se vorbește.

ȘACOTE: Spune, ce...

MANA: Mai nimic. Nu se înțeleg unii cu alții.

ȘACOTE: Spui și tu ceva?

MANA: Când să spun? Rar se întâmplă să se strângă așa mulți. I-ai întâlnit?

ȘACOTE: Nu prea. Povestește-mi tu, ori mă las păgubaș.

MANA: Vino acasă la noi și tu. O așteptăm pe Lucrin.

ȘACOTE: Mai bine s-o găsim.

MANA: Nu vrei să mai vii pe la mine?

ȘACOTE: Pe tine te căutam, dar văd că mi-am schimbat gândurile.

MANA: De-ale tale... Îmi pare rău că nu vii. Ai putea să rămâi. Nimeni n-ar mai zice nimic.

ȘACOTE: Adică?

MANA: Parcă n-ai auzit măcar despre nopțile trecute... A venit și de tine vorba. M-am mirat.

ȘACOTE: A venit vorba, sau îți închipui că eu aș avea vreun amestec? Nu știu ce-a fost.

MANA: Cam așa e. N-a zis nimeni nimic, dar parcă am auzit numele tău. Poate se gândeau că ai lipsit de fiecare dată.

ȘACOTE: Și ce-or fi vrând? Să urc de la mine, unde abia mi s-a dat voie să stau? Să sting focul lor, sau ce-o fi fost?

MANA: Când a luat foc pădurea, nici eu nu m-am dus. E un timp, credeam că ai fost.

ȘACOTE: Nopțile alea...

MANA: Se vedea, se auzea și de la tine, din vale, dar am auzit că lucrezi noaptea la uzina nouă.

ȘACOTE: N-aveam de unde afla despre toate. Eu trec mai mult apa. Vin mai rar pe luncă. Azi am venit simțind că te întâlnesc (trec un băiat cu o fată, alt băiat. Praf ). Să mai știu de voi

MANA: Nu te cred. Nu te lăsai așa greu și erai de mult la mine.

ȘACOTE: Ți se pare că am rămas cum eram...

MANA: Eu știu? Ultima dată când am luat seama bine cum arăți, ce om o să fii, nimeni nu se înțelegea cu tine.

ȘACOTE: Ce vorbești?

MANA: Nu-ți pusesei în gând să faci câte-o glumă în fiecare seară. Întrebai pe câte cineva: vrei să găsești dimineață scoase rădăcinile cartofilor? Și răspundeai că putea fi liniștit, va da și de coropișnițe moarte.

ȘACOTE: Ce te-a apucat... Îmi pare rău... Spune mai bine ce-ați mai făcut.

MANA: Vino acasă. Parcă te-aș fi așteptat. O să-ți placă și ție și nouă. Încep să fiu veselă... Eee... Nu ți-e cald? Nu ți-e foame? Ce ți-e, frate? Mi-ai rămas tu frate, dacă alții nu mai am. Ești și de la oraș, și din pădure. Hai, că vine ea, Lucrin. Erai mai mic, sau de vârsta ei, când visai să faci ceva pe pielea satului? Îmm?

2

Mana, Șacote, Mari Reduceri, Lucrin

MANA: Vino în casă. Lucrin era aici. Degeaba ziseși că ai văzut-o.

ȘACOTE: Mie mi-a rămas numele de Șacote, tu, Lucrin, nu mă cunoști.

LUCRIN: De unde știi, poate că da... Trec Oltul și mă duc la Sibiu. Parcă te-am văzut, dar poate nu te-am cunoscut.

MANA: Ai putea să vorbești mai frumos cu Șacote... Iar dânsul...

ȘACOTE: Mari Reduceri. Așa am auzit că ți se spune.

MARI REDUCERI: Dacă așa mi se spune, n-am încotro, oricum (e romantic prin inconștiență, ilusivitate, încântat când de chip, când de minte, rudă foarte depărtată cu Lucrin și de aceea incert amorez, prieten cândva cu Șacote, cum se va vedea, spune:) te cunosc și eu, parcă.

MANA: Toată lumea e pusă pe glume... Zic de Lucrin, că vine și pleacă, să nu-l știe, dar tu ai stat până acum o jumătate de an aici.

MARI REDUCERI: Și ieri am fost aici, și alaltăieri. Am casă, nu? Stau în ea când vreau. Dar așa e, am glumit că nu-l știu pe Șacote.

MANA: Ai fi în stare să glumești așa și cu părinții tăi.

ȘACOTE: Vezi, Mana, ai observat că mă răzgândisem să vin la tine când te-am întâlnit. Aș pleca acum. Poate vin altădată.

MANA: N-ai cum... Nu poți. Să-ți spun drept, niciodată nu te-am văzut așa obosit.

ȘACOTE: Eu obosit?

MARI REDUCERI: Tu.

LUCRIN: Stai, unchiule (Lucrin gesticulează, gata să-l mângâie pe Șacote, ca și cum nu bănuiește primejdia de a pleca o„glumă” veche).

ȘACOTE: Măcar, dacă tot am venit, ziceam c-o să întâlnesc mai multă lume aici. Și pe tatăl tău, Lucrin, și pe ceilalți ai noștri. Așa, pe voi v-am văzut, m-aș duce și pe la ceilalți.

MARI REDUCERI: Pot să merg și eu?

ȘACOTE: Tu stai aici (jumătate ironic, jumătate răstit. Dar prea ironic).

MANA: Măcar bea puțin vin și mănâncă.

ȘACOTE: Nu e nevoie. Ai avut dreptate, mă simt cam bolnav.

LUCRIN: Nu te las să pleci. Nu te las. Nu... Îți arăt poze de-ale mele. O să-i vezi pe părinții mei vitregi. Știu și nemțește de la ei: Stiefeltern...

MANA: Vino încoace să te odihnești. N-ai vrut să spui că ești bolnav.

MARI REDUCERI: Nu pare bolnav, Mana. Nici nu este. Altfel nici nu l-aș mai cunoaște. Eu îl știam foarte puternic.

ȘACOTE: Puternic, eu?

MARI REDUCERI: Oho, mai mult, câteodată.

ȘACOTE: Lucrin, arată-mi ce-mi spuseși să-mi arăți.

LUCRIN: Acum, dacă ai rămas, mai bine să stăm de vorbă, să-ți povestesc ceva de la munte. Vrei?

ȘACOTE: Deci n-ai poze și nici altceva să-mi arăți.

LUCRIN: Am, crede-mă. Uite, să-ți spună și el, că i-am arătat.

MANA: Vrei să-ți spun eu unde sunt?

LUCRIN: Nu vreau, mamă. Ce vreau, spun eu.

ȘACOTE: Da ție unde-ți sunt copiii ceilalți  și Bărbatul?

MANA: Nicio grijă. Lucrin își pierduse și ea răbdarea. Acuma, tu. Până la urmă o să mă apuce și pe mine dorul. Mai ales de cel din armată.

MARI REDUCERI: I-am scris și eu o scrisoare, lasă.

LUCRIN: Eu i-am trimis și poze și i-am scris să facă și el fotografii în hainele de acolo.

MANA: Nu înțeleg tot ce scrie, dar mă bucur. Azi trebuie să vie și el... dacă ar fi stăruit.

LUCRIN: Am venit eu în locul lui.

ȘACOTE: Cum să vii în locul fratelui tău? Nu voiai să-l vezi și să-i povestești ceva, ori să-l asculți pe el ce spune? Uite, îi țin eu locul, chiar dacă sunt mai bătrân.

MARI REDUCERI: Tu mereu ai vrut să fii frate cu toată lumea.

ȘACOTE: Acum, pentru că lipsește fratele Lucrinei, voi fi numai cu ea.

MANA: Am mai adus demâncare. Treci și tu la masă. Frate ești acum numi cu mine.

3

Pietru, Șacote

PIETRU: (în ușă) Bine-ai venit, Să trăiești, Șacote.

ȘACOTE: Te îmbrățișez și eu, Pietrule.

PIETRU: Vino în casă... Ce? Sunt aici mai mulți? Îmm... Voiam să vorbim. Tac, tac.

ȘACOTE: De băut cred că te-ai lăasat.

PIETRUDacă m-am lăsat? Ce spui tu? Vorbești încet...

ȘACOTE: De unde vii?

PIETRU: Ai trecut pe lângă mine și nu te-ai uitat la nimeni, unde eram eu. Am avut de lucru grozav.

ȘACOTE: Altceva?

PIETRU: Știi ce am văzut zilele astea? Aproape să te sfătuiesc să nu mai stai singur, orice-ai fi pățit și nu mi-ai spus. Lui Ioțe i s-a părut că o să-i fure cineva stupii. I-a legat cu lanț.

ȘACOTE: Și i-a încuiat cu lacătul.

PIETRU: N-ai de unde să știi. Uite că nu i-a încuiat.

ȘACOTE: Vrei să mergem acum să-i vedem?

PIETRU: Nu. Acum vorbim despre (încet) altceva.

ȘACOTE: Ziceai să intrăm în casă. Te așteptau și pe tine și copiii tăi.

PIETRU: Să mă aștepte dacă vor și dacă le place, dar acuma zic să mergem în altă parte. Să intrăm în camera astalaltă, sau să rămânem aici. Măcar să-mi spui ce-ai mai pus la cale.

ȘACOTE: Muncesc, iar într-o zi de sărbătoare ca asta vin să vă văd pe voi, pe toți

PIETRU: Nu pe mine în primul rând?

ȘACOTE: Nu. Nu știu de ce.

PIETRU: Șacote...

ȘACOTE: Taci din gură. Ce să mai zic de Lucrin sau de Mari Reduceri...?

PIETRU: Cui oi fi vrând tu să-i spui ceva? Și despre ce? Te temi că nu te înțeleg și nu te iubesc?

ȘACOTE: Ca rude.

PIETRU: Am doi prieteni, Fănică și Garacialu. Le-am vorbit despre tine și vor să te cunoască.

ȘACOTE: Mă cunosc.

PIETRU:Când ai trecut pe lângă noi de dimineață, tocmai de tine era vorba...

ȘACOTE: De mine? Ai înnebunit?

PIETRU: Nu, nu chiar de tine. Dar, n-ai observat, fiecare voia să vorbească  despre o persoană care și este, și nu este în aceeași situație cu ceilalți.

ȘACOTE: Nu prea te înțeleg.

PIETRU: Ce să mai înțelegi dacă-ți spun că în timp ce-ai trecut și după ce-ai trecut, nu s-a mai vorbit nimic despre tine?

ȘACOTE: Așa da.

PIETRU: Înseamnă că a fost o întâmplare, nu-i așa?

ȘACOTE: Cum vrei tu.

4

Mana, Pietru, Șacote, Lucrin, Mari Reduceri

MANA: Pietrule, Pietrule...

PIETRU: Am întârziat? Să mă ierți. Hai, Mana. Viața noastră numai la țară...

MANA: Ia uite! Ce-ți veni tocmai azi, când a venit până și unul ca Șacote.

ȘACOTE: N-am adus niciun dar...

PIETRU: Spui drept? Lucrin, cum era poezia pe care ai scris-o tu despre primăvară? Știi că scrie...

LUCRIN: Nu-mi aduc aminte și nici nu vreau.

PIETRU: Să trăiești, Mari Reduceri, ai venit pe la noi? Rudele tale, Mana...

MANA: Ce-ai spus?

PIETRU: Nimic. I-am chemat pe Fănică și Garacială cu femeile lor pe la noi.

MANA: Știam, dar acum a venit Șacote și nu mai doresc de ei.

PIETRU: Vin și pleacă.

LUCRIN: Eu o să mă plimb prin grădină.

ȘACOTE: Îți place grădina asta joasă, cu pante mici față de munții de de unde vii?

LUCRIN: Casa ta e în luncă de tot, o s-o înece apa odată. Ți-ar plăcea o grădină înaltă ca asta, cu pământ bun, chiar în pantă.

ȘACOTE: Cu cine aș semăna atunci?

LUCRIN: Cu Candide, vrei să spui?

ȘACOTE: Nu. Uitasem că nici tu nu ai aflat mare lucru despre cei de aici.

LUCRIN: Ba da.

PIETRU: Te-ai luat la ceartă cu Lucrin?

ȘACOTE: A citit o carte frumoasă și mi-o povestea.

MARI REDUCERI: Mă duc până la mine acasă, pe urmă, și-i aduc și eu o carte.

LUCRIN: Bist du blod, crezi că trebuie să mi-o aduci?

MARI REDUCERI: Sigur, dar ce-ai spus în nemțește?

LUCRIN: Nimic, am învățat câte ceva și spun fără să-mi dau seama.

ȘACOTE: Poate  îți dai seama de tot ce faci, dar vrei să ascunzi câte ceva.

LUCRIN: Sunt și destul de mare, nu? Îmi trebuie discreție sau alte plăceri. Acum mă duc în grădină, de exemplu.

PIETRU: Lucrin o să plece mâine de tot. Nu mai e a noastră.

ȘACOTE: Eu nici n-aș fi aflat că mai vine pe la voi, dacă nu treceam azi.

MANA: O să vină din ce în ce mai rar. Ca și tine o să vină de rar, până la urmă. Sau vrei să rămâi la noi?

ȘACOTE: E mai lung drumul de aici până la uzină la mine.

PIETRU: Stai un timp, ca să vezi dacă nu e mai bine.

ȘACOTE: Oh, Pietrule. Veneai la mine și tu. Știa Mana că treci peste Olt și dai pe la mine. Când veneam acasă, tu nu erai. Plecasei. Dar știam că ai fost. Acum ai băut ceva. Ori sincer vrei și tu, ca și soră-mea, să mai stau pe la voi? Să ne ajutăm un timp?

PIETRU: Iar nu vrei să bei, deci.

ȘACOTE: Nu am refuzat nimic până acum.

PIETRU: Dar nici nu te omori. Îl vezi pe Mari Reduceri ce gânditor stă așezat lângă fereastră. Îți place?

MARI REDUCERI: Da.

PIETRU: Minți. Nu ți-a plăcut niciodată.

MARI REDUCERI: Acuma, da.

ȘACOTE: Nevastă-ta s-a împăcat cu tine?

MARI REDUCERI: Stai să mai beau. Ea mă așteaptă acasă, și eu am trecut pe aici. Nici nu-mi aduc aminte de ea. Spre fereastră, am început să văd ceva răcoros. Lucrina aleargă prin grădină, pe lângă pomi, mai ales. Are betelii și împletește. Nu știu de ce. Cred că nu va fi fericită.

PIETRU: Nimeni de la noi nu e așa. Numai eu și Mana era să ajungem ca ea. Și Șacote. Să ducem o viață de felul ei. Acum ne-am pierdut, fără motive.

MANA: Eu am vrut să mă depărtez de orice zgomot, și tu te-ai bucurat...

PIETRU: Acum ne convine să zicem că a fost un lucru bun.

ȘACOTE: Cine vă spune că ați pierdut ceva? Nu ne veselim?

MANA: Ba da, uite, mai beau și eu.

PIETRU: Cum nea-am iubit... Îți amintești de toate acum?

ȘACOTE: Spuneai că mai vine și altcineva.

PIETRU: Poate scăpăm de ei, dar dacă o să bată... Auzi? A și bătut careva.

ȘACOTE: N-am auzit. Dar pentru că am auzit-o pe Lucrin vorbind nemțește, mi-aș fi închipuit că ar  putea fi vreun neamț. E vreun neamț pe valea asta a noastră?

MANA: Nu e. Au murit și cei care s-au folosit de nemți. Unul era singur. La început, lumea se ferea și de tine, numai pe motiv că erai singur.

MARI REDUCERI: Dar până la urmă și-a văzut fiecare de treburi și te-au fericit că o duci în liniște.

PIETRU: Ce face  Lucrin în grădină acum? Te uiți de parcă ți-ar părea rău că a învățat mai mult ca tine.

MARI REDUCERI: Nu, nu. Tocmai n-o mai văd. Singură s-o fi săturat să alerge. Cu nimeni nu i-ar plăcea să alerge, din satul ăsta.

MANA: Eh... Ne-om îmbăta, nu ne-om îmbăta, poate-i bine...

ȘACOTE: Tu o să ajungi filosoafă dacă te lași cucerită se astfel de plăceri. Eu am scăpat, din anumite motive.

MARI REDUCERI: Și eu am fost odată filozof, dar nu pot preciza cât timp mai era sau trecuse până să beau.

PIETRU: De ce zici tu că ai scăpat, Șacote? Mie mi se părea că n-ai scăpat și tocmai d-aia stai într-o casă numai a ta. Și voiam să te muți pentru un timp în casa mea. S-au dus copiii, și-au făcut casele lor, noi le putem schimba între noi.

ȘACOTE: Ni se pare nouă, Pietrule, unuia față de celălalt, că e așa sau altfel. Pe tine nu te cred filosof. Bine că a ieșit Lucrin, altfel ea s-ar fi supărat pe noi toți. Dar uite, copiii voștri nu au dreptul să mai înțeleagă la fel cu voi și cu mine. Eu încă mai am ceva șanse, prin situația mea de om... În fine. Ce spuneam. O să fim veseli, poate. Ziceam că noi nu avem drept la vreun preț. Vezi? Crezi că da. Avem un preț și nu avem dreptul la el. Să nu ajungem beți morți acum. (Mana râde. Mari Reduceri se uită în grădină și face un semn, probabil Lucrinei. Pietru trage cu urechea spre ușă - casa prezintă o bună acustică. Vântul de toamnă seamănă cu cel de primăvară.„Pare iarnă în grădină, nu-i așa, Mari Reduceri?”) Însă e norocos să fii ca ei. De la noi apar și nestingheriți, și ca oameni vii, și ca oameni învățați. Spune, Mari Reduceri, fratele tău te-a însoțit pe malul Dunării, unde lucrai?

MARI REDUCERI: Nu. Și rău am făcut. Măcar să se plimbe, să uite de știința lui. Îl duceam într-un loc. (Atinge fereastra cu tâmpla și se tot afundă spre geam, întinde mâna după pahar, renunță, paharul se umple. Și-a amintit. Se mai uită și-n grădină.) Grozav de bun locul. Poate greșesc? Să nu aibă el nevoie de locul ăla? Și din tren îi arătam pragurile... Nevăzute. Nu vă pot spune cum i-aș fi spus lui. Acum m-am întors la voi, ca tine, Șacote. Și din tren îi făceam să audă apa peste stâncile alea mari. (Gest cu mâna spre ruda lui invidiată – Lucrin, sau neinvidiată – Șacote). Ce mari, subțiri și nemăsurate. Coboram în costum sub apă. Nu între ele. Mai jos. Între ele era doar ceea ce voiam să-i arăt și lui frate-meu. Se auzea apa trecând pe ascuțișuri neîmblânzite. Pădurile aveau și ele spor.

