GEORGE ANCA - H I P P O

H I P P O

George  Anca - Ioan Miclău-Gepianul – Petrică Dima – Constantin Valeriu – Gheorghe Constantin Nistoroiu

GEORGE  ANCA

ÎNTRE PSIHOLINGVISTICĂ ŞI PSIHOLITERATURĂ

Între corespondenţele baudelaire-ene şi „realismul” pirandellian, contextul dinamic (teoretizat psiholingvistic şi) literaturizat de d-na profesor Tatiana-Slama Cazacu se învederează şi în cartea domniei sale Rachiu cu parfum de femeie. Crime asezonate, Capitel, 2004. 13 povestiri „agathacristiene” – a 14-a, schiţată verbal de către autoare la lansarea de la Tîrgul Gaudeamus: asasinarea cărţii d-sale Deceniul iluziilor spulberate – recontextualizează o poetică a „destinului mutilat”, a cuiva alungat din „beletristică” şi (astfel?) ascensionînd  - limbajul de lemn ne aparţine (să fie unul şi literatura poliţistă sau canonul postmodern?) - culmi ale ştiinţei. „De ce, atunci, au rămas fără sorţi de publicare, de ce trebuiau să zacă „în sertar”, aceste Nuvele (şi, virtual, ceea ce ar mai fi scris autoarea al cărei destin a fost deviat de la „Beletristică”)? („Notă finală. Un destin mutilat” în 8 patimi, p. 216)... „am încredere în aceste scrieri, le consider originale, inovatoare (şi „moderne”); aş da pentru ele jumătate din cele peste 450 de articole şi 40 de cărţi din publicaţiile mele ştiinţifice (prin care am devenit cunoscută în străinătate, aşa cum nu voi putea fi niciodată cu textele mele beletristice” (ibidem, p.218).

Dar, de exemplu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea (Polirom 2000), operă de ştiinţă  - în continuitate cu Limbaj şi context (1959), Dialogul la copii (1961), La psycholinguistique. Lectures (1972), Introducere în psiholingvistică (1968), Analisi contestuale – dinamica del testo letterario (1984), Linguistique apliquee (1984), Psiholingvistica, o ştiinţă a comunicării (1999) etc. – este afină şi cu Un copil în vechiul  Bucureşti (Du Style, 1998), roman memorialistic, Meşterii. Romanteatru (Polirom 2001), 8 patimi. Nuvele de sertar (Polirom, 2001). Vestita (mai mult în lumea largă a lingvisticii aplicate decît în chiar patria sa literată?) autoare a început publicarea, în ştiinţă, cu volumul Realismul în teatrul lui Pirandello (1943), semnat „Tatiana Slama”, iar în literatură cu În Vinerea Mare / Ochii (1947, revista „Provincia”, Turnu-Severin).

Sublimată, probabil, în ştiinţă, cretivitatea literară a fructificat, subteran, în capodopere pentru viitor – încă nedecis, parcă, pentru prezent. Povestirile scrise în vara-iarna anului 2003-2004 seduc irezistibil, mascînd geniul gen Mateiu-Kafka-Pirandello, disimulînd detectivul în scriitor-maestru-androgin, a cărui pipă fumegă a la Sherlock Holmes (HS) dacă nu Mircea Horia Simionescu (MHS), într-un giallo profondo (oricum, iarăşi la lansare, autoarea a intimat că, dintre denominaţiile detective story, policier, giallo, o preferă pe cea din urmă). Literatură a curiozităţii, dar şi noiristă (Neo-Noir), aceste ficţiuni s-ar putea asocia faimosului Grupo 13 al gialliştilor bolognezi – Publio Aurelio Stazio este un detectiv din Roma antică, imaginat de Danila Comastri Montanari (DCM) – sau seriei cu Aristotel detectiv creată de Margaret Doody, dar mai ales propriilor viziuni „psiholongvistice” ori „sertariale”. De ce n-am vedea în tot scrisul Tatianei Slama-Cazacu o aplicare a metodei sale de analiză contextual dinamică, o alternare a cercetării cu pagini de capodopere precum Omul care a zburat (în 8 patimi), Poetul din visul doctoriţei Mia (în Meşterii), Amor nebun la congres sau Crimă la aeroport (în Rachiu cu parfum de femeie), dialogul, i-am zice longitudinal, din Un copil în vechiul Bucureşti, din toată opera slamacazaciană.

