Istoricul literar Dan ZAMFIRESCU - Discurs necenzurat

Discurs necenzurat 

Am fost singurul om care a scris despre Marin Sorescu. Cînd trăia, că este un geniu. Eugen Barbu, care era supărat pe el, a rîs şi a zis: Domnule, Dan Zamfirescu să se ocupe de Neagoe Basarab, să nu se mai ocupe de literatura contemporană. Că a făcut din Sucă ăla caraghiosu de Marin Sorescu un geniu. N-am făcut eu, făcuse mă-sa. Mi-aduc aminte cînd îl îngropaseră pe Marin Sorescu de viu, imediat după revoluţie, atunci i-am publicat eu Poezii alese de cenzură şi a fost o explozie de entuziasm pentru el. Şi atunci, la lansarea aceea a lui Marin Sorescu, am spus aşa, întrebat fiind dacă Marin Sorescu este cel mai mare scriitor român în viaţă, am zis aşa: Avînd în vedere că trăieşte încă Cioran la Paris, că trăieşte încă Eugen Ionescu, eu nu vă pot spune că Marin Sorescu este cel mai mare scriitor român în viaţă, dar vă pot spune că este unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor. Marin a murit peste doi ani şi ceva. S-au înghesuit mulţi la mormîntul lui şi la coşciug să spună ce geniu a fost Marin Sorescu. Mersi. E adevărat că eu ca teolog sînt obligat să cred că există şi lumea ailaltă. Nu ştiu ce voi găsi eu exact acolo. Dar ce mi-a plăcut mie pe lumea asta, ştiu sigur, nu prea avem acolo fete frumoase! decît dacă trecem la mahomedani. Eu mi-am făcut o morală a mea, încît să nu-mi pară rău dacă nu găsesc nimic dincolo. Vă recomand asta. Faptul este că, în momentul în care Marin Sorescu a fost declarat geniu post-mortem, nu ştiu cît i-a mai folosit pe lumea ailaltă. Problema care e cea mai importantă în România, spunea marele Edgar Papu, pedepsit şi el de Academia Română, cel care m-a întrebat dacă sînt academician şi eu i-am spus că am unul în familie, pe socrul meu şi-mi ajunge - eu sînt membru al acestei Academii a Oamenilor de Ştiinţă care-i o treabă serioasă, că mi-a permis să fac lucrarea care se cheamă Locul şi rolul culturii în Europa şi în lume, lucrare care n-a fost în stare Academia Română şi nici n-o să fie o sută de ani de aici încolo s-o facă, aşa, să revin, spunea Edgar Pappu că problema nu sînt talentele care se crează, ci problema e recunoaşterea lor. Marin Sorescu ar fi trebuit să aibă premiul Nobel, dar a fost blocat de-ai noştri. Acuma îi vedem pe toţi cum se spetesc să ne pună pe Norman Manea în cap după o regulă: după ce s-au terminat evreii din Israel, trebuie acuma toţi evreii din fiecare ţară pe rînd, Elias Canetti din Bulgaria, altul din Polonia, acuma ne trebuie şi un român şi l-am găsit pe Norman Manea care are mari merite că l-a înjurat pe Eliade, a încercat să-l asasineze moral pe cel mai mare, cel mai celebru dintre români. Marin Sorescu a fost blocat.

Domnul Brucan, Dumnezeu să-l ierte, că Dumnezeu ne e comun la toţi, venise cu ordin de la Moscova şi cu angajamente.