ȘACOTE: Dar tu ai fost pe la el, sau nu? Ai încercat să rămâi o vreme? Ca mine la sora mea, cum vor ei să stau, și o să încerc. Eu nu am la ce rămâne și tocmai de-aia o să mă mai vezi un timp. Tu aveai de ce merge la el. Toată lumea-l crede cel mai bun, aproape, în meseria lui. (Se apropie și el de fereastră și nu își lasă fața să se lumineze. Ce om. I se luminează și nu i se luminează fața. Mai mult pare a nu se întâmpla. Nu privește afară, unde lumina are multă personalitate, deși refuză a simboliza ceva, sau să admită forme fructifere, ca-ntotdeauna, prin pomii pe unde umbla Lucrin).

MARI REDUCERI: A fost. Nu mai e om.

ȘACOTE: Noi om fi ajuns să nu mai fim înnoitori, ca el.

MARI REDUCERI: E nefericit.

ȘACOTE: Asta nu are importanță. Ridică, Mana, capul de pe masă... Spuneam că n-are sau că are importanță?

MANA: De-aia m-am prefăcut că am căzut cu capul pe masă. Muzică... Fratele tău, zici. Rudă cu

 noi, totuși. Dar să ascultăm cum ar asculta și el.

MARI REDUCERI: El.

PIETRU: Să ridic de pe masă capul și să fie muzică? Dacă ar avea cuvinte cântecele, le-aș înțelege oricum, în caz că nu găsești muzică populară. Lucrina mea (când a apus acest „mea”, poate – piesa având vreun sentiment pentru Pietru – ar fi trebuit să ajungă la culme, dar îl așteptăm pe Șacote, iar pe ziua de azi îmi spun într-o clipită că ar fi groaznic să fi eșuat în pedeapsa de a fi stat numai într-un loc, între fereastra cu lumina zăpezii, vorbind despre beții blajine, din care să ajung tot prin estetizare la adevărurile „piesei”. Șacote va fi astfel mai respectabil decât mine!) mi-a arătat fără să vrea câte unele. Spune tu (în față era Mari Reduceri, În stânga Șacote, în dreapta Mana. Lucrina avea loc tot în fața lui Pietru, la fereastră), Mari Reduceri, dacă n-o invidiezi.

ȘACOTE: Mi se pare, Mana, că nu ai ce să afli, nimic nou, de la mine. Muncesc într-o uzină, astfel încât mă feresc să mai zică cineva că am privirea prea sticloasă, ori cine știe ce altceva. Atât. Sunt lucruri mai grele despre care degeaba vorbești. Țări întregi...

MANA: Așa ai fost mereu...

PIETRU: Zici să-mi pară mie bine pentru Lucrin. Ție nu. Nu avem ce face. Alți părinți au adus-o aici.

MARI REDUCERI: Pietrule, tot ne-a lăsat aici și s-a dus afară.

PIETRU: Bine-a făcut, ea, poate, e ca fratele tău...

MARI REDUCERI: Nu e. Stai s-o mai caut. Nu se vede.

PIETRU: Noi am putea să bem direct din câte-o sticlă. Ne-am răzbuna pe norocul nostru.

MANA: Ești nefericit chiar de tot, Pietrule? Cu mine n-ai ajuns chiar la nimic? Ne-au plecat copiii, și cu mine nu te mai simți fericit?

ȘACOTE:  Ei, au am plecat și tot nu am cum vorbi mai bucuros despre mine. Cred că Lucrina e de vină că v-ați întristat. Mai întâi v-ați lăudat cu ea unul în fața celuilalt, iar când v-ați dat seama ce fel de om a trebuit să devină, ați disperat puțin. N-aveți dreptate. O să vedeți că nu. Mă duc s-o caut în grădină.

MARI REDUCERI: Mă duc și eu să-mi iau nevasta de acasă. Cred că mai viu, Șacote.

ȘACOTE: Poți să vii, din partea mea. Vă supărați voi?

PIETRU: Noi?

MANA: Nu.

PIETRU: Nu. Dar să nu crezi că Lucrina ne poate îndurera. Va fi fericită mai mult decât noi.

ȘACOTE: Și nu mă lași s-o caut, totuși?

MANA: Cum vrei tu. Dacă dai de ea. (Șacote a ieșit din casă, căutând-o pe Lucrin. A știut ce-o să vorbească în urma lui soră-sa și bărbatul ei, sau ei au uitat să vorbească. Uitase repede cauza pentru care ieșise. Fereastra deja îi oprea o vedenie solară. Nu „vedenie”, atâta că sună frumos, vorba lui Mari Reduceri, în locul „viziunii” sau „vederii”. Pomii aveau deci cojile înroșite de soare... Dintre cei mari, nu se desprindea nici unul deosebit de altul. Dintre cei mici, doar unu, care, înlocuind scopul lui Șacote, poate fi numit Lucrina. El o fi văzut chiar vreo iscălitură aci. Șacote, cu un joc de umbre, se poate proiecta ori chipul fetei, ori numele.)

5

Șacote

ȘACOTE: Poate oi găsi-o și o să vedeți atunci. (Se retrage iar din ușa dinspre grădină și se duce întins  înspre pomii mai subțiri. Se oprește la unul din ei.)

6

Pietru, Mana

PIETRU: Mari Reduceri n-o să mai vină acum. Rămânem numai între rude apropiate.

MANA: Și?

PIETRU: (Se apropie de soția lui... și asta trebuie... peste masă, peste scaune... ori vin... peste orice opreliști cum s-a spus odată sau nu s-a spus. Și mai bine. Deși știu că s-a spus de mii de ori.). Să nu fii supărată pe mine. (Ce faci, îți săruți soția? Dar ți-o săruți odată. Ani mulți... E, am aflat cum a fost la început. Cum o fi fost. Bine? Acum o săruți? Oh, Pietrule, degeaba vorbești tu pe lumea asta, că tot știi că ai  și noroc...)

MANA: Tu să nu fii supărat pe mine. Am zis să rămână Șacote aici.

PIETRU: Și?

MANA: Nu te întrebasem pe tine, iar dacă te întrebam, nu știam ce răspunzi?

PIETRU: Nu-s așa departe, precum par, de fratele tău. Dar ce i-aș reproșa?

 MANA: Cu ce s-a întâmplat în nopțile trecute. Poate nu ți s-o fi părând lucru curat cu frate-meu.

PIETRU: Și tu te-ai gândit să fie vreo legătură?

MANA: Nu, dar lumea ar scorni una.

PIETRU: Ar fi mai bine să știu dacă știi ceva sau te temi de ceva...

MANA: Îți spun iar că nu. Dacă m-aș teme, nici nu l-aș lua la noi. L-aș lăsa în casa lui de la Olt. Să-l apărăm de niște calomnii. N-a vorbit nimeni de el azi?

PIETRU: A glumit doar unul. Cică Șacote ar fi vinovat de tot ce s-a întâmplat nopțile trecute. Au râs toți. Nimeni nu poate fi vinovat, în primul rând. Apoi, dacă totuși o fi cineva vinovat, atunci numele vinovaților e mare: câți oameni sunt în sat, atât e numărul... Și, pe urmă, nici n-o fi pierit nimeni...

MANA: Se întoarce Șacote. Să-l ținem la noi. S-a oprit... Parcă tremură. Vino să vezi. A luat un pom să-l frângă. Cel mai subțire dintre ei. I-a rupt vârful, și nu știu ce-o fi vrând cu el, că stă cu spatele. Azvârle vârful, vrea să-l rupă iar, și nu mai are putere (nu albi la față, Mana). Se luminează la față. Vezi tu, Pietrule ce-a făcut frate-meu? Să nu te superi. A mângâiat pomul întâi, pe urmă l-a rupt, dar tot mângâiat se numește. Acum stă cu fața luminată. Uită-te bine, că nu-s mulți așa. Bine că nu-i vezi ochii acum. A mângâiat pomul, l-a și rupt, dar acum știu că nu se întoarce până nu-l altoiește... Să nu-l întrebi de nimic acum când se întoarce. Vine.

PIETRU: Îmi spui niște lucruri de parcă ori m-aș fi îmbătat, ori aș fi naiv.

MANA: Ssst!

7

Pietru, Șacote, Mana

PIETRU: E, Șacote, cum îți place grădina?

ȘACOTE: Ce?

PIETRU: Grădina ca grădina, dar Lucrin a luat-o din loc.

MANA: Vezi că nu-i prea place la noi?

ȘACOTE: Ba da, îi place. O să vezi, o să vă arate chiar ea, dacă priviți atenți. Și ca o dovadă, eu voi încerca să vă aproximez momentul exact când o să vină.

PIETRU: Ia uite-te, tot mai ai credința asta?

ȘACOTE: Nu e vorba de nicio credință, dar simt că vine, în cazul ăsta și atâta tot. Noi o să stăm de vorbă, o să mai bem, o să jucăm ceva ascultând muzică, sau o să ne odihnim, dacă putem, fără oaspetele așteptat.

MANA: Și tu o să te oprești din toate dintr-odată, și o s-o anunți fără a o vedea neapărat în grădină, s-au s-o vezi venind din drum?

ȘACOTE: Cu asta o să vă dovedesc eu ceva care pe voi nu prea vă interesează. De ce mă priviți așa? Sau vă uitați spre grădină? Nu vă uitați, deocamdată. Mai așteptăm. Și vă spun eu când. O să vedeți cum o să simt și ce o să simt. N-o să vă pară rău. Sunt și conștient de tot, deci să nu vă îngrijorați de mine. De ce stați cu ochii la grădină? Vă place și vouă cum e soarele? Roșu? Să știți că nu e așa de roșu cum se vede din casă.

MANA: Șacote...

ȘACOTE: Nu vine acum... N-am zis că vă spun când? Acum mă gândesc la nepoata mea, fiica voastră, să văd în ce caz mă pot înșela...

PIETRU: Șacote...

ȘACOTE: Ce? A...! A venit? Lucrin, ai venit. Să nu credeți că sunt neserios. Tu știi, Mana, de când eram mai mici decât Lucrin, eu aveam în minte și asta...

MANA: Aveai, aveai.

8

Lucrin,  Mana, Șacote,  Pietru

LUCRIN: Mi-am adus aminte poezia mea despre primăvvară. Sau o fi alta. I-am făcut și muzică. Dacă ați avea un pian, v-aș cânta-o și la pian.

MANA: Șacote... (Mana s- aridicat de pe locul ei. Nici ca să aducă ceva, nici să se uite după vreun lucru, să-l verifice, ca până atunci, sau să-și contemple casa, bărbatul, până și fratele. S-a ridicat să-l oprească pe Șacote, și l-a oprit. Într-o doară. El s-a potolit și a vorbit politicos, până la sfârșitul părții a doua, amintindu-și poate de prima parte, care, din această cauză, apare mai la urmă).

ȘACOTE: Ai cântat frumos, Lucrin. Odată am auzit că unii scriu o poezie, iar pentru alții, aceeași poezie înseamnă o crimă...

LUCRIN: Der Mord interessiert mich nicht... Dar îi înțeleg. Cereau unei poezii mai mult decât cer eu.

MANA:  Ce multe pretenții... pretenții poți să ai și de la nepoata ta.

ȘACOTE: Dacă eu pretind atâta de la o poezioară a ei, voi credeți că nu-i puteți pretinde să vă iubească?

MANA: Bine, bine...

PIETRU: Ne iubește. Nu-i așa că n-o să uiți niciodată, Lucrin? Unde ai fost acum, n-ai plecat din cauza noastră, nu-i așa?

LUCRIN: M-am sărutat cu un băiat pe care l-am cunoscut azi. (I-a spus lui Șacote. El a auzit, a surâs, nu i s-a luminat fața, dar a surâs foarte bucuros, deși Lucrin se dusese la tatăl ei și-i spusese:) M-am dus să mă îndrăgostesc de băiatul frumos pe care mi l-ai arătat tu azi, când ne-am despărțit...

PIETRU: Ți-a plăcut? Mă bucur. Și el învață mult.

LUCRIN: (numai pentru mama ei). Am trecut pe lângă cireși în sus, n-am ieșit pe ușiță în drum. M-am dus pe deal și am și am vrut să fac la loc poezia aia. M-am întâlnit cu un băiat pe care îl cunoșteam, parcă. Am trecut serioasă, și am putut să termin cântecul...

MANA: Da, ai cântat cântecul...

LUCRIN: Pentru voi. Acum o să mă potolesc. Și dacă-mi dați să mănânc, mănânc. Dacă-mi dați să beau, beau.

ȘACOTE: N-a mai venit Mari Reduceri ăla.

MANA: Știam că nu mai vine. Se amețise și era obosit. Lucrin, vrei să mergi la horă? Mai încolo...

 venim și noi.

LUCRIN: Voi n-aveți cum veni. Poate să-l lăsați pe Șacote, și nu se face. Mă duc tot singură. O să vă spun tot ce am văzut acolo. N-o să ascund nimic. Mă cunosc cu câteva fete și femei... O să intru în vorbă...

ȘACOTE: Nu prea vrei să te duci, dacă te lauzi atâta...

LUCRIN: Așa e... Și peste zece ani o să se țină horă aici. Și peste douăzeci...

ȘACOTE: Vedeți? Vă va iubi așa cum iubește viața, căci hora n-o interesează pre mult. Jazzul...

II.  PÂNĂ  LA  IVIREA  ZORILOR

1

Șacote,  Fănică, Garacială

ȘACOTE: Ți-am mai spus o dată că dau eu de băut. Mâine e sărbătoare de primăvară, și ai băut de pe acum, așa că nu strică.

FĂNICĂ: Nu te-am văzut de-atâta vreme.

ȘACOTE: Lasă, dacă vrei să știi, mi-ai făcut un mare bine, fără să vrei. Nu te puteam suferi și din cauza asta am plecat de aici. Așa am ajuns...
FĂNICĂ: Și eu am plecat... Uite, am ajuns... E lume. Dacă-ar fi și Garacială?...

ȘACOTE: Garacială nu e un băiat tânăr? am o nepoată...

FĂNICĂ: Lucrina...

ȘACOTE: N-am văzut-o de când a fost înfiată, acum câțiva ani. Sunt cam de-o seamă, nu?
FĂNICĂ: Ăla e fratele mai mic. Garacială e prieten cu mine, de vârsta mea. Cred că e mai mult cu zece ani decât cel mic. Nu-l știi?

ȘACOTE: Ai plecat, vasăzică?

FĂNICĂ: Am plecat de aici mai de mult și m-am întors aici. Asta e plecarea. Am lăsat în altă parte pe ai mei.

ȘACOTE: Eu n-am plecat de lângă nimeni. Am ajuns, însă, în aceeași situație.
FĂNICĂ: Tu în aceeași situație, cu meseria ta? Cu sănătatea.

ȘACOTE: Dar n-am mai fost la rude de când am plecat pentru scurtă vreme, și, mai ales, n-au dat ei pe la mine...

FĂNICĂ:Lângă râu nu ești singur mereu. Câteodată trec pe furiș pe lângă tine... Așa se vorbește. Nu-i așa că trece peste râu câte cineva?

ȘACOTE: Poate. Nu sunt fericit pentru asta.
FĂNICĂ: Eu sunt. Când mă gândesc la orașul meu adoptiv, până nu mă întorsesem... (dipsodul de Fănică se uită pe fereastră. Intră, după o tânguire la vederea celor dinăuntru.) A, e și prietenul ăla. Să-l lăsăm în pace, sau intrăm să bem? Să intrăm, să intrăm.

ȘACOTE: O duci rău de tot?

FĂNICĂ: Deocamdată... Poate beau mult, și de aceea. Vii?

ȘACOTE: Doar eu te-am adus ... (au intrat în același fel cu intrarea în casă și apoi spre garduri: din drum)
FĂNICĂ: Te salută pe tine, parcă... Toți. Și președintele. Îmi vine să te salut și eu. Tu vii dintre mașini...

ȘACOTE: Și? Mă vezi că te bat la cap cu ceva? Îți dau de băut, și atâta tot. Masa aia, da?

FĂNICĂ: Mă mir ce-o fi căutând președintele aici, tocmai acum. Nu voiam să mă vadă, că iar mă va întârzia. Garacială parcă nici nu ne-a văzut. Am uitat să-l salut. Te cunoaște președintele, da?

ȘACOTE: Da. Ori ți-am spus că nu e de ajuns să fii zoon politikon.
FĂNICĂ: Când să-mi spui... de când nu ne-am văzut?

ȘACOTE: Nici poetic... Garacială ăsta al tău...

FĂNICĂ: Parcă te-a auzit, dar nu te vede. Îmi face mie semn. Ia.. (Garacială se apropie. Fănică se apropie. Garacială îi dă un pumn și râde, iar când se pregătește să-l ia pe-al doilea, Șacote, întors spre ei, îi atrage privirea, Garacială își retrage mâna, fără o strâmbătură prea mare, și pleacă la locul lui, în colț. Singur, sau cu un țăran în vârstă. Dacă acesta n-a plecat la w.c.).

ȘACOTE: De ce-a plecat?
FĂNICĂ: I-a fost rușine. Nici nu știu ce l-a apucat. Are și președintele ici. Paznicul a văzut și el. Fmeia asta, măcar de ea să-i fie rușine.

ȘACOTE: Nu te-a lovit prea tare?

FĂNICĂ: Nu. Și suntem chit. Aveam și eu inima încărcată. Uită-te, adică nu te uita, s-a potolit și el. A venit cineva și bea cu el. Tu auzi cum se vorbește aici, și cum se prostește femeia? Parișura... (bea din vinul adus când venise Garacială). Parcă a fost nevoie să vii, dar nu simți nevoia asta. Cunoști oamenii, cred...