Găseşti pe la televizor indivizi care spun că avem o cultură marginală, mică, neonorantă, prăpădită. Unul spunea odată tot la televizor: Cine se împiedică de o ţară ca România? Nimeni, domnule. Mi-a venit să-i spun atunci: Ba nu, domnule, se împiedică! S-au împiedicat turcii patru sute de ani, ruşii două sute de ani. Au alunecat pe ceva urît care nu explodează. Au căzut cu baza craniului în el şi au murit ca de explozie. Cum a alunecat Bush şi Gorbaciov pe rahatul românesc de la Malta. Şi s-au dus dracu toate aranjamentele lor făcute de cincizeci de ani, că acolo se făcuse un tîrg din nou. Eu am o nouă carte aici, se cheamă Spre o nouă ofensivă spirituală, în care am dat stenograma discuţiei de la Malta cu celebra frază în care Bush senior îi spune lui Gorbaciov: De ăia din Răsărit vă ocupaţi voi că-i ştiţi mai bine. Se făcuse tîrgul aşa: noi nu vă deranjăm, voi lichidaţi pe toţi naţional-comuniştii ăia, Ceauşescu, Jivcov care se opun dictaturii Moscovei în chip de Perestroică, îi luaţi sub braţ şi vi-i aranjaţi, iar noi vă asistăm să vă puneţi la punct comunismul încă cincizeci de ani. Toate astea se aranjaseră. În Cehoslovacia făcuse un securist pe mortul şi făcuse revoluţia, iar în partea cealaltă, cum bine ştiţi, era totul de catifea. Cînd a ajuns la România, domnul Brucan, Dumnezeu să-l ierte, că Dumnzeu ne e comun la toţi, venise cu ordin de la Moscova şi cu angajamente. Îl dărîmaţi pe Ceauşescu şi salvaţi comunismul. Dar Brucan şi Gorbaciov nu ştiau că noi ne batem cu comunismul din 1917, de la revoluţie. În 1919, singura ţară care a lichidat comunismul prin manu militari a fost Ungaria, şi noi aşteptam de vreo cincizeci de ani să dăm cu comunismul de-a azvîrlita. Nu e vorba de comunişti. Comuniştii au fost mari. Comunismul care ni s-a băgat nouă pe gît e problema. E o mică diferenţă: ce-am făcut noi din comunism şi ce-au vrut alţii să realizeze comunismul cu noi. Gorbaciov a crezut că la Bucureşti se va face aşa o mică copcă în care va întra Ceauşescu şi tanti Leana, dar nu s-a gîndit că Ceauşescu era ţăran şi ar fi ştiut că dacă dai o copcă la margine s-ar putea să meargă pînă în mijlocul lacului, să înghită Moscova.

Românii au mîncat coliva la cele mai mare imperii din lume

 Şi dacă pe lumea ailaltă e ceva, Ceauşescu se bucură că, măcar murind el, a îngropat imperiul sovietic. Lucru pe care l-am spus în 1976 la Iaşi, şi anume că românii sînt cel mai mare popor politic, noi şi cu englezii care au făcut cel mai mare imperiu din lume, iar românii au mîncat coliva de la cele mai mare imperii din lume şi mai ţin sub pat grîu de una. În 1976 prietenii noştri de la răsărit făceau nişte presiuni pe malul Prutului, duseseră nişte armate şi se striga: bă ţiganii lui Ceauşescu! Şi Bucuroiu de la partid mi-a zis: Ai curaj să te duci să ţii o conferinţă despre Mihai Viteazu?, că profesorul Ştefan Pascu, academicianul, n-a avut curaj. Că nu ştia dacă nu se opreşte la Vladivostoc. I-am spus că eu sînt naţionalist, îmbrac totul pe o cămaşă. Bun, zice atunci, opriţi-vă şi la Bacău şi ţineţi şi militarilor de acolo o conferinţă. Drept care m-am dus şi la Bacău şi la Iaşi, la Casa Pogor. Era lume multă, agitaţie, o tensiune teribilă, aşteptau sa audă pe cineva de la Bucureşti. Le-am spus povestea cu grîul, oamenii au înţeles, au rîs minute în şir. A doua zi au venit doi de la securitate să mă întrebe ce dracu le-am spus de vorbeşte tot Iaşiul. Acu vă spun un secret: am pus din nou grîu, că avem un imperialism mai al dracu, globalizare se cheamă şi este suprema provocare.

Religia viţelului de aur

 La ora actuală, dumnezeul la care se închină toată lumea nu e nici dumnezeul nostru catolic, nu e nici Dumnezeul ortodox. Noi avem o datorie mare faţă de monoteismul lui Moise, care pe urmă a devenit creştinism. Dar la ora actuală, religia care a biruit este a viţelului de aur, cultul suprem al viţelului de aur - banul ca supremă şi singură valoare, banul care ucide şi umileşte tot. Vreau să fac un eseu aşa: Viţelul de aur şi-a ales Bucureştiul să umileacă bisericile lui Hristos. Mă întrebam ce e cu măgăoaia aia care se ridică lîngă sfînta Biserică Catolică din Bucureşti, după ce a fost măgăoaia ridicată lîngă Biserica Armenească, decît sfidarea viţelului de aur care ne arată că el, viţelul de aur, i-a cumpărat şi pe părinţii ortodocşi şi pe părinţii catolici. Părintele a semnat, nu s-a uitat prea bine, era suma prea mare şi a dat voie să se facă măgăoaia aia, şi pe urmă vine şi zice: „Domnule, am greşit!”. Cum ai greşit? La numărătoare sau la semnătură? E adevărat, la noi în România e o chestiune formidabilă. S-au construit vreo zece mii de biserici. Mă întreb dacă totuşi nu s-au construit şi zece mii de bănci. S-ar putea ca românii să construiască mai multe biserici pentru Dumnezeu decît băncile viţelului de aur.Cert e că e o bătălie. Bătălia asta pentru spirit care se dă este bătălia pentru om. Problema care se pune pentru toată lumea este dacă omul rămîne om aşa cum l-a făcut Dumnezeu în Biblie şi i-a suflat duhul Lui sau dacă se transformă în ceva care nu mai este om. La ora actuală, omul se dezomeneşte. Eu am mai spus că există o specie numită specia antiomului. S-a născut o specie nouă. Noi aşteptam să fim invadaţi de locuitorii planetei Marte. Nu, domnule, noi sîntem invadaţi de o specie de la noi. Are nas, are ochi ca şi noi. Dar nu mai e om, e deja antiom. Stalin nu era om, era antiom. Hitler nu era om, era antiom. Chiar şi amărîtul nostru de Ceauşescu devenise, pîna la urmă, mai mititel aşa săracul, antiom. Există nişte peşti chinezeşti care, dacă îi bagi într-un lac, nu mai creşte nimic, îi mănîncă pe toţi. Specia asta de care vorbeam este o specie nouă care mănîncă omul din tine şi omul ca om. Bătălia care se dă la ora actuală este pentru om. Dar la noi în România capătă nişte aspecte teribile. Unu, pentru că avem specia asta specială de închinători ai cultului viţelului de aur  am şi eu unul în familie, un văr primar care era al zecelea miliardar, dar a trecut unu mai al dracu în faţă, Becali, şi l-a împins pe locul unsprezece. Gigi Becali e un om minunat, admirabil, l-am văzut făcînd fel de fel de acte de filantropie. M-am dus şi eu într-un moment greu din viaţa mea şi l-am rugat să mă ajute: Domnule, mă dă afară din apartament, i-am spus, împrumută-mă şi pe mine cu şaptezeci de mii de euro! Nu-ţi dau, eu nu fac bine.