ȘACOTE: Satele de-aia sunt făcute, pentru a-i cunoaște pe toți cei care locuiesc în ele. (Fănică ascultă. De fapt, duce spre gură. Dar, din respect, ascultă ce spune Șacote. Și pare a asculta vinul și a se inspira. E fum. Gesticulează președintele. Femeia pare a-i atrage atenția de la o masă, ca o bătrână liniștită în aparență. Președintele pleacă, paznicul se restabilește. Femeia înjură neclar, pare amețită grozav, de necrezut.)
FĂNICĂ: A, spunea  și un prieten al meu, mare, că eu trăiesc rău, beau mult, plec de-acasă. Dar când vorbesc, nu am decât cuvinte visătoare, despre o viață foarte limpede...

ȘACOTE: E adevărat. Și ce, voia să te cerți cu cineva?

FĂNICĂ: Nu știu. De certat, trebuie să mă cert. Nu pentru că mulți fură. Și președintele...

ȘACOTE: Așa zice lumea. În alte părți nu fură.
FĂNICĂ: Aici fură.(Șacote se uită împrejur și cu un gest de neîncredere capricios.) Adică nu. Nu cred. (Președintele se întoarce, pleacă). Dar nu mă iartă, după ce m-am întors, și nu prezint garanție. Ce dacă beau mult? Poate cineva să le picteze zidurile căminului? Eu pot. Și nici nu beau cât spun ei.

ȘACOTE: Te cred. Vrei să plecăm acum?

FĂNICĂ: Nu, vreau să mă ajuți. Nu te-am văzut de multă vreme. Să vorbești cu mine. Să bei. La ce-ai venit în sat, ai?

ȘACOTE: Am nimerit, când voiam de fapt să ajung la mine acasă, în luncă...
FĂNICĂ: A, în casă la tine, știu, Dragă Șacote, înțeleg. Auzi, tu trebuie să ai și-n altă parte unde sta... Ai venit fără să vrei... La rude, poate... Te-au atras rudele sau sărbătoarea de mâine. Ăștia de aici au luat-o de pe acum... O să ne dea gestionarul afară. Dar pe mine mă lasă.

ȘACOTE: M-aș întoarce... Ia stai... (Se întoarce spre paznic).

FĂNICĂ: Dragă Șacote, ți-a venit vreo idee sau ți-ai amintit ceva, că te bucuri și mie nu-mi spui...

ȘACOTE: Când mă întorc, aș vrea să fie apa mare. Să ia casa mea de acolo, să fiu nevoit să vin la rude, pentru sărbătoarea de mâine, cum ai zis tu...
FĂNICĂ: Nu merită...

ȘACOTE: Crezi că nu se poate să se umfle? Să plouă la munte mai mult ca-n zilele din urmă?

FĂNICĂ: Uite, înțeleg ceva. Începi să vorbești pe gustul meu. Așa crezi că-mi place mie. Când am fost la Cluj, am văzut statuia unui țăran care împiedicase pe dușmanii răscoalei să sece apa orașului...

ȘACOTE: Nu pot folosi apa ca să fac un bine satului în noaptea asta.
FĂNICĂ: Să seci, aproape că le-ar conveni la început...

ȘACOTE: Auzi... (Se întoarce a doua oară spre paznic. Paznicul îngăduie din cap, apoi pleacă, după ce mai vorbește cu gestionarul). Îți închipui o sărbătoare în care să se dea drumul la absolut ce am ținut închis, mai ales la grupuri mari de animale?

FĂNICĂ: Eu trăiesc cum vezi și tu, dar îmi lipsește câte o teorie, o închipuire a altcuiva. N-am înțeles de ce te-ar bucura pe tine să dea lumea drumul la toate animalele. Să dea drumul și la zimbrii din rezervația Hațegului? Mi-ar plăcea...

ȘACOTE: Da, tu vrei altceva decât o sărbătoare a unor astfel de primejdii. Gândește-te, dar, că jumătate de animale are carnea comestibilă, cealaltă jumătate n-o are, iar pentru a fi așa, carnea mâncată de noi n-o mănâncă alții – iată un punct de religie. Între ele, pe urmă, animalele se preferă mereu ca într-o sărbătoare de care îți vorbeam. Iar tu te-ai fi potrivit pentru a te ocupa cu deschiderea porților pe care să țâșnească toate lighioanele.
FĂNICĂ: Tu crezi că le-aș picta sau cine știe, că m-aș trezi dacă aș fi băut... Așa e, aș încerca orice... Aș reuși, ai dreptate, dragă Șacote, ți-a venit o idee de prieten. Mi-am adus aminte să-l chem și pe Garacială. Acum s-a împăcat. Nimeni nu e ca mine în acest sens. Pentru pumnul ăla, altcineva l-ar fi omorât pe Garacială. Dar eu l-am lăsat să bea cu Iepure Argeș și cu Mari Reduceri. Mă duc să-l chem. Să-l chem?

ȘACOTE: Nu acum. Stai să te rog ceva numai pe tine. O să te ajut precis, dar acum o să te rog ceva. Grajdurile nu s-au mutat din curtea dinspre deal, nu?

FĂNICĂ: Nu. Paznicul a plecat acolo, e aproape.

ȘACOTE: Am văzut pe luncă taurii cooperativei. Pe câțiva i-am recunoscut. Trăiesc mult... Nu știi, porci mai sunt în aceeași curte?
FĂNICĂ: Sunt, dragă Șacote. Îi desparte gardul de casa...

ȘACOTE: Fiței...

FĂNICĂ: Da, Fița o cheamă. Stă-n gazdă la ea un învățător.

ȘACOTE: Profesor...
FĂNICĂ: Da, îl cunosc. Azi a plecat la oraș, pentru mâine.  E singură...

ȘACOTE: Du-te tu la ea.

FĂNICĂ: Dacă mă violează?

ȘACOTE: O violezi și tu...
FĂNICĂ: Băieții ei sunt mari, au plecat și nu i-am mai văzut. La ce să mă duc? Asta voiai să mă rogi?

ȘACOTE: Ea n-are țuică?

FĂNICĂ: Ba are.

ȘACOTE: Și nu e-n drum spre casa ta?
FĂNICĂ: Este.

ȘACOTE: Spui că vrei să-ți vândă țuică și vezi ce se mai întâmplă.

FĂNICĂ: Dacă-mi dă, eu o beau.

ȘACOTE: Poate nu-ți dă, și atunci îi ceri. Cheamă-l puțin pe Garacială și vezi să nu-ți mai dea una... (Fănică vine cu Garacială. Garacială, te-ai schimbat mult).

GARACIALĂ: A trecut timpul.

ȘACOTE: Eu tot am zis să treacă timpul și acum zic merea că a trecut.

GARACIALĂ: Cu tine e altceva. Timpul tău e altfel. De mine e mai rău.

ȘACOTE: Când am plecat eu prima dată, copil, ne înțelegeam mai bine.

GARACIALĂ: Ne-am schibat.

ȘACOTE: Mergeam deseori la băiatul vecinei tale să ne sfătuiască. Era mai mare el.

GARACIALĂ: Ghinionul lui să moară în război. Bătrâna lui l-a visat o dată, înainte de a afla. Se deschiseseră ferestrele singure, spre grădină. De tine vorbea după ce a murit el, zicea că semeni cu el...

ȘACOTE: Credeam că nu mai ții minte...

GARACIALĂ: Nici nu mai țin. Fănică ăsta știe și mă înțelege... Mă iartă dacă mă înfurii... M-am săturat... O să ajung să te aștept, să-ți țin calea când vii acasă și să-ți dau în cap, dacă nu-mi dai ce ai.

ȘACOTE: Tocmai mie?

GARACIALĂ: Nu, vine vorba... Din lipsă...

FĂNICĂ: Îți termini casă nouă acum și te vaiți. 

GARACIALĂ: Termin, dar m-am săturat.
FĂNICĂ: El când bea nu mai iubește viața, ca mine. Crede că e sărac, și nu e. Dacă eu și tot nu sunt supărat că se închide acum... (Se închide, încet, cu oameni ieșind afară, cu uși aburite și perdele coborâte, într-un restaurant de țară).

2

Șacote,  Garacială, Fănică 

ȘACOTE: (în drum, noaptea, lui Garacială). Ce faci acum?

GARACIALĂ: Mă duc să mă întind, sunt bolnav.

FĂNICĂ: Cum să fii, eu de ce nu știu că ești? Tu?

GARACIALĂ: Aici, m-a mușcat un cal de aici, de aia am plasture. Sub plasture, e cusătură. Eu l-am atins cu palmele pe gât și el m-a mușcat. Mi-e rău acum. N-aveam voie să beau, sau aveam voie?
FĂNICĂ: Ai făcut injecții?

GARACIALĂ:  Văd eu... Acum merg să zac. Tu chemi mâine doctorul. Parcă mi-a făcut și injecții. (Vrea să-i dea un pumn, dar nu nimerește, de furie încâlcită. Chiar în fața lui e o voce matură, dar de adolescent, strigă lihnită și amețitor: îs rele rudele, îs rele!) Ce? Ce zici, mă? Tu ești? Mi-ești mie rudă și sunt rău? (Iarăși: Îs rele, îs rele rudele). Nu ți-e bine, nu ți-e nici ție bine? (vrea să-i dea un pumn, îl nimerește pe adolescent și acesta strigă cu aceeași voce: sunt rele de tot, sunt rele rudele...) Ce n-am pomenit... Odată sunt și eu obosit și mi se pare toată lumea nebună. Discutam și eu cu Mari Reduceri. Îmi tot dădea târcoale, parcă. Voia să scape de mine... De ce rămâneți în urmă? A... Voi nu mergeți acasă. Fănică, nu mergi acasă? Tu, Șacote, chiar nu știu unde mergi.

ȘACOTE: Cine era băiatul ăla speriat?

GARACIALĂ: Ce-o fi fost în sufletul lui. Nu l-am cunoscut, că avea voce schimbată. Bănuiesc eu pe unul. Cum să-i cunoști? Mai uite una. Ee, cine ești? Bună, nu răspunzi la bună-seara dinainte? O ia pe uliță. Se teme, fugi după ea, Fănică, și spunei că nu e nimeni străin și nici rău. Vezi ce zice. Eee, Șacote, Șacote, cum s-o mai cunoști? Nu vezi că e fată și are curaj?

ȘACOTE: Pe ea parcă aș cunoaște-o. Ce zici, toată noaptea umblă oameni pe drum? Sigur... Se întorc de la vreo petrecere, nu?...

GARACIALĂ: Ai plecat de tot din satul ăsta? Nu mai știi nici ce e și ce nu e? Ce zice, ce zice? S-a ascuns după gard?

ȘACOTE: S-o lăsăm, poate chiar e străină...

GARACIALĂ: Da, dar eu am casa peste drumul ăsta. Pe ulița asta vine apa când plouă tare, și dacă e înfundat podul, îneacă satul. Mai știai?

ȘACOTE: Da.

GARACIALĂ: Acum m-a mușcat calul. Am țâțână în cap, altfel m-aș lua după fata aia și v-aș aduce-o și-ați râde și ar râde și ea. Mă duc să zac...

ȘACOTE: O să-ți fie rău că ai băut.

GARACIALĂ: N-am băut. De unde știi că am băut? Parcă am făcut injecții, cum era să beau? Nici nu-mi place. (Iar nu nimerește să-i dea un pumn lui Fănică).

ȘACOTE: Vecinii tăi dorm.

GARACIALĂ: Sunt bătrâni. S-a culcat ea și Fița. Nici la grajd nu e lumină. Sau n-o văd eu. Taurii or fi rămas în curte în noaptea asta...

ȘACOTE: Și?

GARACIALĂ: Mi-a venit ideea asta. Ce mare e ăla. Merge în fruntea celorlalți. Eu cred că sunt prea sănătos dacă vorbesc eu de așa ceva. Parcă nu știi taurii ăștia?

ȘACOTE: O să mergi să dormi, nu e nimic. Nici unul nu suntem prea odihniți. Dar să știi că eu nu-mi mai aduc bine aminte de taurul ăla...

FĂNICĂ: Nu e interesant. Sunt mai mulți la fel. Acum o să călcăm prin noroiul făcut de ei. Sunt blânzi ei. Rar o iau la fugă...

GARACIALĂ: Am plecat. (În loc să-i dea un pumn, pentru că nu-l nimerește, adică, îl apucă de umăr și-l salută pe Fănică, apoi pe Șacote... Intră pe poartă – se aude – calcă fără cuvinte și reflecții. Ce mirare! Ușa se închide zgomotos după el. Se vede casa vecinilor. Grajdul e întunecos. Casa Fiței, a mai depărtată.)

ȘACOTE: Ei, cred că o să mă duc și eu acasă.
FĂNICĂ: Acuma, pe luncă? Te apucă ziua până ajungi. Eu mă duc să caut țuică la Fița, cum mi-ai spus. Nu mergi?

ȘACOTE: Nu. Bătrânii de aici or fi dormind?

FĂNICĂ: Mă mir. Pentru mâine ar trebui să aibă lumină, ca să se bărbierească bătrânul. S-o fi dus în camera dinspre grădină. Sau o fi terminat cu toate.

ȘACOTE: Paznicul nu trebuie să doarmă, nu?
FĂNICĂ: Ba acum trebuie să-i fie și lui somn. E băut. Ai văzut când a plecat...

ȘACOTE: N-a venit să vorbească cu mine.

FĂNICĂ: Nu te-o fi văzut – erai cam într-o parte – sau poate o fi crezut că nu-l bagi în seamă.

ȘACOTE: Mă duc să vorbesc cu el. Rămâi la Fița, nu?
FĂNICĂ: Încer, poate are țuică...

3

Șacote, Paznicul

ȘACOTE: (Apropiat de curtea grajdurilor, la poarta semiobscură e întâmpinat de Paznic. Șacote nu spune oamenilor pe nume și așa creează o distanță, pe care tot el o micșorează).

PAZNICUL: Șacote...

ȘACOTE: Să trăiești! N-am vorbit adineauri nimic...

PAZNICUL: Ce să vorbim mai întâi? Cum o duci la oraș? Tot în luncă vii să dormi?

ȘACOTE: De ce mai întrebi? Nu știi tot?

PAZNICUL: De unde să știu tot, doar nu mai ești de mult în satul nostru.

ȘACOTE: Acum am venit într-o doară și cred că mă întorc tot acum...

PAZNICUL: Du-te la rude...

ȘACOTE: Mâine m-aș duce, acum e târziu.

PAZNICUL: Te-ai plimbat înseamnă. Să nu dai peste câini pe luncă, până te îndrepți spre casa ta. N-am fost niciodată în ea...

ȘACOTE: Poți să vii...

PAZNICUL: N-am timp, seara, când ești acolo...

ȘACOTE: Vezi, acuma parcă m-ai fi așteptat, așa m-ai văzut.

PAZNICUL: Eram și eu atent acuma. Cine știe...

ȘACOTE: N-ai văzut o fată, sau, parcă  fată era, că a luat-o pe uliță în sus, ca speriată de ceva?

PAZNICUL: Am stat adineauri de vorbă cu ea. Umblă fără frică pe orice vreme. Ți s-a părut că se ferește? Îți spun eu că nici pe uliță în sus n-a luat-o. Știu eu unde s-a dus... Mi-a spus...

ȘACOTE: Acuma o să stai la poartă până se întoarce?

PAZNICUL: Nu, dar dacă dorm taurii, tot nu dorm vierii. Și nu dorm ei toată noaptea asta nici taurii; ies în curte, strică grajdurile...

ȘACOTE: Mâine, dacă vin, nu te mai văd, că dormi...

PAZNICUL: Măcar să vii, te văd alții. Nimeni nu se supără când vede un om ca tine. Chiar te duci?

ȘACOTE: M-aș duce...

PAZNICUL: O să ațipesc și eu, cred, în cămăruță. M-a moleșit țuica. Văzuși că s-a aprins lumina la Fița? E ca ziua.

ȘACOTE: Du-te, du-te liniștit. (Se retrage din poartă, o lasă deschisă. Paznicul se întoarce amețit de somn, deci nu de alcool, și o închide, apoi iar se întoarce să doarmă. Șacote deschide iar poarta, și Paznicul, aproape reflex, se întoarce iar și o închide, apoi, din nou... Nu ajunge în cămară și, târșind, se mai întoarce o dată și bâjbâie să închidă, iar dacă nu are ce, o deschide: poarta. Între timp, Șacote trecuse pe partea cealaltă a drumului, în fața ferestrelor vecinilor lui Garacială. Acolo se aprinde o lumină. Se luminează fața lui Șacote. Se stinge iar. Fereastra se deschide, Șacote zice încet: ) Visezi ceva, mamă... Marie...? (Fereastra se închide. Șacote trece prin fața casei Fiței, unde se stinsese iar lumina).

4

Șacote

ȘACOTE: (Singur. Nicio altă resorbire în anotimp. Păsări, desigur. Liniște-n vânt. Răcoare pe case. Nevăzute atâtea. Ce? Stixuri? Doamne sfinte... Uleiurile nu s-au epuizat, și peste ziua de mâine se vor împuțina prin voința lui. Dar taurii? Putea să le dea drumul. Cortina.)

5

Șacote, Paznicul, Fănică

ȘACOTE: (singur, întâi s-a depărtat de case și pare să meargă spre casa lui. Ba nu. Se întoarce tot spre sat. Are o expresie ciudată și-n gesturile mersului și-ntr-o curiozitate anume... Se aud glasuri ca niciodată, bărbătești, spre deal. Par vesele, dar numărul lor copleșește buna dispoziție sărbătorească. Scrâșnește și pietrișul, parcă... „Veniți repeeeede, pe aici a luat-o”, „Prin crâng, sau pe drum?”; „Erau mai mulți. Coborâți și pe drum.”! „Ia uite-l!”; „Săriți, dă-i în cap, dă-i”. „Dă-i!”. „Spre vizuini?” Nu, uite-i. Unul...” „Viziunile erau de viezuri... de sconcși... De ce nu s-au dus acolo?” „Nu știu... Vrei să rămânem în urmă? Nu omorâm și noi la ei?” „Se face ziuă. Altă treabă n-avem?” „Înconjurați-l pe ăla”. Șacote se întoarce tot spre grajduri. Paznicul vede poarta deschisă. Sare la auzul bărbaților de pe coastă, îi crede-n drum și vociferează.)

PAZNICUL: Fițoo, poarta mea e deschisă... Taurii, au scăpat taurii. Ce mă fac eu. Ăla mare o să facă prăpăd dacă nu sunt eu. Ăilalți la feeel! Șacote, ce faci? A... N-ai văzut taurii? Mai repede după ei! (Iese Fănică din curtea Fiței).