Ceauşescu despre Neagoe Basarab

 Întorcîndu-ne la bătălia pentru spirit, una dintre ele se dă, s-a dat aici la Curtea de Argeş. Eu am dat o bătălie mare în 1971, bătălia pentru cel mai mare gînditor român creştin, pentru cel mai reprezentativ gînditor român, Neagoe Basarab. În acel moment, nişte oameni făcuseră un fel de conjuraţie la Bucureşti să ne convingă că Neagoe Basarab nu e Neagoe Basarab. Eu, cu adevărul în mînă, eram gata-gata să cad. Mă spijinisem de domnul Năstase, Dumnezeu să-l odihnească. Mi s-a dat telefon de la Bucureşti şi mi s-a spus că m-am grăbit. Se anulaseră toate manifestările şi ni s-a spus să facem ceva discret, să nu se audă. Atunci Curtea de Argeş a luat angajamentul să salveze obrazul naţiunii române şi să facă măcar aşa, ceva să nu se treacă peste acest lucru fără a fi  punctat. Totul ar fi fost perfect dacă nu-l punea Dumnezeu pe bietul nea Nicu, provocat de Baconsky care i-a spus: Tovarăşe Ceauşescu, dumneata ai dat tezele alea din iulie să facem literatură politică. Nu se poate, ori facem literatură, ori facem politică. Ceauşescu citise un articol frumos din care pierise o virgulă dintr-un text al lui Haşdeu. Textul trebuia să fie aşa: acest monument de literatură, virgulă, politică, virgulă, filosofie. Dar mîncase ăla virgula şi ieşise: acest monument de literatură politică. Ceauşescu reţinuse termenul şi i-a zis: Tovarăşul Baconsky, ştii, literatură politică nu se face de cînd dădurăm noi tezele politice din iulie, nici de cînd e partidul comunist la putere, tovarăşi. Dacă noi nu ştim ce făcea Burebista, că nu scria, dar ştim ce-a scris un voievod, Neagoe Basarab, acu patru sute şi ceva de ani!? Dacă iei dumneata învăţăturile c-au apărut, vezi că se face, tovarăşi, literatură politică. Evident, primul care a făcut pe el şi n-a ştiut pe ce uşă să iasă era ăla care conducea toată belirea mea şi înăbuşirea Curţii de Argeş, Dumnezeu să nu-l ierte. Este singurul om de care, cînd am auzit că moare, mi-am zis că mă duc să mă îmbăt, sinistra creatură Miron Constantinescu căruia Gheorghiu-Dej îi spusese că are sarcină de la Stalin să se ducă s-o împuşte pe tovarăşa Ana Pauker. Trăieşte Dan Berindei şi vă poate spune cum a dat telefon şi a zis: Nenoriciţilor, imbecililor, a trecut sărbătoarea lui Negoe şi n-aţi dat în presă!. Păi n-aţi dat dumneavoastră ordin să nu se facă nimic?!. Imediat să faceţi mîine manifestare!. Evident, imediat m-am trezit la Bucureşti cu Mohan şi cu Toceşilă, după care am trîntit la Curtea de Argeş săptămîna culturală de o săptămînă. Cine credeţi că a deschis, ca în Scrisoarea pierdută, manifestările şi a elogiat înţelepciunea partidului comunist? Mihai Bârza, n-am nimic cu el, pentru că dăduse un aviz la Comitetul Central al Partidului Comunist şi spusese că Dan Zamfirescu este un îndrăcit, să nu se facă nimic cu Neagoe Basarab, că are dreptate grecul. Şi l-a potolit. Şi aşa am reuşit să facem noi aici la Curtea de Argeş bătălia care rămîne în istorie pentru Neagoe Basarab. Acele manifestări splendide s-au eternizat într-un volum de zece mii de exemplare, scos la Curtea de Argeş. Acuma am ajuns la bătălia finală pe care şi-a asumat-o domnul prefect şi subprefect.

Am pornit să fac o ediţie de lux a învăţăturilor lui Neagoe Basarab

 Am demarat lucrul la o ediţie de lux, în acelaşi timp vom traduce învăţăturile în franceză, în engleză şi în italiană, ca să citească şi ăia din Italia care îl au pe Machiavelli. Eu voi face o ediţie de lux a învăţăturilor împreună cu Erasmus din Rotherdam care a scris în 1516 şi cu Machiavelli care a scris în 1513. Veţi avea surpiza să vedeţi că românul nostru care a fost pus după ăştia, îi priveşte de sus, îi depăşeşte de la distanţă. Pe Erasmus care vrea să facă un fel de filosofie creştină, dar de fapt face speculaţie de filosofie, nu creştinism ca forţă politică în creştinism. Îl depăşeşte şi pe Machiavelli în machiaverlicuri. Şi-o să ziceţi: Cum adică? Iacă aşa. Machiavelli nu ştia un lucru. Credea că omul nu e decît o fiinţă pe care o sperii şi-o plăteşti, iar dincolo de asta nu mai e nimic. Ca la Gogol, dacă citeşti Revizorul, te amuză toată piesa şi la sfîrşit constaţi că amărîtul ăla care rîsese nu e nici măcar revizorul.