FĂNICĂ: Ce tauri? Ce tauri? Pe coastă? Chiar pe coastă?

PAZNICUL: A, de pe coastă vine gălăgia. Atâția oameni pe coastă... Ce-o fi? Dac-or fi taurii... Of, Doamne. Prima dată nu mai știu de mine. Dar și ăia... Toți cu noaptea-n cap pe coastă, să urle. Ia... Aha, taurii în grajd. Nici ăla mare nu e afară... Ce-or fi căutând pe coastă, că eu n-am auzit... Tu, Fănică?

FĂNICĂ: Eu...

PAZNICUL: Ce să știi tu? Oi fi băut toată noaptea, și... Sau... A, acum îmi vin în fire, ai ieșit de la Fița, speriat de tauri.... î ... de strigăte...

FĂNICĂ: Nu. Pe deal aleargă după viezuri oamenii.

PAZNICUL: După viezuri, mă? Păi ce-au cu ei în zi de sărbătoare? Șacote, unde te duci? Te duci și tu după viezuri... auzi? Un sat întreg. Întreg la minte.

FĂNICĂ: Mai știi? E blestemat.

PAZNICUL: Ooof... Duhnești a băutură, Fănică, parcă ai tremura... Unde te duci acuma?

FĂNICĂ: Eu...

PAZNICUL: Ia-o îndărăt, că o să scot taurii mai devreme azi. Îi adăp. Le dau mâncare și mă reped până acasă. Azi vreau și eu să mă liniștesc...

FĂNICĂ: Doar nu mă tem de ei...

PAZNICUL: Nu ai sărit tu în sus nici când ai auzit strigătele astea multe.

FĂNICĂ: N-am auzit, poate...

PAZNICUL: Șacote, cauți pe cineva? Bătrânul a plecat precis. N-am avut când să-l văd, dar în fiecare dimineață de duminică, are el unde se duce, îmbrăcat frumos... Pe Garacială, nu știu dac-o fi acasă.

FĂNICĂ: Zace.

PAZNICUL: Ăă... Mințea că l-a mușcat calul?...

FĂNICĂ: Nu l-a mușcat de bărbie?

PAZNICUL: Îl mușcă un cal și el se duce să bea?

FĂNICĂ: Se întâmplă.

PAZNICUL: Șacote, strigă dacă ai să-i spui ceva. Bătrânul cred că a plecat, ți-am spus. Ia uite-le și pe-astea... Repede, repede, că scot taurii să-i adăp... (Grup de patru femei:„Bine că nu te duci și dumneata să te adăpi”. „De unde știi că ne arde de glumă, ai? Fi-ți-ar taurii ai dracului, că ne aude și omul ăsta... A, Șacote...” „Nu te lași, nu te lași! Păzești numai grajdurile, altceva, nimic?” „Poți să scoți acum ce vrei să adăpi. Na, de noi ai scăpat!” „Ai noroc că suntem femei de treabă și te cunoaștem...”)

Ce-aveți? Tot voi? Șacote, ai mai pomenit? Umblă de dimineață și mă-ncurcă... Femei sunt astea?...

Ia-te, Fănică, după ele, poate te-ar plăcea.

FĂNICĂ: Astăzi nu se poate glumi. Văd eu că nu se poate. Nu sunt eu de vină, dar aseară trebuia să mă duc acasă. Acasă, dragă Șacote...

ȘACOTE: N-ai fost acasă?

PAZNICUL: Nici eu n-am fost... Tu lucrezi noaptea, Șacote...

ȘACOTE: Când  nu se construise încă nimic și trebuia făcut ceva zi și noapte...

PAZNICUL: Ai cu ce te lăuda...

ȘACOTE: N-am cu ce mă lăuda azi, sunt obosit... Nu prea înțeleg bine tot ce se întâmplă pe aici. Unde se duceau femeile alea?

PAZNICUL: Fănică era să se ducă după ele. Știe el mai bine unde se duc.

FĂNICĂ: De unde să știu? Vor să cumpere ceva dulce.

ȘACOTE: Nici nu au adus vorba de vânătoarea de pe coastă.

PAZNICUL: S-au obișnuit...

ȘACOTE: ?!...

PAZNICUL: Da, au auzit că aleargă toți ca niște nebuni pe deal. Și după ce și-au dat seama ce este, au plecat să-și cumpere ce le lipsea în casă. Ce vrei să facă?

ȘACOTE: Mi-aduc aminte că a luat pădurea foc mai demult.

PAZNICUL: Atunci era altceva... Tu știi și Fănică nu știe – uite, s-ar duce, și-l oprește  ceva – întâi că n-a luat pădurea foc...

ȘACOTE: Dar eu spun că lumea se speriase toată.

PAZNICUL: Nu. Femeia mea bocea ca o proastă. Numai ea striga „sări” și „aoleu”... Stai... Strigă și acum vreo femeie?

ȘACOTE: Nu strigă niciuna. Sunt trei bărbați, mai potoliți, dar tot mai caută...

PAZNICUL: Asta văd și eu, aud și eu... Dar nu strigă nimeni. Tot de la tine mi se trage. Nu mi-am revenit bine. Trebuia să las și tauri și tot și să alergăm și noi pe coastă, ai, Fănică?

FĂNICĂ: Da, da!

ȘACOTE: Ieșeau taurii de-adevărat...

PAZNICUL: Nu erau toți cu hărmălaie acolo? N-avea nimeni ce păți și ne potoleam. Țipă iar vreo femeie la ei...

ȘACOTE: Glumești, Paznice...

PAZNICUL: Bine că te-aud că-mi zici un nume, care-o fi...

ȘACOTE: Rar uit numele, dar nu știu cum vor oamenii, după atâta vreme să  le spui...

PAZNICUL: Până la urmă, tot mă duc să adăp taurii. Ajung la cișmea și mă întorc. Trece un timp. Se potolește lumea... Te mai văd eu. Tu, Fănică, întoarce-te de unde ai venit...

FĂNICĂ: Vezi că n-am fost nicăieri unde să mă întorc...

PAZNICUL: Nu?... Nici tu, Șacote, nu crezi că te poți întoarce la sora ta?

ȘACOTE: Chiar la ea am de mers... Buimaci mai suntem toți... Să mă dezmeticesc puțin... Parcă au terminat de urmărit „viezurii”, că viezuri, ziceai, nu?...

PAZNICUL: Fănică zicea... Uite că te așteaptă... Și-a lăsat femeia peste Olt și duminică și-o mai așteaptă la pod... Azi, mă mir ce-a pățit...

ȘACOTE: Eu n-am știut că e împăcat cu familia lui nouă. Mi-a spus că a trebuit s-o părăsească de mult.

PAZNICUL: Înseamnă că era beat... Azi ce crezi c-o să facă? O să bea iar. Aștepți să dau drumul la tauri? Nu te sperie? Să nu te-mpungă vreunul taman în burtă, sau să-ți rupă dinții cu cornul...

ȘACOTE: Ți-am mai spus că aștept să se facă mai multă lumină, ca să nu se sperie cine m-o vedea acasă...

PAZNICUL: De treabă părinți ai avut și păcat de casa veche, că n-ai rămas în ea. Ai mutat-o de ochii lumii, pe marginea apei. De întors, cine-o să se întoarcă, dacă nu tu? Copiii tăi n-ar avea la cine veni în sat.

ȘACOTE: Nici la mine n-ar veni. M-aș duce eu, cum mă duc și acum, peste Olt, și rămân câte un timp, seara, cum vin pe-aici așa rar.

PAZNICUL: Văd că nu ies. Sunt leneși. Îi las în pace. Poate nici nu-i mai scot. E păcătos cu cișmeaua asta, e departe.

ȘACOTE: Se mai sperie și lumea.

PAZNICUL: Niciodată. S-a obișnuit cu ei... Nu vezi? Lumea se sperie de viezuri...

ȘACOTE: Acum crezi că viezuri au fost?

PAZNICUL: Cred, sunt niște găuri în capul dealului. Dar goale... Cine știe, o fi ieșit ceva din ele și ei au crezut că sunt viezuri... Vulpi mai stăteau pe acolo, asta, da...

ȘACOTE: După vulpi n-ar alerga nimeni?

PAZNICUL: Nici după lupi nu se aleargă, nici după viezuri, dar mai știi după ce se aleargă și după ce nu? Alergau alea de dimineață după cumpărături.

ȘACOTE: Nu știi precis că n-aveau și alte treburi mai ascunse.

PAZNICUL: Vezi? Le cunoști mai bine ca mine... Dacă n-aș avea grajdurile astea în pază, aș sta în deal, la casa mea și tot așa rar aș coborî, te pomenești... Eu am și îmbătrânit. Tu ai să faci sau să-ți găsești copiii cum vrei...

ȘACOTE: Uite că eu am putut să aflu mai tot despre cei de aici, dar despre mine ei au încetat să mai știe.

PAZNICUL: Am auzit... Sunt oameni care lucrează peste Olt și au auzit despre tine. Dar nu chiar tot, tot. Așa ai vrut tu parcă... Asta e firea ta...

ȘACOTE: Nu se știe dacă asta. Dumneata întotdeauna glumești și acum vorbești cu mine mai străin.

PAZNICUL: O să glumim noi când vei veni altădată... Se schimbă omul... Te duci după Fănică?

ȘACOTE: În altă parte nu pot merge?

PAZNICUL: La soră-ta...

ȘACOTE: Păi?

PAZNICUL: Păi?

ȘACOTE: Bună, nu?

PAZNICUL: Muiere... Da’ de la oraș.

ȘACOTE: Ea?

PAZNICUL: Uite cum se strânge lumea și iar se risipește... Uuuuu ești mai tânăr. Înțelegi mai mult din înghesuiala asta... S-au întors de la viezuri. Ai fi vrut să te duci și tu?

ȘACOTE: Pe deal?

PAZNICUL: Pe lângă ușa mea și mai la vale...

ȘACOTE: Ascultă, Pietru, cumnatu-meu, o fi fost?

PAZNICUL: A fost, dar cine se laudă cu asemenea vânătoare? N-o să recunoască. Poate numai în râs... Cine o fi fugit primul și o fi chemat și pe ceilalți?... Garacială ăsta ar fi fost în stare... A trecut prin multe... Și pe asta o putea face...

ȘACOTE: Chiar mușcat de cal, de-ar fi fost?

PAZNICUL: Tocmai de-aia, dar nu e. Așa poți să nu mai iei oamenii cum sunt și au de gând să fie, cum i-a lăsat dumnezeu... Tu știi cum sunt și nu vrei să le spui. Dinadins ascunzi ceva oricând și te ascunzi și pe tine în luncă... Pentru asta și el ți-ar apărea dintr-odată așa cum a dorit, nu cum o fi, lungan și pus rău cu multă lume minunată sau rea.

ȘACOTE: Paznicule, mai bine ți-ai bate joc de mine. Opresc oamenii acuma și nu știu ce să le spun așa pe nepregătite...

PAZNICUL: Nu vezi cum se întâmplă? Dintr-odată s-au coborât de pe deal – asta n-am mai văzut... Și n-au prins nimic, nici n-au alergat după ceva... Ba da... Văd eu? Au furat s-au n-au?

ȘACOTE: N-au. Sunt cu mâinile goale în fața cooperativei...

PAZNICUL: Dacă ar fi două cișmele mari cât cea de la vale, aș mâna taurii spre ei. Să-i duc la adăpat și să se dea la o parte toți din cale. Atunci să-i aud ce vorbesc așa risipiți. Curge nădușeala după ei, precis...

ȘACOTE: S-ar lua și după tauri și i-ar pierde.

PAZNICUL: Aș  ști eu să-i strâng, nicio teamă...

ȘACOTE: Uite, mă duc eu înspre ei, să nu le mai dai drumul taurilor, că mă duc eu în locul dumitale...

PAZNICUL: Nici așa nu le dădeam... Am zis degeaba... Să văd... Auzi?... Fata aia se ducea la bal azi-noapte. N-a urcat pe uliță decât să se aranjeze...

ȘACOTE: (Gesticulează discret, puțin prins în jocul lui, pe drumul de tauri...)

6

Șacote, Grupul, Alt grup, Mana

ȘACOTE: (Pantomimă pentru salut: „Bună dimineața”. Pantomimă pentru ascultarea dialogurilor curioase. Șerpii printre dinți.)

GRUPUL: „Când ajung la casa paznicului, credeam că a intrat la om în casă.” „Măcar l-ai prins până la urmă?” „I-am prins?” „Uite, aici nu era unul singur.” „Cum să fie unul?”

„De unde, că fiecare am alergat după ei...” „Ăla pe care l-am alergat eu semăna cu tine.” „Drace... Și cum era? Să nu te-audă muierile...” „Mai bine cu președintele să fi semănat...” „Vedeți-vă de treabă, auziți, uite și un străin. E Șacote...” „Cu Șacote seamănă viezurele pe care l-am alergat eu.”

„Ce ai, mă? Te îmbătași?” „Cine, cine s-a îmbătat? Vrea să plecăm iar, în loc să muncim, să ne ducem fuga pe geam și casa s-o lăsăm singură?...” „Ce muncă e aia în zi de sărbătoare? Am mai fugit noi și astă-iarnă, nu ne-am dat cu săniile” „Parcă ai fi femeie. Ai dat în mintea femeilor cu săniile tale.” „Eu, unul, vreau să zic...” „Zi, zi...” „Ba nu mai zice...” „Măcar să bem în drum și nuntă să nu fie.” „Da, dar suntem obosiți, fără chef.” „Cine e obosit?” (Îl ia în brațe și-l suie pe umăr. Lumea se cam clatină, murmurul se sporește. Șacote mărește pasul. Nu cumva se poate pierde printre atâția oameni? Nu, mai repede. Apar și femei cu bărbați. Nu-s chiar mulți. Niciodată nu-s prea mulți: rotește fața – de ce nu i se luminează însă?)

ALT GRUP: „Tot tânăr, tot tânăr!” „Lasă, că e supărat” „Trăiește bine” „Cum să trăiești bine singur pe malul apei...” „Acolo se întoarce seara, n-ați auzit voi lumea.” „Care știți unde e femeia lui?” „De unde să știu?” „Nu știu” (Șacote se uită la ele cu ceva gingășie: „Prostește vă mai pune să discutați acest autor.”  „Suntem actrițe, nu avem nimic al nostru aici, spunem doar ce vrea el.”) „Nu l-am văzut de ani de zile.” „O fi fost și el pe coastă?” „N-avea ce căuta...” „Din lună nu se aude un un zvon ca ăsta.” „Se aude el și peste Olt, când pleacă toți, ca nebunii, să se joace.” „Nu s-au jucat. Poate au făcut-o de dragul cuiva...” „Asta n-o auzisem. Să-și fi rupt gâtul.” „Garacială s-a lovit. Are barba cusută. A alunecat pe pietriș.” „Eu zic să-i mai chemăm și acasă, poate se îmbată și se iau la bătaie.” „Să știi că a început ziua ca niciodată.” „Atâta lucru văzusem și noi... Mana, ia-l pe Pietru și pe Șacote și du-te acasă.”

MANA: Pietru nu știu unde s-a dus. De Șacote nici nu-mi vine să cred că-l văd. El prea a stat singur fără urât, sau cine știe...

III.  DISPARIȚIA  LUI  ȘACOTE

1

Băiatul, Sora lui, Bărbatul

BĂIATUL: Stai mai încet că mă doare ceva.
SORA LUI: Minți, vrei să te înveți leneș. O să te umpli de praf.

BĂIATUL: (Se uită spre niște ridicături dintre două arături. Doar ramurile cireșului amar, privit în sus. Mârâituri.) M-aș întoarce să mă spăl iar pe picioare în gârlă...
SORA LUI: Dacă nu vii, te bat. Și o să te bată și mama și tata. Hai, fă-te și tu bun și hai. Ajungem și noi acasă și acolo faci ce vrei.(Mai merge și se mai întoarce câte puțin, încât stă mai mult pe loc și începe să se distreze.) Of, of, maica mea, de ce-oi fi tu așa? Să te murdărești...

BĂIATUL: Nu mă murdăresc. Ia și tu țărână, să vezi. Îmi vine s-o mănânc.
SORA LUI: De-aia. Vino acasă să mănânci, că mori de foame.

BĂIATUL: Vin. Zic eu ceva? Doar că mi-e și sete. Nu sete. Vreau să ne întoarcem să mă bag în apă...
SORA LUI: Când ți-oi plesni una...

BĂIATUL: Rea. Rea mai ești! Rea!
SORA LUI: Bine, lasă... Poți să mai stai. Te mai las. E prânzul.

BĂIATUL: Și ce dacă? (Stă și încearcă să se joace, dar mai mult privește în dreapta lui, încordat singur, și neputând să se întoarcă spre stânga, iar când, involuntar, se îndreaptă totuși, se aude un murmur strident. Se potolește, căci băiatul își urmărește sora spre dreapta, cum merge drumul.)
SORA LUI: (imediat) Ce-ți pasă ție? Prânzul – te joci cu el... Ce, tu ești mai mare?

BĂIATUL: Tu ești, dar să nu te superi. Uite prunii lui Titu.
SORA LUI:: Ai lui, ai lui. Și via lui Udrescu. Și padina...

BĂIATUL: Ce cald e aici! Uite că merg, dar aici e cel mai cald. O să fac o prostie mâine...
SORA LUI: Azi n-oi fi făcut.

BĂIATUL: Dar mâine n-o să mai merg călare pe berbec. O să fac una mai mare...
SORA LUI: Îmi spui și mie?

BĂIATUL: Dar ne întoarcem la apă? Îmi moi picioarele. Nici nu mă scald de tot. (Se întoarce spre apă. Sub cireșul amar vede un bărbat gol, încețoșat, care o ia spre el, acoperit cu mâna. În urma lui a rămas o femeie ridicată pe jumătate, dar ascunsă de răchiți, și parcă încă una sau două.)

BĂRBATUL: (isteric și tare). Întoarce-te repede, că te bat. Fugi că te omor. (Își aruncă ochii spre femeie, apoi, încă o dată, spre băiat.) Te ia mama dracului dacă te uiți. Te omor. (Ce țipă...)

BĂIATUL: Hai să fugim acasă!...
SORA LUI: Nu mai vrei să intri-n gârlă?

BĂIATUL: Nu, mi-e frică. Hai să fugim!
SORA LUI: Hai... (fug)

2

(Grup de femei pe vechiul loc dintre arături. Nu. Asta e în decor. Uit anume, pentru că am conceput dinainte mersul logic și faptic, dar mă las pradă fie unor îngândurări instinctuale, fie unor ignoranțe în materii. Acum se aud totuși câteva acorduri de muzică îngrozitoare, cum ar pica o râpă, apoi ultimele pietre care, seci, rămăseseră aruncate în nor, virtual, și căzuseră mai târziu.)

 DOUĂ SAU TREI FEMEI FOARTE INTERESANTE: „L-a bătut așa... să moară...” „Tot nu se lasă? Și de ce să dea-n el?” „Auzi, i-a păscut vaca lui porumbii din marginea dinspre drum. Nici nu s-a pomenit să crească în marginea aia porumbii.” „Nu se semăna, până acum, și eu știu locul gol.” „Da, dar zice că a dat cu piatra și ăla cu vaca.” „Nu știi cine era?” „Nu, dar a dat cu piatra.” „După ce l-a bătut, de s-a ridicat cu greu de jos.” „Brigadierul nu zice nimic...” „Ce să zică? Își mai face de cap câte unul de-ăsta.” „Azi măcar trebuia să-l lase în pace... Nu-l vedea nimeni... N-are cine, că nu mai e drumul principal pe aici...” „Nici cu autobuzul nu-mi convine să merg, că ies mai scump decât dacă trec Oltul.” „Te duci, când te grăbești...” „Nu, nu, cine știe, doar să mă ia cineva. Mai bine trec și-l iau de peste Olt, pe asfalt, mai ieftin...” „Lasă acum, spune dacă l-ai văzut când l-a luat la bătaie pe ăla...” „Se despărțiseră... Înainte trecea pe aici Șacote... El ar fi știut ce se petrecea pe luncă, dar nu prea spunea... ” „Nu ne-am întâlnit cu el de dimineață?” „Se ducea-n sat.” „Chiar se ducea? Căuta pe soră-sa, înseamnă?” „Ce să caute altceva după atâția ani... Nici ea nu spune dacă l-a mai căutat pe la el acasă.” „În oraș?”„În oraș, în luncă, unde l-ar fi găsit.” „Ce om socotit...” „Ți se pare... Mie-mi plăcea mai demult, până a pleca...” „Era grozav. Grozav.” „Să nu te spun, ia vezi.” „Și el crede la fel, știu eu, au fost prieteni.”  „Altădată ar fi știut și ce am vorbit acuma, Șacote ăsta.”

„Nu, că i-ar fi despărțit pe ăia de la bătaie... Hai acuma, de ce rămâi în urmă?” „Frate-meu, demult, s-a oprit aici și nu-l mi puteam mișca din loc... A ajuns și el ca Șacote, prin lume, am așa de rar vești de la el...”  „Ai văzut ceva?”  „El văzuse...” „Acum, te întreb dacă ai văzut acum ceva” „Ne lași singure înainte?” „Voi mă lăsați singură... Vă grăbiți să ajungeți acasă cu ce-ați găsit peste Olt...” „Tu n-ai găsit tot ce-ai vrut?” „Am găsit eu, de găsit, dar nu vezi că tot aș rămâne să mă uit spre răchițile alea, parcă într-acolo privea frate-meu...” „A ajuns bine.” „Nici eu nu sunt rău. Ce, vrei să spui că eu n-o duc bine” „Te iubește și bărbatu’...” „Și pe voi vă iubesc bărbații, degeaba vorbiți.” „Da’ nu ca pe tine” „Ce v-a apucat acum, na, că nu mă mai uit spre răchiți și spre cireș...” „Păi, în loc să mergem mai repede, să chefuim...” „Așa e...”

3

Șacote, Lucrin, Mana

(În grădină, spre coastă. Din case, de acum, se iese afară...)

ȘACOTE:  Mana, tu știi că seamănă coasta asta cu locul din luncă, unde cotește drumul peste răgaz?

LUCRIN: Care loc? Eu îl știu?

MANA: Când erai mică de tot, dacă ai trecut pe acolo. Vorbești de cireșul ăla amar, Șacote, nu?

ȘACOTE: Da, pe unde umblam toți mai demult

MANA: Și azi am auzit că a bătut acolo pe bărbatul unei femei. Cică i-a scăpat vaca-n porumbii godpodăriei. Nu cred.

ȘACOTE: Ție îți place locul?

MANA: Știu și eu, Șacote? Nu m-am gândit. Mă mir că nu a zidit cineva o troiță, de mult, pe el...

ȘACOTE: Acolo n-a fost niciun accident – dovadă că nu s-a ridicat nicio troiță...

LUCRIN: Și mie-mi place coasta grădinii. Sunt mai mulți cireși...

MANA: Nu i-ai uitat. (O sărută.)

ȘACOTE: Cireșul nostru amar... A fost tăiat... Eu nu știu când l-ați tăiat.

MANA: Nu l-am tăiat noi. Acum ne-a rămas numai a treia parte din coastă, celelalte două părți sunt ale oamenilor...

LUCRIN: N-are nicio legătură... Mie-mi place și așa... Cine mă împiedică?...

ȘACOTE: Ar putea fi mai frumoasă, Lucrin, tu ce crezi?

MANA: V-ați nimerit amândoi, că altfel n-ar mai fi discutat nimeni așa ceva, cât ar fi fost coasta asta...

LUCRIN: Dar n-o să fie mereu așa?

MANA: Numai eu am apucat-o în mai multe feluri. Cu crâng mare... Văd că încep și eu să vorbesc de ea...

LUCRIN: La munte n-am simțit niciodată ce simt acum... (Privește cu mine armonioase.)

MANA: Cum se poate? Mie, când am fost, mi-a plăcut mult. De coastă, aproape că-mi vine să râd când vă aud vorbind...

ȘACOTE: E mai frumoasă decât celelalte...

MANA: Așa ni se pare nouă. Poate pentru că a fost a noastră... Adică, vouă vi se pare. Pe mine nu mă interesează...

ȘACOTE: De dimineață a alergat pe coastă lume multă, când veneam eu...

MANA: Pe aici n-a trecut nimeni...

ȘACOTE: Pe restul coastei au trecut, nu?

MANA: Au trecut... Ce-o fi fost, iar nu-mi dau seama. În nicio primăvară n-am văzut așa ceva... Dacă treceau și pe coasta noastră, m-aș fi speriat, poate... Așa, am auzit doar gălăgie, tocmai când se terminase... Lucrin parcă ar vrea iar să plece pe deal... Chiar îi place. Dar de rămas, n-ar rămâne, cred. Avem alți copii, iar câteodată numai ea e fiica noastră, ca azi...

ȘACOTE: Te bucuri degeaba...

MANA: Vezi cum ești, Șacote... Și pentru tine mă bucur. Să mai stai la noi. Te întorci de la uzină și vii când vrei și cu cine vrei...

ȘACOTE: Lumea de ce părere ar fi?

MANA: Te respectă, știi și tu asta, dar mă întrebi de parcă ai glumi. Te interesează mai mult pomii, acum. Îmi pare bine. Poate că te vor face să vii mai des pe aici, să-i vezi iar.

ȘACOTE: Să-i îngrijesc, nu?

MANA: Dacă vrei, n-ai decât... dar să-i vezi când înfloresc și când sunt gata prunele și merele... Ce zici?

ȘACOTE: Voi n-ați veni pe la mine...

MANA: În luncă? Mi-e dor de sălcii și de apă? Nici nu știu când ești acolo...

ȘACOTE: Mana, vântul ăsta te face să uiți tot ce e urât la rudele tale... Poate tot cineva din neamul nostru a dat și numele satului... Ruda...

MANA: Mi se pare că Pietru știe de ce  se numește așa. S-o fi întors acasă acum, poți să-l întrebi...

ȘACOTE: Să știi că nu e schimbată mult coasta...

MANA: Ei, vezi că ai la ce să vii mai des?

ȘACOTE: Lucrin. S-o ademenești cu cireși, cu pomii din vârf, cu frunzișurile sclipitoare. Nu-i nicăieri așa...

MANA: Ea vorbește pentru că te-a auzit pe tine. Îi place orice. Uite că s-a întors tocmai acum... Face semn cu mâna... Ce obicei... Pe la ea n-avem decât să ne ducem tot noi, când o termina școala. N-are ce vedea ea aici. Tu știi. Aici e bine pentru tine, să mai scapi de sălcii, să te împrietenești cu altfel de verdeață...

ȘACOTE: Dar eu trăiesc, muncesc la oraș.

MANA: Și dormi în luncă... De noi... Te-am supărat noi... Nici nu știu dacă ne e rușine de ceva...

ȘACOTE: Nu, voi trebuie să mă iertați... Până o să vă arăt eu cu ce m-am ales din plecare asta.

MANA: Mai ești sănătos, măcar? Pari foarte sănătos.

ȘACOTE: Tocmai de-aia nu-mi pot lua ochii de la coasta asta acum și strâng în mâini puieții ăștia înțepăcioși (chiar îi apreciază, îi îndreaptă spre coastă și le atinge frunzele încă mici, rupe câte-un ram mărunt de puieți de nuc. De când a venit în grădină, a privit spre casă, într-o doară, scurt timp, cu câteva gesturi exprimând epoca... apoi s-a întors, a scrutat..., s-a legat de puieți după ce, prin arătură, căutase urmele vechi ale cerealelor, sforile tufelor de fasole, rare foi de porumb putrefacte. Involuntar, Mana răspunde, însă joacă aceeași intenție de a revedea cu toată naturalețea locuri care au interesat-o vreodată poate și pe ea.)

MANA: Știi că acum vreo câțiva ani a sărit în urma plugului un ban de aur?

ȘACOTE: De unde a sărit, din coastă?

MANA: Nu, din vale, dar locul precis nu-l știu. Pietru a luat banul și a mers mai departe după plug. Când i-a venit în minte să se întoarcă, nu a mai găsit de unde sărise...

ȘACOTE: Bine că n-a fost din coastă...

MANA: Lucrina umblă prin grădină de parcă a visat că e ceva cu ea...

ȘACOTE: I-oți fi spus voi că e fermecată...

MANA: Nu credea nici când era mai mică.

ȘACOTE: Pe la ora asta o să vin la voi, când o să vin în zilele de lucru. Ies de la uzină și vin. Am de gând să lucrez pământul... Mă lași? Ce o să iasă – Bine. Ce nu, voi acoperi cu bani și n-o să se piardă nimic

MANA: Dacă te apuci tu de pământ, o să vrea și Pietru să se mai schimbe... Dar, ascultă, pe coastă nu crește niciodată porumbul, ci e umbră, cireșii n-apucă să se coacă – le și mănâncă lumea cireșele...

ȘACOTE: Mai e nițel și o să-nflorească. Nimeni nu s-a apropiat de ei atunci...

MANA: Lucrin, dacă ar nimeri în vremea lor, nu i-ar lăsa în pace nici florile... (Muzică? Pretutindeni?)

4

Mana, Șacote

(În grădină, spre coastă)

MANA: Poate că un lemn tot o să tăi de acolo...

ȘACOTE: Nu, mai ales acum. Îți cumpăr eu lemne...

MANA: Am zis de necaz, dar lasă. Era și un măr roșior.

ȘACOTE: De ce zici „era”?

MANA: Nu e bun de nimic, de-aia spun „era”. Nici nu l-am mai văzut. N-am avut nici când, asta așa e.

ȘACOTE: Altădată mai urcai și tu într-acolo, mi-aduc aminte.

MANA: Dacă ar fi numai de ce-ți aduci tu aminte, înseamnă că mă crezi străină... Uite, să-ți spun drept, m-am uitat spre coastă și am avut treabă la mijlocul grădinii, dar nu am mai văzut mărul roșior. Nu mi-a fost aminte, poate.

ȘACOTE: Dacă vrei, hai să ți-l arăt.

MANA: Tot cu invitații de-astea te lauzi. Măre, Frate-meu! (Îl ia de mână și-l sărută ca-n copilărie. Se vede Pietru și nu-i observă, cum nici ea nu observase mărul. Pietru intră în casă și Mana-l cheamă pe Șacote.) Vii în casă, parcă a adus Pietru ce spunea.

ȘACOTE: N-a adus, nu se găsește.

MANA: De unde știi?

ȘACOTE: O să vezi. Eu nu merg, mă duc până sus.

MANA: Să vii repede, poate a adus Pietru ce spunea. 

ȘACOTE: Vin, dar n-a adus.

5

Mari Reduceri, Șacote,  Fănică

(În grădină, mai spre coastă)

MARI REDUCERI: N-aș ghici la ce te gândești nici dacă aș fi în locul dumitale.

ȘACOTE: E, ai vrut să mă sperii. De unde apăruși?

MARI REDUCERI: Țin minte ce mi-ai spus, dar nu te interesează, (vezi?) Pe la ora asta e drumul ocupat de animale, vacile mai liniștite, porcii mai risipiți și soția mea mână vacile. Te-am văzut din drum și mi-aduc aminte că azi e cam sărbătoare.

ȘACOTE: Mai vorbește, că tot n-ai venit chiar într-o doară, cum spui. Poate că te dai de gol.

MARI REDUCERI: Tu vorbești de Fănică parcă nu l-ai mai cunoaște. Șacote, domnule Șacote... Parcă...

ȘACOTE: Vii sau stai acolo? Trebuie să știi.

MARI REDUCERI: Îți închipui, crede-mă, îți închipui că eu am în cap ce vor ei sau ce nu vor? A trecut pe drum și nenea Milu beat. („Zici că am terminat? Că nici bani n-am? Că s-a dus toată. Băută. Adică mie nu-mi mai dai. Că n-am bani. Da’, da’, da’, da’. Banii mei nu sunt buni?)

ȘACOTE: Și unde mergeați?

MARI REDUCERI: Noi?... Eu?... Nenea Milu... Stai, nene Șacote, parcă ți-am spus pentru ce am venit și, dacă vrei, plec. Te-am văzut, am vorbit, ți-am spus ce.

ȘACOTE: Nu.

MARI REDUCERI: Așa că eu am repetat ce mi-ai povestit când n-aveam eu o idee. Mi-a folosit. Te duci în deal?

ȘACOTE: Am de lucru în coastă...
MARI REDUCERI: Am auzit, dar, cum îți spuneam, nu pot să-ți comunic...

ȘACOTE: Ei au venit pentru asta?
MARI REDUCERI: Ei? Fănică și celălalt?
ȘACOTE: Unul are ceva sub haină, nu? Sau mi se pare mie?

MARI REDUCERI: N-avea.

ȘACOTE: Ce-o fi vorbind între ei de merg la fel de încet ca noi? Noi vorbim ceva...

MARI REDUCERI: Tu te ocupi din ochi de coastă. Am auzit eu...

ȘACOTE: Și tu crezi că nu am dreptul s-o lucrez eu?

MARI REDUCERI: Ai avea dreptul să lucrezi orice...

ȘACOTE: Te-ai schimbat în rău, dacă te interesează...

MARI REDUCERI: Așa, așa...

ȘACOTE: Nu ți se pare altfel coasta mai de aproape?

MARI REDUCERI: De departe nici nu o luam în seamă. E dreptul tău, eu am recunoscut...

ȘACOTE: N-am zis eu să recunoști. Mult nu mai stau.

MARI REDUCERI: Iar te duci... (Se uită la coastă cu adevărat, pare curios și atent, privește într-o direcție depărtată de direcția mărului, lucru care ar fi trebuit să se înțeleagă până acum, făcând inutil textul meu și impunând doar o idee ca a unui paradis epocal.)

ȘACOTE: Strigă-i și pe cei doi din uliță, într-o doară, să vezi ce spun.

MARI REDUCERI: Sunt cam răgușit.

ȘACOTE: Fără ei te împleticești, îm?
MARI REDUCERI: Eu, nene? Fără unul ca Fănică? Iar râzi. Am urcat să te văd. Să aflu ce faci. Să mă plimb nițel.

ȘACOTE: Unde?
MARI REDUCERI: Spre dumneata în coasta asta.

ȘACOTE: Asta? Ai mai fost?

MARI REDUCERI: Tocmai, că n-am mai fost, eu aveam de toate și mai de mult. Alții veneau să fure câte ceva ți eu îi invidiam, mă înțelegi, Șacote?

ȘACOTE: De ce să-i invidiezi?

MARI REDUCERI: Aveau cu ce să se laude, la ce să-ți mai povestesc de când eram copil, Șacote.

ȘACOTE: N-ai de cât să nu-mi mai spui, dar Fănică și cu ăla cu sânul umflat parcă te-ar urmări.

MARI REDUCERI: Beți. Or fi având rachiu în sân, mai multe sticle. L-or fi bând și se îmbată. Mai are umflată cămașa?

ȘACOTE: Sigur că o are.

MARI REDUCERI: Așa e el când se îmbată, îl cunosc de mult.

ȘACOTE: Ascultă, vrei să ajungi până-n coastă, ai ceva de luat din deal?

MARI REDUCERI: Nici eu nu mai știu, Șacote. Mi-erai prieten când ai venit atunci, noaptea.

ȘACOTE: Crezi asta pentru că acum ai tu pentru prima oară o prietenie pentru mine?

MARI REDUCERI: Eu am avut de-atunci.

FĂNICĂ: Auzi, Mari Reduceri, par eu beat? Sunt roșu, sau am cămașa umflată? Ca ăsta? (Ăsta gesticulează, privind coasta cu ochi cercetători. Câțiva cireși neînfrunziți îl intrigă. Mari Reduceri observă și-l zguduie.)

MARI REDUCERI: Ce-ai mă, ți-e rău? N-auzi ce te întreb? Ai ceva? Bolnav? Stai, Șacote, că mergem și noi. Uită-te la ăsta.
FĂNICĂ: N-are nimic, dă-l dracului, dă-i una să-i treacă.
MARI REDUCERI: Și tu unde te duci fără el? E prostit. Duceți-vă înapoi.

FĂNICĂ: Plăcerea mea să stau de vorbă cu domnul Șacote. Poate îmi găsește de lucru la oraș.