Ştefan cel Mare a făcut din creştinism forţa morală a moldovei

 Omul are şi un suflet. Şi este un om anume care a învăţat asta de la Ştefan cel Mare, care la rîndul lui a învăţat de la Constantin cel Mare. Cea mai formidabilă formă de stăpînire a omului este să-i cucereşti sufletul. Constantin cel Mare făcuse asta cînd oamenii mureau de frica fiarelor. El le-a spus: Fraţilor, voi ăia creştini, eu am văzut crucea pe cer. Mi-a arătat-o Dumnezeu. Puneţi-vă crucea la gît şi haideţi la luptă. Şi atîta forţă le-a dat faptul că împăratul e ca ei cu crucea la gît încît l-au bătut pe Maxenţiu. Ştefan cel Mare a aplicat asta în bătăliile lui şi a făcut din creştinism forţa morală a Moldovei. Nicolae Bălcescu a dat cea mai splendidă concepţie politico-creştină pe care o avem astăzi. Am reuşit un lucru pe care românii pot să-l demonstreze, acela că se poate face politică mare crezînd în Dumnezeu, crezînd în dreptate. Nu călcînd în picioare pe Dumnezeu şi spunînd ce spunea Machiavelli, că dacă te încrezi în Dumnezeu eşti condamnat la moarte. Ei, românii, au crezut în El şi-au cîştigat, cum şi noi am cîştigat bătălia pentru Neagoe Basarab. Sper ca, în momentul în care îl vom da publicităţii în trei limbi, vom arăta Europei ceea ce spunea Jean Francois Rever, că Europa ori se leapădă de Machiavelli şi de politica machiavelistă, ori nu mai există. El zicea că cheia politicii viitoare este să se găsească morala cu politica. În afară de români, de Nicolae Bălcescu, de experienţa noastră, nu este niciun popor care să fi demonstrat asta, afară de modelul lui Nicolae Bălcescu, de poporul evreu, vechiul popor evreu, care a creat Biblia, din care Nicolae Bălcescu s-a inspirit şi care a arătat că spiritul şi forţa spiritului este mai puternică decît orice altceva pe lume. Poporul evreu crede încă în spirit, chiar dacă ne-a învaţat să credem numai în bani.

Se scrie enorm  în literatura actuală

 Există la ora actuală între noi un foarte, nu vreau să zic cuvîntul ”mare”, e un cuvînt dificil, un foarte important scriitor al literaturii actuale. Eu vă garantez, din tot ceea ce se scrie, va fi foarte greu să se cearnă exact ceea ce trebuie să rămînă. Printre puţinii scriitori care vor rămîne, îmi iau această responsabilitate, este şi George Rizescu. Mi-am mai luat două responsabilităţi de critică în viaţa mea. Despre Paul Anghel pe care oamenii încă îl contestă, el are duşmani care încă mai trăiesc. El a scris cea mai fenomenală piesă, Săptămîna patimilor, şi acel roman în zece volume, Zăpezile de-acum un veac, pe care oamenii nu le mai citesc. A fost prima operă în care a fost reabilitat Carol I în cultura română. Prima operă care a redat poporului român mîndria. Paul Anghel a fost un geniu şi eu voi muri cu această convingere. S-ar putea ca tinerii de azi să apuce ziua cînd se va confirma şi asta. Şi mai e Marin Sorescu. El a devenit un truism acuma. Că este geniu, da, s-a spus pe toate drumurile. S-a spus şi despre mine că sînt un geniu, la fel cum i-ai spune unui chior că e chior sau unui cocoşat că e cocoşat. Eu sînt unul dintre ăştia. Zic: Bine, m-am obişnuit şi cu cocoaşa. D-aia am venit la Curtea de Argeş, ca împreună cu dumneavoastră tinerii să proclamăm un scriitor bun şi să mă verificaţi peste zece, cincisprezece ani dacă am avut dreptate. George Rizescu este un scriitor satiric foarte important, este autorul celui de-al doilea roman satiric care rezistă în cultura română de la Ciocoii vechi şi noi. Este creatorul unui personaj care a intrat în conştiinţa noastră şi să sperăm va dispărea din realitatea noastră, deşi, ştim bine, personajele caragialeneşti  nu dispar deloc. Au fost create o dată şi le întîlnim mereu. Ei bine, ce-a făcut Caragiale pentru lumea de atunci, ce-a făcut Filimon pentru lumea de atunci a rezistat. Ce a făcut George Rizescu în această carte cu lumea de acum, va rezista. Igor Salvache românul să nu se confunde cu Petre Roman. El e, da' să nu se confunde. După evenimentele din decembrie 1989, a reuşit să cuprindă, să dea formă de esenţă ticăloşiei, cinismului, imposturii şi demagogiei din epoca tranziţiei, cu o artă asemănătoare cu a lui Brâncuşi, cel care în Măiastra a surprins esenţa zborului. Culmea e că George Rizescu are vocaţia unui mare scriitor satiric, umoristic, care te face să te simţi bine rîzînd. Să-ţi faci domnule o terapie de rîs ca să nu mori de necaz. Şi Caragiale făcea la fel. El nu ne-a îngropat. Eu am făcut o comparaţie cu Gogol. Puşkin cînd i-a citit Suflete moarte, rîdea, rîdea şi la sfîrşit a zis: Aoleu ce tristă e Rusia noastră! Vorbind despre această treabă, vă spun că românul în general n-a acceptat teroarea de la  medievali, pe aghiuţă-dracul l-au neutralizat şi n-au aceptat idea că domnul acestei lumi e dracu şi nu Dumnezeu. Păi dacă Dumnezeu a făcut această lume ca s-o dea dracului şi nouă ne-a rezervat-o numai pe aia de dincolo, unde nici ulei nu e, nici ceea ce avem noi mai frumos pe lume. Ştiţi de ce a făcut Dumnezeu femeia? După ce l-a făcut pe Adam, S-a uitat ce-o să păţească nenorocitul de Adam în toată istoria neamului. Şi-a zis: Mă să-i dau ceva ca măcar în momentele de fericire să zică şi el Doamne, Doamne! Şi i-a făcut-o pe Eva. Sigur că ea stă pe capul nostru şi ne cicăleşte, dar noi bărbaţii cînd sîntem necăjiţi  şi  zicem c-am pierdut raiul, îl avem lîngă noi. Nu ştim că sîntem încuiaţi, nu ştim să-l cultivăm. Nu mai vorbesc de ăia cu articolul 200 de la Bruxelles, care caută în spatele bărbaţilor. Aia e altă socoteală. Dar vreau să vă spun că singurul lucru mare care ne face să trăim e că ne-a dat Dumnezeu această fiinţă alături, femeia. Ei, noi românii reuşim să rezistăm transfigurînd în humor.

Era socotit  să dispărem ca stat imediat după revoluţie

Ce-a reuşit domnul George Rizescu în această carte este să ne facă să petrecem ca în literartura de desfătare. Să petrecem cu exponentele acestei demagogii, acestei escrocherii. Şi mai ales să ne arate că, oricît de demagog şi de escroc este acest Igor Salvache, există unul şi pentru el, un naş şi mai ”escroc” care să-l încondeieze. Capodopera acestei cărţi este finalul, cînd vine KGB-istul care aranjase totul şi vede că pînă la urmă toţi îl trăseseră pe sfoară. În aceste vremuri, cînd comedia este datină, adică e prezentă peste tot, pentru că avem comedie şi la televizor în fiecare seară, comedie amară, nu putem spune că nu trăim în comedie. Toată treaba este să nu se transforme în tragedie. Eu sper totuşi că poporul român va învinge chiar şi această nefericită tranziţie. Toate au mers rău în aceşti şapteşpe ani. Numai că iarăşi e chestia cu coliva. Noi trebuia să dispărem imediat după revoluţie. Da domn'e, au vrut să ne mănînce coliva în '90-'91. Noi trebuia să dispărem imediat ca stat după revoluţie. Numai că n-a vrut Dumnezeu. Altfel cum ne găseam aici cu toţii să-l cunoaştem pe autorul lui Salvache? De aceea vă spuneam eu că George Rizescu este un erou satiric al timpului nostru. Printre puţinele creaţii autentice şi viabile care vor rămîne, şi acest ciclu de romane despre Igor Salvache se va număra printre ele. George Rizescu ne învaţă să diagnosticăm timpul, dar nu pentru a ne prăbuşi în calamitatea lui, ci pentru a ne da posibilitatea ca rîzînd să facem faţă celei mai grele încercări la care ne-a supus istoria (chiar dacă ea aparent a fost depăşită de timpul închisorilor şi al lagărelor de exterminare staliniste). Este sensul creaţiei poate a celui mai înzestrat şi important scriitor satiric din literatura română a momentului de faţă.

Discurs înregistrat şi consemnat de Maria-Diana POPESCU