ȘACOTE: Nu trebuie să mă cauți în coastă pentru asta.
MARI REDUCERI: Aici stai tu cel mai des.
FĂNICĂ: Cireșii ăia (Ăsta pălește și, tot inert, rămâne din ce în ce în urmă.) foarte buni... Să nu-i tai, Șacote, niciodată.

ȘACOTE: Nu-ți fie teamă.

FĂNICĂ: Păi n-au tăiat pe ăla mare, amar? Eram copil și parcă tot îl văd...

MARI REDUCERI: Ți-ai fi făcut și fluier din coajă...

ȘACOTE: De ce vă ține în loc?
FĂNICĂ: Eu? Poate ăla din urmă. A amuțit de tot. S-a rușinat.

MARI REDUCERI: Ne ține și pe noi în loc.

FĂNICĂ: Nu ne ține în loc. Dar în loc să vorbim...

MARI REDUCERI: La uzina aia cum ai intrat?...

ȘACOTE: De ce mă întrebi, m-ai văzut vreodată pe acolo sau în tot orașul?

MARI REDUCERI: N-aveam cum.
FĂNICĂ: Minți, nu eram odată eu și cu tine, pe stradă?

MARI REDUCERI: Nu ții minte nimic, ori îți bați joc... Atunci eram aci, la noi, la bodegă, domnule.

FĂNICĂ: Aci, aci. La bodegă, pe drum, aci...

ȘACOTE: Aci, lângă coasta asta, ai?

MARI REDUCERI: Coasta ta...
FĂNICĂ: Adică nu e a ta, e a soră-tii, dar tu o muncești.

MARI REDUCERI: Ce să muncească? De-aia voiam să te întrebăm, Șacote, ce să faci tu cu coasta asta? Să muncești, ce? Îl vezi pe ăla, nici să urce n-a mai fost în stare, săracul. O să îmbătrânim și adio coasta asta. Acum am urcat ușor până aici. Ca să te vedem, Șacote.

FĂNICĂ: Tu poate ai venit pentru asta, noi ne-am luat după tine.

ȘACOTE: Mergeți sus?

FĂNICĂ ȘI MARI REDUCERI: În coastă?...

ȘACOTE: S-o vedeți. Mie-mi place.
MARI REDUCERI: Mă mir.

ȘACOTE: Uitați-vă și voi mai de aproape.

FĂNICĂ: Trebuie să mă duc după nenorocitul ăla de Garacială și n-am niciun rost. A, se vede de peste Olt mai bine ca din vârful dealului. Între uzină și dealurile alea e ceva întins, aha, o tăiere nouă... Așa se vedea din partea aia, privind peste coastă, pădurea noastră. S-a schimbat, ce zici, Șacote? 

ȘACOTE: Fănică, mai bine te-ai duce să-l ajuți pe Garacială să ajungă acasă, decât să spui minciuni.

FĂNICĂ: Spune și tu, Mari Reduceri, dacă sunt eu rușinos. Și pe Garacială mai bine l-aș aduce încoace, că acasă n-are la ce dori.

ȘACOTE: Ce să caute aici? Mă mir și de voi. Nu vă e frig?
MARI REDUCERI: Chiar dacă ne e, ne încălzim vorbind. Ce să facem cu...

ȘACOTE: Cu cine?
FĂNICĂ: Cu Garacială.

ȘACOTE: La ce se pricepe?

FĂNICĂ: La multe, da’-mi vine să cred că mai bine l-ai pune pe butucul cireșului amar să stea-n loc.

ȘACOTE: Cum te-ai gândit la asta... Să puneți omul în locul cireșului amar. Dacă ar fi nevoie, eu aș sta în locul ăla, de ce să-și piardă timpul altcineva într-o coastă străină?

MARI REDUCERI: Tu, Șacote?

FĂNICĂ: Din locul ăla trebuie să se vadă ceva special, dacă vorbești așa.

ȘACOTE: Nu vorbesc în niciun fel și nici nu sunt curios de ce se vede.
MARI REDUCERI: Atunci de ce-ai schimbat casa ta din luncă pe coasta asta mică și stearpă?

ȘACOTE: N-am schimbat nimic, aici muncesc și eu altfel decât mi-e meseria.

MARI REDUCERI: Nu se cunoaște nici că te pricepi, nici că nu: O coastă.
FĂNICĂ: Ai mai văzut tu așa ceva?

MARI REDUCERI: Ce?

ȘACOTE: Ce?

FĂNICĂ: ... o coastă ca asta.

MARI REDUCERI: Ce coastă, mă Fănică, iar începi? Că tu ai zis s-o iau înainte. Așa e, Șacote. Eu n-am avut de gând să urc prin grădina soră-tii, dar m-a trimis Fănică. Zicea să-mi dau seama dacă se poate discuta cu tine.
FĂNICĂ: Nu puteam să fac și singur asta, măre?

ȘACOTE: Și ce voiați să discutați?

MARI REDUCERI: Să-ți spun eu altceva. De când mergem, mai mult de o sută de pași n-am făcut. Am încetinit mersul, am stat de vorbă. Eu, unul, mă pot retrage liniștit. Nu mă amestec în munca ta.

ȘACOTE: Ce amestec?

FĂNICĂ: În viața lui n-a călcat pe unde-a călcat azi, am vrut să-i arăt ceva. Mai demult îmi pare că descoperisem ceva pe aici, dar mă tem că fugeam sau mi-era frică de ceva și totul a fost o năzărire.

MARI REDUCERI: Eu era să-l cred? Am venit să te văd.

ȘACOTE: Puteați să veniți pentru orice, eu nu vă opresc.
MARI REDUCERI: Ne oprim noi, Șacote.

ȘACOTE: Nu s-ar zice.
MARI REDUCERI: Azi s-a întâmplat. E o zi aparte...
FĂNICĂ: Domnule Șacote, adică Șacote, eu aș vrea să mai vin să știu ce faci în coasta asta. Să tai totul și s-o sădești, văd că nu vrei. Cred că fugeam prea tare atunci. La vale. Pașii prea mari m-au făcut să mă rostogolesc. Când mi-am ridicat fața de la pământ prin lucerna strivită, mi-a luat ochii...

ȘACOTE: Dacă ai de căutat ceva, poți sta zi și noapte aici, domnule.

MARI REDUCERI: Și mie mi-a spus.

FĂNICĂ: Șacote, eu n-am păstrat cum trebuie nimic din semnele de atunci. Dar... uită-te încolo, în sus, printre cireșii din față, în dreptul jupuiturii cireșului din deal. Uită-te, de ce nu vrei să te uiți? Așa îmi pare că arăta tot ce mi-a apărut când mi-am dezgropat fața...

MARI REDUCERI: Bravo, bravo. Ai fi în stare să crezi să stăm și la o masă, nu?

ȘACOTE: Vă e foame?
FĂNICĂ: Nu. De mâncat se găsește ce se găsește. Copiii noștri, și tot nu zic așa ceva, Mari Redueri. Ai dat în mintea copiilor care nu sunt ai noștri, măre...

ȘACOTE: Ei, aveți ceva cu mine, că eu mă apuc de lucru.

MARI REDUCERI: E cam sărbătoare, Șacote, ne-ar face plăcere, dacă nu te superi și dacă ne respecți măcar o frântură din cât te respectăm noi, să primești invitația noastră umilă...

FĂNICĂ: Să te cinstim cu ceva la bodegă, Șacote. De-asta am venit.

6

Copilul, Cineva de la bufet,  Altul, Unul, Femeia, Luciner, Șacote, Fănică

(La ieșirea din bodegă, în drum. Intră în bodegă un copil, țipă ceva și ies doi-trei inși.)

COPILUL: E jos, săraca. Lângă șanț. Râde lumea de ea. Și noi râserăm de ea, ha, ha. Veniți să vă uitați.

CINEVA DE LA BUFET: Ce-ai, mă? Nerușinatule!

UNUL: Lasă că e băiat cuminte. Nu fură, e deștept, bravo lui. Ce zici că e cu tine?

COPILUL: Cu mine? În șanț e o muiere.

ALTUL: A cui?

COPILUL: Nu spun, că nu mai veniți. (Ies.)

UNUL: Să ajutăm femeia, domnule. Așa. Apucă și dumneata

FEMEIA: A dracului, nici chiloți n-are pe ea.

UNUL: Îi e rău, domnule, trage de ea s-o ducem acasă.

FEMEIA: E beată. E beată.

ALTUL:N-aveți ceapă? Dați încoace.

FEMEIA: Tot nu se trezește, degeaba îi dai ceapă. Ce te zgâiești, mă? 

ALTUL: Mă gândeam unde-o duceți.

FEMEIA: La mă-ta acasă. 

COPILUL: Mama e sănătoasă. Vreți să se îmbolnăvească și ea?

FEMEIA: Păi nu e, mă, bolnavă, e stricată.

COPILUL: Știam.

FEMEIA: Doi bărbați nu pot s-o ridice de jos; trei bărbați nu pot.

UNUL: Adu tu o roabă.

COPILUL: Am adus-o dinainte.

FEMEIA: De unde ai adus-o?

COPILUL: Taci din gură, că nu e a mea, e a bodegii, da’ zic și eu așa, ca să ajut oamenii.

FEMEIA: Așa, în roabă cu ea. Eu vă arăt unde stă. Nu-i mai da ceapă la nas, că tot degeaba. Așa. Să vedem ce dracu’ o să zică bărbatu-so. Nici s-o coperiți nu trebuia. Să i-o dați cum ați găsit-o, dacă el n-a venit s-o vadă. Și dacă n-o primește, s-o duceți în coasta aia.

COPILUL: A lui Șacote?

FEMEIA: A cui o fi, și să-i dați drumu’ acolo, roaba s-o aduceți înapoi, că mai e nevoie de ea. V-o dau eu cu împrumut.

COPILUL: Te întorci la bodegă?

FEMEIA: Taci, mă, că eu nu umblu prin bodegă. Nici eu, nici mă-ta, nici altele.

COPILUL: Poate căutai pe cineva.

FEMEIA: Pe cine să caut? Al dracului mai ești, cine știe la ce te-oi fi gândind, te-ai învățat și tu rău. Ia vino încoace. Ai împlinit 15 ani? 

COPILUL: Da.

FEMEIA: Dacă minți, ce să-ți fac?

COPILUL: Orice.

FEMEIA: Ia vino încoace. (Intră în cârciumă, într-un loc ascuns, unde se aude.) Pune mâna ici.

COPILUL: Eu să pun mâna pe dumneata? Vrei să mă omorî? Nu mă omorî. Ce ți-am făcut eu?

 FEMEIA: Nu fi, mă, prost. Poate îți dau haine să le duci ăleia din roabă.

COPILUL: N-ai zis s-o ducă-n coasta lui Șacote?

FEMEIA: Pleacă de-aci că nu ești bun de nimic. Peste zece ani, când o să te întorci de pe undeva, să mă săruți pe gură.

COPILUL: Eu, pe dumneata?

FEMEIA: Tu.

COPILUL: De ce strigi? Ne aude cineva. (Iese Șacote urmat de Fănică.)

FĂNICĂ: Va să zică n-ai vrut... nu vrei să petreci... cu noi... nu... cu nimeni... Ești ascuns.

ȘACOTE: Eu aveam o datorie, atâta tot. Trebuie să mă întâlnesc cu toți oamenii din sat...

FĂNICĂ: Așa e, că gestionarul face pe prostu’, parcă nici nu te-ar cunoaște.

ȘACOTE: Cum să mă cunoască?

FĂNICĂ: Se poartă prea frumos.

ȘACOTE: Nu se poartă cu nimeni urât.

FĂNICĂ: Nici cu cine trebuie?

ȘACOTE: Îmi povesteai de nevastă-sa...

FĂNICĂ: Tocmai când era el mai atent la tine. Mai mult a auzit el.

7

Luciner, Femeia de lângă el

LUCINER: (Rezemat, în ploaie, de o fereastră. Venit de la oraș de mult; cu capul gol, cum umblă și Șacote câteodată, are părul ud, îi scapără ochii în declin și-și saltă umerii, capul, discutând cu femeia de lângă el.) Asta e instituție, sau prostituție?

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Prostituție...

LUCINER: Atunci rămâi lângă mine, la ușă (e conștient că ar trebui s-o jignească).

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: (simte că degeaba ar spune ceva, căci Luciner înalță aproape spasmodic sprâncenele, arătând că nu așteaptă răspuns.) Să mergem acasă. (Dă să plece).

LUCINER: Nu. Unde am plecat odată...

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Hai. (O ia prin ploaie).

LUCINER: Ai zis că mai stai. Până aici, am zis în gândul meu că trebuie să-mi intre apă în pantofi (vorbește absolut în gol), că sunt crăpați. Am intrat și prin bălți și mă mir că n-am luat apă. Pricepi?

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: De ce să nu pricep? Doar nu vorbești chinezește...

LUCINER: Așa e... Nici una din voi n-a umblat cu chinezi. Încă nu. Nu vă plac. Una să umble, celelalte să consume faptul, aud?

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: (rea) Și dacă m-aș fi priceput la chinezi, tot te-aș fi înțeles.

LUCINER: E o greșeală în ce spui.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Am spus că dacă aș fi cunoscut chinezi și ai fi vorbit chinezește (pleacă prin ploaie în ocoale, pe drum zigzagat, împreună), eu aș fi știut ce spui.

LUCINER: Dar ai zis că ai putut să mă urmărești și fără să știi chineză. Să o luăm de la început. De unde am pornit?

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Nu-mi amintesc.

LUCINER:Simt că e o greșeală și la mine, în raționamentul meu, dar cred că tu ai determinat-o.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Nu poate fi ceva greșit la tine, tu te pricepi la cuvinte.

LUCINER: Spuneam...

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: De pantofi.

LUCINER: (sărind prin bălți) Că fiind rupți era cazul să am apă în ei. Noi vorbeam despre altceva, care ne privea pe amândoi, nu numai pe mine, sau nici chiar pe mine, ci pantofii mei. Te-am întrebat dacă pricepi, adică dacă asculți, dacă poți asculta fără să obosești, să iei de bună starea asta (gesticulează mai calm) trecătoare. Aici era greșeala mea. (Nu vrea să i se răspundă; femeia participă totuși cu crispare.) Mă gândesc eu... Mi-am adus aminte ceva fără legătură (dar vorbește convins): O poveste... Femeia, după ce a primit o palmă, a strigat despre el că și-a ucis fiul. Înaintea spânzurătorii, bărbatul a cerut să fie dezlegat la ochi și a dezvăluit tuturor locul unde se afla viu fiul. Era misogin povestitorul. Nu chiar. Poporul nu poate fi misogin, că e și din voi. Adică depinde de cine povestește.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Eu cred că mă iubești, dar n-o să știu asta, nu pot.

LUCINER: Să vrei tu să mă iubești...

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Cum să nu vreau...

LUCINER: Pentru tine nu e de ajuns să vrei, pentru tine e de ajuns (nesigur și, din cauza asta, emfatic)... La tine poate veni ceva și fără să vrei...

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Mai bine nu plecam de acasă. Aveam timp când nu ploua cu fulgere.

LUCINER: (aparent fără legătură, din nou) Satana e mai tare ca Dumnezeu.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Am auzit. Pe pământ.

LUCINER: Ardea fără foc oala unei vrăjitoare.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Îmm.

LUCINER: „Sta-ți-ar oala” i-a spus Dumnezeu, care trecea pe acolo. „Stați-ar calul”, l-a repezit aia. Îți place? „Stați-ar oala, Stați-ar calul, Stați-ar oala, Stația-ar calul”. Guști? Dumnezeu cu ghicitoarea lui Satana. Ce oameni și noi, dar guști? Avem formule mari și ne înnebunim după vechituri. Așa ne-or fi amorurile. Calul n-a mai plecat din loc până n-a dat voie sfântul să fiarbă oala. Ce mi-o fi venit cu astea? Că Dumnezeu nu poate opri nimic. Simplu.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: (Nu-l aude, a și căscat, iar adevărul  că n-a fost niciodată atentă, darmite acum.)

LUCINER: Femeia nici nu s-ar fi amestecat, avea de lucru, și ăla n-avea.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Când o să mă lași să râd?

LUCINER: Acum, dacă poți. Că altădată ești nervoasă. Confunzi cu un moment nervos toată viața și te crezi nefericită. Cu mine.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Dar tu?

LUCINER: Uiți că trece vremea. Eu mă apuc de ceva important, care mă va face apatic față de nervii tăi sau de faptele tale vechi.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Sunt moarte, pentru mine nu mai au sens. Ce faci tu?

LUCINER: Trăiesc real. Nu înțeleg ca tine să trăiesc numai prezent. Real e și ce a fost și nu știu în amănunt. Mă sperii când mi se arată câte o fericire de a ta, de când n-aveam habar că exiști, când te desființam teoretic... Cum îți închipui? În satul ăsta am auzit că a venit și Șacote, dacă l-ai văzut vreodată. Pe el l-ai convinge de sinceritatea ta. Dacă nu s-a schimbat. Șacote e în stare de munci diferite. Nu s-a despărțit nici de agricultură, dar de trecut parcă s-ar fi despărțit. Și l-a construit, ăsta e cuvântul, în jur. Dacă îl întâlnim, nici n-o să ne cunoască. (Pare mai atras de un exemplu, merge mai analizat).

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Acum ce  ți-a venit cu Șacote ăsta? Ce vină am eu, dacă el e așa cum e?

LUCINER: Ți-ar plăcea să te înțeleagă el? (Arată cu mâna spre o direcție neclară). Pe aici stă soră-sa. Fii atentă cum e ploaia-n coastă! Fosforescentă?

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Nu e în niciun fel. Ne așteaptă ai tăi. 

LUCINER: Acum te-am luat și ți-ai înmulțit rudeniile. Îți iartă mai mulți nervozitatea. Ești reușită femeie. Ar fi cazul să ai și voce și să cânți cu ea. Sau să cunoști țesătoria de covoare la fel de bine ca...

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: De călugăriță vrei să zici?

LUCINER: Imaginează-ți. Te vezi călugăriță?

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Da.

LUCINER: Nu. Eu nu am de gând.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: N-am chef de nimic. Nu pot să mă hotărăsc pe o vreme ca asta nici ce fel de om sunt eu și tu. Degeaba vorbești.

LUCINER: Ia-te după mine. Mereu spun ceva care pe urmă pare frumos, fie că-l uităm aproape total.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Nu pot.

LUCINER: N-ai chef... (se întoarce). Ce-o fi în coastă? Am mai venit pe aici, dar n-am luat-o-n seamă. S-o fi mutat cineva acolo.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Pentru mine are importanță să ajungem mai repede la părinții tăi, să ne uscăm și să ne odihnim. Norocul meu că sunt străină.

LUCINER: De ce am mai plecat pe ploaie, atunci? Ai avut curaj să speri că ți-ar plăcea. Acum n-are rost să-ți retragi presupunerile, iubito, sau soțio.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Facem ce vrei tu. Nu mai zic nimic

LUCINER: N-am început fără motiv cearta de azi. Mi-am amintit ceva urât și de aci au pornit toate. Când o să uit, va fi ca înainte. (O ia spre coastă, în dreapta).

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Încotro o iei? Satul e pe aici. Eu să te conduc?

LUCINER: Cunoști drumul, eu întârzii pe aici.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Nu ne primesc ai tăi cu hainele ude. Râd de noi...

LUCINER: Adică n-ai decât să vezi cum te duce mintea.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: E cineva care te așteaptă sus și de-aia s-a aprins lumina?

LUCINER: Pe ploaie? Doamne, doamne.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Or fi mai multe și n-am avut eu răbdare.

LUCINER: Cine să fie? Tună, trăsnește, satul e pustiu, și tu...

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Se apropie cineva, parcă, din față. N-o lua spre coastă, stai să înțeleg. Mă sperii.

LUCINER: Chiar vine cineva? Mogâldeața aia măruntă? Mă, care vii? Spune de ce te-ai oprit... (două voci chicotite, gânditoare și puerile). Mă, te omor dacă nu vorbești sau te mai ascunzi. Mă... Nu e nimeni. (Pleacă spre coastă).

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Luciner Ion, unde mă lași? Sunt alea sus și ți-au făcut semne.

LUCINER: Te privește ce crezi.

FEMEIA DE LÂNGĂ EL: Singură n-am ce căuta la părinții tăi. Mi-e rușine (pe drum înainte). Măăă...

8

INTERLUDIU

Merg,   Niciodată, Bine eu nu zic nimic

(Dramă de trei inși)

MERG: Ioan.

NICIODATĂ: Cu poeziile sale om fără însuflețirile corăbiilor. Pe drum, Ion. De acolo în casă către mamă-sa Filomița, șotolită într-o joacă de femei pe luncă. Tace mama. Tată-său Costică zice doar:

BINE EU NU ZIC NIMIC: Scăpat de ei, Ion după ce case: în urmă.

MERG: Până unde?

NICIODATĂ: Cât pot astăzi. Mâine o să-l întreb pe Costică ăsta și pe Filomița ce mai zic.

MERG: Tatăl și mama în urma ta.

NICIODATĂ: N-am zis să nu vină.

BINE EU NU ZIC NIMIC: Ioane, te însori iar sau nu? Și Filomița ar vrea...

NICIODATĂ: Treaba voastră, nu mă amestec.

BINE EU NU ZIC NIMIC: Leatul tău de la București face Yoga sau Yorga, cum i-o zice. Lasă apa să-i cadă în burtă dacă n-a înghițit aer până-n fundul plămânilor. Tu și cu noi.

MERG: De ce? Ori așa, ori așa. Dreptatea lui.

NICIODATĂ: A mea? Arăți spre mine ca spre o lepădătură.

BINE EU NU ZIC NIMIC: Nu... Uită-te mai bine.

NICIODATĂ: Da.

MERG: Așa, așa.

NICIODATĂ: Copii de om cu femeie rea, părăsindu-și surioara rămase mai scundă. Atunci crescură și ei, dar când se înapoiară nu era nicio diferență de starea dinainte.

MERG: Poate și ea.

BINE EU NU ZIC NIMIC: La ce să spun, e ca și înaltă.

NICIODATĂ: O s-o iubească mai mulți.

MERG: Măritiș...

BINE EU NU ZIC NIMIC: Nu o să se îmbolnăvească la fel cu noi, nu se poate.

NICIODATĂ: Pentru ce moartea. E moartea așa fără măsură?

MERG: Fire-ar...

NICIODATĂ: Lua-o-ar...

BINE EU NU ZIC NIMIC: Către tine râde, mă, fata asta a mea. Ce-ai cu ea?

9

Bătrânul I, Tânărul, Bătrânul II, Vechiul Prieten, Șacote

(Într-un colț, așezat cu fața spre coasta lui Șacote, cu foi în mână, un carnet și o carte lângă el, un tânăr liniștit, semănând cu Ion Luciner, dar mai tânăr. Intră un bătrân cu înfățișare precară, se apropie, se așează pe banca rustică fără a cunoaște pe nimeni.)

BĂTRÂNUL I: Ce mai faci?

TÂNĂRUL: (surprins pentru că nu-l mai văzuse). Numai bine. Am de lucru. Pari obosit. Câți ani ai?

BĂTRÂNUL I: Cincizeci și șapte.

TÂNĂRUL: (vrând să remarce că arată de mai mulți.) Da, da (îl mai privește și-și reia lucrul. Bătrânul scoate niște hârtii de ambalaj, le bagă în buzunar, rămâne gânditor. Tânărul îl ia drept fumător.) Ai un chibrit?

BĂTRÂNUL I: Chibrit? (Se ridică în picioare, se caută prin buzunarele pantalonilor.) Am avut, l-am dat cuiva să aprindă și nu-l mai am.

TÂNĂRUL: Da, da. (Suspicios, cu compasiune). Nu-i nimic, mai bine.

BĂTRÂNUL I: Da’ ce voiai să faci cu el?

TÂNĂRUL: Ce să fac? Să aprind țigara.

BĂTRÂNUL I: Și eu fumez, dar rar.

TÂNĂRUL: Eu am două țigări. Ia una, dar foc n-am.

BĂTRÂNUL: Mă duc s-o aprind și mă-ntorc. (Se ridică și pleacă.)

TÂNĂRUL: Poți să nu te mai întorci. (Reîncepe răsfoiala hârtiilor și a carnetului. Cartea nu-l interesează. Se aude mai puternic zgomot de copii și vârstnici preocupați de același lucru – locul sau discuțiile. Dintre câțiva pomi intră alt bătrân, pe care Tânărul îl simte duhnind și se strâmbă astfel încât să nu fie observat. Bătrânul se preface că merge dincolo de bancă, apoi se întoarce și se așează. Are în mână o pâine începută.)

BĂTRÂNUL II: E închis. Trebuie să ocolesc. Au închis. Mai stau aici puțin și plec.

TÂNĂRUL: (nu-l cunoaște). Pe unde să ocolești?

BĂTRÂNUL II: Dacă e închis, nu o mai iau drept. Ocolesc.

TÂNĂRUL: Da, dar pe unde?

BĂTRÂNUL II: Păi eu stau lângă terenul școlii, nu înțelegi?

TÂNĂRUL: (Strâmbându-se vag de duhoarea alcoolului.) Și dacă vrei să te duci acasă nu trebuie să ieși în drum? O iei la stânga sau la dreapta, se poate în două feluri.

 BĂTRÂNUL II: Nu cunoști? Eu stau lângă teren de zece ani.

TÂNĂRUL: Cunosc (cu îndoială), cunosc.

BĂTRÂNUL II: Și e închis pe aici.

TÂNĂRUL: (ca înainte, pentru a sta de vorbă.) Câți ani ai?

BĂTRÂNUL II: Câți crezi?

TÂNĂRUL: Nu știu. (Se bâlbâie, ca să nu spună o cifră, apoi spune la întâmplare, gânditor.) Șaizeci.

BĂTRÂNUL II: Șaizeci? Șaptezeci și trei.

TÂNĂRUL: Nu pari, să știi.

BĂTRÂNUL II : Stau lângă teren. E bine. O duc bine. Am fost treișapte de ani nemișcați într-un bloc mare din Capitală.

TÂNĂRUL:Acum ai și penzie.

BĂTRÂNUL II: Treișopt de ani, la numărul 34 pe cel mai mare bulevard...

TÂNĂRUL: Cum o duci?

BĂTRÂNUL II: Bine, nu-mi lipsește nimic.

TÂNĂRUL: Familie ai?

BĂTRÂNUL II: Sunt singur. 37 de ani nemișcați în blocul Singer.

TÂNĂRUL: (Se uită după bătrânul care a plecat să aprindă țigara.) Nu vine.

BĂTRÂNUL II: Cine?

 TÂNĂRUL: Era un bătrân aici pe bancă.

BĂTRÂNUL II: Îl știu. Un vagabond. Nevastă-sa e la fel.

TÂNĂRUL: Și cum te descurci singur?

BĂTRÂNUL II: Eu? Am de toate. Îmi fac mâncare...

TÂNĂRUL: De dimineața până seara cu ce te ocupi?

BĂTRÂNUL II: Mă plimb. Am umblat prin parcuri. Mă plimb și acum.

TÂNĂRUL: Coasta asta îți place?

BĂTRÂNUL II: O știu. E frumoasă de când e lucrată.

TÂNĂRUL: E lucrată?

BĂTRÂNUL II: N-a fost așa mereu, asta vreau să spun. Și, pe urmă, sunt sănătos. Am șaptezeci și doi de ani și sunt sănătos. Am familie mare.

TÂNĂRUL: (Lăsându-l să spună ce poate.) Serios?

BĂTRÂNUL II: Nu e aici. Acum zece ani am divorțat. 

TÂNĂRUL: Și copii?

BĂTRÂNUL II: Am un băiat și o fată. Să vezi ce-a fost. Băiatul are și el un băiat și o fată și fata are și ea tot băiat și fată. Parcă a zis cineva să fie așa.

TÂNĂRUL: Și nu sunt aici.

BĂTRÂNUL II: Eu stau lângă teren, domnule. Sigur că nu sunt. 38 de ani la externe. O duc bine. Am nepoți puși bine.

TÂNĂRUL: Îmi merg și mie treburile, dar nu sunt golan.

BĂTRÂNUL II: E bine. Știi ce înseamnă golan?

TÂNĂRUL: Știu.

BĂTRÂNUL II: Mai bine un băiat liniștit.

TÂNĂRUL: Așa, așa.

BĂTRÂNUL II: Eu am fost în capitală 37 de ani. Nemișcați. Bine că muncești și ești liniștit. N-am decât pâine să-ți dau (îi întinde pâinea).

TÂNĂRUL: Ce crezi, adică? Nu-ți mănânc pâinea? Lasă, nene... Dacă ai chibrit, aprind țigara.

BĂTRÂNUL II: N-am.

TÂNĂRUL: Mai bine. Stăm de vorbă, ne uităm pe deal. Nu fumăm.

BĂTRÂNUL II: Păi eu stau lângă teren.

TÂNĂRUL: Știu, știu acum, auzi...

BĂTRÂNUL II: Mă cunosc toți, întrebi pe oricine de mine. (Presimte că Tânărul va pleca, îl urmărește nestingherit)...

TÂNĂRUL: Am ieșit din casă, cât am liber, să stau în locuri mai aerisite, să văd ceva mai deosebit, că-n cameră ți se ia. Acuma mă duc. Rămâi sănătos.

BĂTRÂNUL II: Întrebi pe oricine și-ți spune de mine. (Rămâne pe banca țărănească, între boscheți. Șacote înaintează pe drumul unde dispăruse Tânărul. Îl însoțește, puțin mai în spate, Un Vechi Prieten).

VECHIUL PRIETEN: Te-ai apuca de agricultură, Șacote. Și noi doar o părăsisem amândoi.

ȘACOTE: Tu ai avut de mult pământ, măcar – n-ai ce regreta.

VECHIUL PRIETEN: S-a dus. Dar parcă ai un gând ascuns. Și nu e părerea mea, dar așa am auzit. (Nu i se replică). Uite ce-ți propun.

ȘACOTE: Nu e nevoie să-mi propui nimic. Am băut, mai bem, mai vorbim. Sora ta e nebună și umblă prin sate. Vrei să-i fac o troiță  aici în coastă la mine? Dacă-mi propui asta...

VECHIUL PRIETEN: Uite că nici nu mai știu de ea. E mai mare ca mine.

ȘACOTE: O fi încă vie, dar ce poți să faci? Coasta-mi trebuie.

VECHIUL PRIETEN: Ai glumit cu troița. (Coasta, disparentă, în urma unui crâng din față, îi face să stea în loc).

ȘACOTE: Tu câte mi-ai spus și eu le-am crezut glume? Dacă ne-am întâlnit aici în sat. Asta e cauza

VECHIUL PRIETEN: La oraș nu ne prea vedem. Nu ne-am văzut niciodată.

ȘACOTE: Îți bați joc, cum era să mă vezi?

VECHIUL PRIETEN: Degeaba te superi. Se vorbea odată, chiar în orașul meu, că te-ai mutat și lucrezi la uzina nouă de acolo.

ȘACOTE: Când?

VECHIUL PRIETEN: De puțin timp.

ȘACOTE: A, da. Nu era vorba de mine. A fost pe acolo pe la voi, și la Sibiu, parcă, un bătrân pomicultor cu piersici de vânzare.

VECHIUL PRIETEN: Ce pomicultor?

ȘACOTE: Nu-l știi, nu venise când ai plecat, și nici n-ar fi putut să vină...

VECHIUL PRIETEN: Și dacă a fost cu piersici de vânzare, a început lumea să vorbească de tine, că te muți acolo?

ȘACOTE: Mai știi?... Așa mi se pare că am auzit... Adică, am înțeles...

VECHIUL PRIETEN: (Schimbă vorba, uitându-se spre coastă). Toată lumea ne credea frați mai demult.

ȘACOTE: Mi-a plăcut ce mi-ai povestit din viața ta. Dar, chiar, frate, vezi că ne-am oprit din drum. Mergem iar la soră-mea și amânăm drumul ăsta.

VECHIUL PRIETEN: Dar mă duc la rudele mele, peste deal. Pe aici trebuie să trec. Ai uitat casa prietenului tău din tinerețe?

ȘACOTE: A, vrei să mergi mai drept? Treci pe lângă coasta aia veche cu cireși, dacă o știi (arată cu mâna).

VECHIUL PRIETEN: Nu-mi arde de așa ceva, dar o să-mi facă plăcere s-o privesc. Păcat că nu mergi pe la mine. N-am eu vinul tău, dar...

ȘACOTE: Eu te mai aștept, cel puțin când te întorci. Mergem în casa mea de pe malul râului, trecem și pe la uzină; poate o să te muți tu în orașul meu.

VECHIUL PRIETEN: (rece) O să te mai văd neapărat. (Pleacă spre boscheți, pe un drum îngust. Șacote se întoarce pe unde plecase și Tânărul).

BĂTRÂNUL II: Nu se poate. Încercai și eu. Mai stau puțin și trebuie să ocolesc și eu.

10

Absolventul, Șacote

ABSOLVENTUL: Domnule, să-ți povestesc ceva, cât avem același drum. Îl cunoști pe Șacote?

ȘACOTE: Îl cunosc.

ABSOLVENTUL: Coasta aia de colo e a lui.

ȘACOTE: A lui chiar? Nu e grădina sorei lui?

ABSOLVENTUL: În fine, el stă pe acolo. În primăvara asta s-a dus acolo, dar mai e cineva. El nu stă în coastă. În coastă locuia un bătrân. Avea casă.

ȘACOTE: Cu acoperiș de paie...

ABSOLVENTUL: E alături, nu face parte din coastă, ca să înțelegi. Se vede, dar acum e seară și nu s-a mai aprins de mult lumina acolo.

ȘACOTE: L-a sufocat cineva cu umărul!?...

 ABSOLVENTUL: Cum vorbești... Bătrânul a murit. I-a rămas casa, și-n ea mai stă cineva. Cineva din copiii lui. Ce vreau să-ți povestesc...

ȘACOTE: Am auzit că a trăit mulți ani.

ABSOLVENTUL: Aproape nouăzeci. Soția lui și mai mulți. Trăiau lângă coastă.

ȘACOTE: El muncea pe deal...

ABSOLVENTUL: Acolo avea pământ. Mi-aduc și eu aminte, nu plecasem, că eram mic – așa s-a întâmplat cu mai toți, când au trecut de 15 – 20 de ani: au plecat de aici. Dumneata oi fi tot de aici?

ȘACOTE: Da.

ABSOLVENTUL: Și nu l-am văzut aproape decât la coasă, într-una la coasă, și nu se încovoia, nici nu se învârtea ca ceilalți. Țeapăn de bătrânețe.

ȘACOTE: Și a murit.

 ABSOLVENTUL: Asta mi se pare mie. Șacote cred că s-a sfătuit cu bătrânul. L-am văzut pe bătrân, drept – la coasă. Dar când cobora ulița spre sat, îi curgeau bășinile. Era ceva de speriat, domnule. N-am pomenit. Nu trecea pasul, și dă-i... La coasă, nu. În sat, da. În ultima vreme, cobora la biserică și era cum îți spun. La cimitir, a fost îngropat când nu-l mai puteai recunoaște. Ce m-am gândit eu? Șacote cunoaște mai multe meserii, dar a plecat de la oraș, într-un concediu, s-a dus și a vorbit cu bătrânul, s-a simțit bine... S-a stabilit acolo și cred că dacă n-ar fi mai coborât niciodată, nici cu cimitirul n-ar fi avut de a face.

ȘACOTE: Ce studiezi?

ABSOLVENTUL: Filosofie. Dar am terminat.

ȘACOTE: Și, Șacote ți se pare un om cu filosofie?

ABSOLVENTUL: Eu am fost dat afară devreme – nu pot aprecia. M-am cumințit. Are faimă. Dintr-odată. Am impresia că a doua zi s-a și știut.

ȘACOTE: Ce?

ABSOLVENTUL: Nu știu ce. A doua zi, după ce s-a întors, a și ars niște surcele prin coastă, a tăiat crengi, a sădit pomi într-un fel propriu... Eu așa cred că a lucrat.

11

Dormidont, Luciner, Fata, Băiatul, Mari Reduceri, Nevasta lui Dormidont, Doctorul

DORMIDONT: Te salut, Luciner.

LUCINER: Te prefaci că acum, tocmai acum mă vezi.

DORMIDONT: Ce-am cu tine?

LUCINER: Te prfaci că uiți?

DORMIDONT: Al focului...

LUCINER: Crezi că te mai am la inimă?

DORMIDONT: Nu cred.

LUCINER: Te prefaci.

DORMIDONT: Al focului, mereu ți se pare că mă prefac? Nu ai mai venit pe la mine.

LUCINER: De unde știi că veneam la tine acum?

DORMIDONT: Doar nu te duceai la Șacote.

LUCINER: De unde să-l mai iei, că a plecat.

DORMIDONT: De-aia vii la mine, hoțule, al focului...

LUCINER: Vin mai ai?

DORMIDONT: N-am mai fost de doi ani la Scundu, de unde să am?

LUCINER: Țuică ai?

DORMIDONT: Prunii mei particulari, țuica mea particulară, erau colo peste coasta lui Șacote.

LUCINER: Ce s-a întâmplat cu tine?... Mie-mi pare rău, dar nu te prefaci... Ai îmbătrânit...

DORMIDONT: Păi?

LUCINER: Ca Șacote.

DORMIDONT: Uite că nici nu-l cunosc, am fost plecat.

LUCINER:Nici după vin n-ai mai umblat și tot ai lipsit dintre ai tăi, chiar...

DORMIDONT: Vezi, nu fi... Lua-te.... Al fo... Ce, el era al meu?

LUCINER: Pivnițe mari ți-ai fi făcut sub coastă la el. Înțelegi?

DORMIDONT: Ca ce?

LUCINER: Te strigă fata aia din gard.

DORMIDONT: Pe mine?

FATA: Dormidont, mă Dormidont, pe tine te strig.

LUCINER: Și-ți spune mereu pe nume.

DORMIDONT: Te strigă pe tine, Lucinere.

FATA: Luciner, domnule Luciner, pe tine te strig...

DORMIDONT: Nu mai am vin, să intrăm, ca să scăpăm de copii.

LUCINER: La tine tot se mai găsește.

DORMIDONT: Așa o fi.

LUCINER: Te strigă băiatul.

DORMIDONT: Nu se poate, că adineauri ne despărțirăm.

BĂIATUL: Dormidont...

LUCINER: E?

DORMIDONT: Băiatul meu îmi zice tată, te strigă pe tine nevastă-ta.

LUCINER: Hai în casă la tine sau la vecinul tău.

DORMIDONT: Nu te strigă, nu. Am glumit.

LUCINER: Mă strigă chiar dacă ai glumit.

DORMIDONT: Ce să-ți facă, dă-o focului...

LUCINER: Parcă nu știi. A ta a murit.

DORMIDONT: Și a ta la ce să te strige?

LUCINER: Pe tine dacă te-ar striga Șacote?

DORMIDONT: Cine?

LUCINER: Am glumit.

DORMIDONT: Pe noi nu ne strigă, adică, cine e pe drum și cine nu e? Din gard, din fânar, cum vrei tu, ne strigă... Așa?

LUCINER: Nevastă-mea, dacă țipă după mine, până aici tot ne asurzește.

DORMIDONT: Coasta lui Șacote e mai departe, slavă domnului, el...

LUCINER: Sta la sora lui..

DORMIDONT: Și ce-o să-mi fie rușine dacă zici că mă cheamă? Îi spun că n-am vin, în caz că pentru asta mă cheamă și... bună ziua. Rudele lui să nu mă bată la cap.

LUCINER: Rudele lui sunt și ale tale, ești tu...

DORMIDONT: Și tu?

LUCINER: Și.

DORMIDONT: Se poate. Îl cunoaștem toți. Eu mă prefăceam că l-am uitat.

LUCINER: Al focului...

DORMIDONT: Semăna cu tine.

LUCINER: Și cu tine.

DORMIDONT: Însă tu știi ce s-a întâmplat.

LUCINER: (prefăcut ca toți ceilalți) Nu știu. Te strigă Mari Reduceri.

DORMIDONT: Minți. Tu ai nevoie. Mari Reduceri pică atunci când se întunecă, nici mai mult nici mi puțin.

MARI REDUCERI: Să crezi tu, Dormidont, că n-o să-ți cer până la moarte băutură. Și dacă nu-mi dai tu, că n-o să cer de la oricine pe numele tău, Dormidont, fratele tatii. N-ai frați? Ia seama că ai. Eu sunt fiul fratelui tău. Vorbești acolo cu Luciner și nici nu-ți închipui că pot oricând să te întreb de... băutură, dacă nu de mai mult. Și Șacote e rudă cu tine. Ba, rudă e și cu mine, Dormidont. Te schimonosești în fața lui Luciner, parcă mi-ai răspunde mie. Sunt și eu om. Facem pariu. Pe tunse. Ce ai acuma. Mă aștepți de îți tot întorci fața când pe față când pe dos. Spune-i lui Luciner să te bată.

DORMIDONT: Vezi, eu am început să obosesc iar.

LUCINER: Ai alergat multă vreme tu singur. Singurul.

DORMIDONT: Nu-mi mai aduc aminte.

LUCINER: Poftim... Tu singur n-ai mai fi alergat așa, dacă...

DORMIDONT: Să-ți spun eu? Nu din lene am trăit din vin.

LUCINER: Știu.

DORMIDONT: De ce n-am mai adus...

LUCINER: Spune-mi.

DORMIDONT: Ai focului, toți credeați că eu am vin și mai veneați să cumpărați de la mine. Eu nu vă dădeam.

LUCINER: Mie nu mi-ai dat.

DORMIDONT: Și voi vă mulțumeați. Mai veneați și altădată.

LUCINER: Eu am venit acum. Dar povestește.

DORMIDONT: Ce să povestesc?

LUCINER: Ce începusei.

DORMIDONT: Parcă poți să-ți închipui?

LUCINER: Așteaptă un pic.

DORMIDONT: Pentru ce?

LUCINER: Gata, îmi închipui, văd tot ce-mi povestești.

DORMIDONT: Nu se poate. Nu e nimic de văzut. Dacă de-ăsta mi-ești...

LUCINER: Ești roșu la față și gras. Frumos, ce mai...

DORMIDONT: Am fost mai demult. Îți spun, dacă mă iei așa, cum mă pricep și eu.

LUCINER: Mă interesează.

DORMIDONT: Acum zece ani și ceva, când m-am îmbolnăvit de sistemul nervos.

LUCINER: Te strigă nevastă-ta.

DORMIDONT: De ce minți?

LUCINER: N-o auzi?

DORMIDONT: A murit.

LUCINER: Când?

DORMIDONT: Azi. Adineauri.

LUCINER: Te prefaci.

NEVASTA LUI DORMIDONT: (aparent) Dormidoante...

LUCINER: Bine, nu te strigă, dar o să te strige.

DORMIDONT: (ca și cum a auzit, aparent). O să vină vremea. Cum altfel...Bătrânețea... Tot o mai duc... Am scăpat acum zece ani.

LUCINER: Te îmbolnăvisei de sistemul nervos.

DORMIDONT: Eu?

LUCINER: N-ai spus așa?

DORMIDONT: Mi-am bătut joc de tine. Ca să nu-mi mai ceri să-ți vând vin. Acum zece ani și ceva m-am hotărât să nu las nimic în urma mea. Am luat vinul tot, l-am dat unui om și i-am spus: „Poate ai acasă femeie și copii, ia vinul ăsta să-l beți seara, când n-aveți ce face”.

LUCINER: Păcat c-a plecat Șacote.

DORMIDONT: A murit?

LUCINER: A plecat. Auzi tu că te strigă? E o zi ca atunci, o seară, adică. Ziua a trecut.

DORMIDONT: Ce vorbești? Șacote nu e ăla din luncă?

LUCINER: De peste Olt.

DORMIDONT: Ce e cu el?

LUCINER: Poți să te duci să-ți faci de lucru în coasta lui.

DORMIDONT: Toată viața mea am adus vin de la Vale, ați cumpărat toți, v-ați îmbătat și sunteți morți.

LUCINER: A băut și nevastă-ta.

DORMIDONT: Acum vrei să mă mut într-o coastă de nimic?

LUCINER: Pune-ți vie.

DORMIDONT: Nu?

LUCINER: Vinde vinul strugurilor din coastă.

DORMIDONT: Ce coastă? V-ați apucat să schimbați toți omul? Coasta aia cu pomi pădureți? Să-i scot și să pun vie? Nu-mi mai ajunge, mie, timpul.

LUCINER: Am suferit o boală cumplită, domnule.

DORMIDONT: Strigă doctorul.

LUCINER: Doctorul?

DOCTORUL: N-am avut la consultație niciun medicament, acum am procurat, tovarășe Luciner. Nu-mi aminteam diagnosticul dumitale, dar te aștept să folosești carierei mele, să treacă timpul întârzierii mele într-un dispensar anume, să pot să trăiesc mai bine decât visam în studenție. Poate că vei avea, dacă sosești devreme, să aștepți decât până ce stabilesc starea lui Șacote.

DORMIDONT: Ce-ai căzut pe gânduri? Dacă aveam vin, nu mai făceam atâtea nazuri. Luam un ban de la tine.

LUCINER: Nu-ți mai trebuie. Vezi copiii care trec pe ulița asta a ta?

DORMIDONT: Respectuoși.

LUCINER: Ăștia.

DORMIDONT: Zici din când în când bună ziua drept răspuns la respectul lor.

LUCINER: Se suie-n vârful gardurilor. Bună ziua.

DORMIDONT: Ce vrei? Strigă după tine când te duci să te piși. Bună ziua.

LUCINER: Lasă copiii. Oamenii de-o seamă cu...

DORMIDONT: Zi-i bună ziua, nu mai fi beat. Vin nu-ți mai dau.

LUCINER: Nu te preface, am vorbit despre lucruri adevărate. Pe cine saluți acum, pe mine?

DORMIDONT: Pe nimeni nu salut așa.

LUCINER: De ce?

DORMIDONT: Vârsta.

LUCINER: Niciodată n-o să mai bați câmpii, nu-i așa?

DORMIDONT: Niciodată nu i-am bătut. (Aduce careva o sticlă).

LUCINER: Mulțumesc. S-a găsit altcineva. Chiar când s-a întunecat și nu mai văd, să nu luminez. Mulțumesc, lele. Sau e bărbat? Femeie, femeie... Toate mor după tine dacă te duci la una. Să trăiești.

DORMIDONT: Mari Traduceri mai lipsește.

LUCINER: N-ai zis că vine?

DORMIDONT: Pleacă tu, să vină el.

LUCINER: Nu plec. Dacă pleacă și el pe urmă, tu cu cine rămâi, cârciumar particular? Dormidont, Brondac, Șacote... N-am mai pomenit. Îmi place, să știi. O să mori. Toți, toți, înaintea mea. Îmi spuneai mie minciuni, cu sistemul nervos? Alea îmi aparțineau mie. Au. M-am lovit singur în piept.

DORMIDONT: M-ai lovit și pe mine.

LUCINER: Pe cine-am mai lovit?

DORMIDONT: Așteptăm să se mai vaiete cineva.

LUCINER: Coană Dormidoanto...

DORMIDONT: Madam Dormidont, Lucinor.

LUCINER: Care mai sunteți...? V-am lovit și pe voi? Cine e acolo? Care ești, fă?

DORMIDONT: Eu sunt mai bătrân ca tine, altfel.

LUCINER: Tu ai tinerețe și tinereață. Mai ai și tu și bătrânețe, pe aici. Și bătrâneață pe dincoace. Vrei să mai joci cu lampa în cap.

DORMIDONT: Nu vorbi...

LUCINER: Eu...

DORMIDONT: Tu ai tot ce zici că am eu.

LUCINER: Vin?

DORMIDONT: Eu n-am vin.

LUCINER: Ba ai. Eu n-am. Ție nu ți-a lipsit. Ești plin, te-ai îngrășat – butoi de vin.

DORMIDONT: Mă vezi roșu la față. Sau am altă culoare, că te-ai înroșit și tu.

LUCINER: Tot roșu te văd.

DORMIDONT: Când oi muri – galben.

LUCINER: Și eu când oi muri – tot roșu.

DORMIDONT: Păi?

LUCINER: Pariem?

DORMIDONT: Da, vrei pe vin?

LUCINER: Glumesc. Sunt curios să văd dacă vine prăpăditul de Mari Reduceri.

DORMIDONT: Nici lui nu-i mai dau.

LUCINER: Ce să-i dai? Ți-au furat vecinii vinul și se umplu de bani, îți dau și ție ceva?

DORMIDONT: Mă, pe tine te-o fi așteptând nevasta.

LUCINER: Numai ea.

DORMIDONT: Aia, vezi. Îmi pare rău că n-am. N-am și-mi pare rău.

LUCINER: S-o fi golit sticla  asta, ia vezi tu...

DORMIDONT: Ți-am spus că n-am, ține-ți-o. Ține-ți-o că o să cadă jos, se înțeapă cineva și își taie tălpile.

LUCINER: Nu mai umblă nimeni desculț când avem așa oameni.

DORMIDONT: Bună seara. Unde te duceai?

MARI REDUCERI: Acasă, nene Dormidont. V-am văzut și am avut impresia că sunteți veseli. De ce-or fi veseli?

LUCINER: Tu ești, Șacote?

MARI  REDUCERI: Eu? Șacote cine știe pe unde-o fi acum.

LUCINER: Tu ești, sau tu, Dormidont.

DORMIDONT: De când nu mai am vin, văd și eu cu ochii mei cum se îmbată lumea, dar tot nu dau crezare.

LUCINER: Să te îmbeți înseamnă să scapi de o mare încărcătură, să te împuște la vânătoare și să-ți piară durerea. Te urmărește cineva?

MARI REDUCERI: Nene Dormidont, eu...

LUCINER: Dormidont te-a strigat Șacote. Până când o să te tot strige cineva, domnule? Să vină la mine, aici în drum, lângă tine, să-i dau cu sticla-n cap (sticla se sparge strident în uliță-n semiobscuritate). Nu-l bat...

MARI REDUCERI: Mă iei de piept, ce să faci... Îți dau voie, că știu că n-ai motiv, altfel, mai știi...

LUCINER: Să-l trimit de unde-a venit, să nu se amestece.

DORMIDONT: Să te lase singur.

LUCINER: Eu am la cine mă duce. Nu vrei să mergi pe la mine?

DORMIDONT: Ți-e frică să te duci acasă?

LUCINER: E o liniște... Nimeni nu se amestecă-n casa mea.

MARI REDUCERI: Ești fericit...

LUCINER: Vezi? Cine ești tu, să vii să faci pe deșteptu’? Ne simțeam bine când erai printre noi, și după ce ai plecat dintre noi. Dar când te-ai întors, iartă-mă, înțelege-mă, am treburile mele, du-te unde-ți place. Te amesteci tu în școala de aci? În cârciumi și-n sărbătoarea noastră? Nu te primesc.

DORMIDONT: Ți-aduce bărbăție.

MARI REDUCERI: Șacote nu trebuia să plece, ne era de un ajutor de nedescris.

LUCINER: Tu vorbești, bețiv și certat cu toată lumea? Eu am vrut să cumpăr vin de la Dormidont. Știind că nu-mi va vinde, am băut din timp, iar aici am găsit o sticlă care e praf pe jos și am băut-o. Iar tu?

MARI REDUCERI: Eu vreau să primesc pe datorie.

LUCINER: Eu nu te voi cinsti. Dormidont n-are. Tu ziceai că ești deștept?

MARI REDUCERI: Cum să zic așa ceva? Ai nevoie de ajutor, de mă întrebi?

LUCINER: Ferește-te de oameni ca mine. Să se strângă zeci de oameni și unul să vorbească mai mult decât altul...

MARI REDUCERI: Șacote nu vorbea mult.

LUCINER: Să strige unul către altul, ca nebunii, și nimeni să nu-i pună la punct.

MARI REDUCERI: Nu știu ce vrei să spui. :

LUCINER: Lasă să se sperie lumea de viezuri.

MARI REDUCERI: Vrei să-i lase-n pace.

LUCINER: Ce tot sporovăiești, că nu te aud ce spui. Tu-l auzi, Dormidoante?

DORMIDONT: Nici pe tine, nici pe el.

LUCINER: Dar pe cine?

DORMIDONT: Cucuveaua, na.

LUCINER ȘI MARI REDUCERI: Ne apucă miezul nopții.

MARI REDUCERI: Pe mine, până urc dealul să ajung acasă, dacă m-o primi...

DORMIDONT: Te oprești și tu la cooperativă, să iei ceva.

LUCINER: Pe mine vreau să mă apuce miezul nopții stând de vorbă cu tine, Dormidont. Să mute unul drumul în deal, să urce toți într-acolo, de ce?

MARI REDUCERI: Ai urcat?

LUCINER: Ce mă întrebi? Toată lumea ați înnebunit.

MARI  REDUCERI: Ai urcat.

LUCINER: Da’ cum l-a mutat... Ce vin aveai tu mai de mult, fi-ți-ar sistemul nervos să-ți fie... E, cum l-a mutat? Drumul vechi trecea prin luncă, ocolea, bună ziua. L-a scurtat lumea și el l-a mutat pe deal și l-a lungit iar.

MARI  REDUCERI: Prin luncă treceai că aveai nevoie. În deal urcai de plăcere. Păcat că n-are vin nea Dormidont. Ți-ai făcut suma, dumneata, și te legi de oameni. Caută băutură în coastă...

LUCINER: El o fi băut tot vinul lui Dormidont și, cum s-a terminat, a plecat.

DORMIDONT: N-a cerut niciodată să-i vând. Poate l-ar fi primit și degeaba. Haideți în casă, poate fac rost de ceva, ce s-o mai găsi.

MARI  REDUCERI: Ai nimerit bine. Abia așteptam....

LUCINER: Nu se poate, Dormidont. Lui îi dai? Ce, el e Șacote?

DORMIDONT: Pe el văd că l-ați gonit, când eram eu plecat, nu după vin. Vă chem în casă degeaba.

MARI  REDUCERI: Nu s-a întâmplat asta niciodată.

LUCINER: Voi știți că-n coastă la Șacote  se găsea și vin?

DORMIDONT: Imposibil. Veniți în casă.

(Cortină care distruge liniștea oamenilor.)

(Șacote a plecat de bună voie, coasta lui a rămas, paradis reușit, bețivilor, toți se suspectează reciproc să-l fi alungat. Ieșiți afară și gândiți-vă pe drum unde este.)

(Cortină care se ridică.)

DORMIDONT: Ieșiți afară, pe aici, pe aici.

(Cortină care foșnește.)