Cea dintîi povestire – care dă titlul cărţii – Rachiu cu parfum de femeie (cadavrul unei femei se adaugă, în „tochitoare”, ingredientelor materiei prime a tăriei) se citeşte împreună (la masă?) cu următoarea, Era delicioasă. A fost de-li-cios, confesiunea unui amor canibalic, psiholiterar, „estetic” în comparaţie cu îmbucătăţirea ţiitoarei levitului din biblie (Judecători XIX, 22-29), Pastramă trufanda de I.L. Caragiale, Groază de Victor Papilian, dacă nu şi cu vampirii grosieri din toate vitrinele manipulării psihocinematografice. „Amorul nebun”, la un congres (setting-ul caracteristic al autoarei noastre, prin Viena, prin Mexic, prin Africa, epitomizată romîneşte, ALA – Asociaţia de Literatură Africană etc) priveşte ficatul transplantabil al celei seduse, rolurile se schimbă, însă, între victimă şi criminal. Cum „totul e psihologie” – „e somn? E vis?” -, premoniţia se pronunţă „premuniţie” (O premoniţie? Ori?...), crima împotriva unei păpuşi intră în jurisdicţia infantilă, mai ales linvistică, a bunilor prieteni Fifiţa şi Miţă (Crimă la aeroport), un personaj, mereu intelectual şi editorialist, nu-şi poate represa o „jalnică formulă de limbă de lemn” – „Să avem încredere, totuşi, în viitorul acestei ţări – în tinerii noştri minunaţi” (Milioane de dolari pe gratis).

Profesie, intrigi şi amor: şedinţă ştiinţifică internaţională, titlul povestirii a 6-a, unde e vorba de IASFLIS/International Association for the Study of Foreign Languages in Sleeping/Asociaţia Internaţională pentru Studiul Limbilor Străine în Somn (cu impedimentul amendabil de a nu se obţine o siglă uşor de citit, nici umoristică, ori cine ştie:AISLSS), rezumă ironic un univers de enigme îmblînzite de goma ştiinţei, pe tonalităţi de sarcasm duios ori rîs interior, poate erasmic, poate swiftian. Povestirile se citesc parcă în amintirea şi aşteptarea unui roman, dacă nu vor fi închegînd deja unul, psihopolicier, de lansat la Festival du Cognac. Umorul, cumva tatianagathachristian, rezonase încă în speranţele operei savante: „Dar cîtă vreme va exista conştientizarea stratagemelor comunicaţionale pentru manipularea malignă, şi cîtă vreme se va lupta împotriva acestora fie şi pentru compensaţii de ripostă batjocoritoare, totul nu este pierdut”.

În literatura Tatianei Slama-Cazacu, malignitatea se prescrie printre ingredientele unor crime imaginar-academice. I s-ar putea reproşa genialitatea.

                                                                           

                            

                                                                                                 

IOAN  MICLĂU-GEPIANUL

CHIAR DE OROLOGIU S-A OPRIT!

Sunt cânt pe marginea unei prăpăstii,

Sub care curge fluviu infinit;

Sunt lacrima ce sună în ocean,

Precum secunda-n timpul nesfârșit!

Eu nu-s rotița unui ceas anume,

Ce ruginit mișcarea și-a gripat,

Eu sunt un cânt, o lacrimă comună,

Și curg cu înfinitul poporului meu dat!

Cum o secundă este viața mea întreagă,

Cu-a Neamului ființă s-a unit,

Căci Timpul-Neamul merge înainte,

Chiar de orologiu-mi gongul și-a oprit!

M-aș simți gol, secundă risipită,

De n-aș avea-n iubire a gândului izvor,

Căci nu-mi este de mine, cruțare să câștig,

Ci vreau ca Neamul Românesc să aibă viitor!

EPISCOPUL DE HIPPO

Episcopul de Hippo*,

Sau Sf. Augustin de la Tagaste,

Când descâlci doctrina Maniheismelor,

Și coborând în sieși găsi dualul zel:

”Unul ce-mpinge la păcate,

Și inocent fiind, al doilea din el”.

Ori, altfel zisă vorba,

În Cartagina veche, trăia-ntr-un corp comun,

Atât prințul Luminii cât și al Întunericului,

Iar gândurile lor aveau căi diferite:

”Gând rău spre rău, iubire în gând bun”,

Dar gândul bun era frustat de-al răului ispite!

Așadar când lutul,

Gustă din plăcerile vieții cu necinste,

Omul e iresponsabil de a sale fapte,

Și, deci, fără vreo vină;

Dar Sf.Augustin era păgân,

Pe vremea când Cartage avea acea lumină.

Venind la Roma și Milan,

Primind știința celei mai de sus catedră,

Iar revelatia creștină îi dă un spirit nou,

Și astfel Sf.Augustin de la Tagaste,

Asează pe cântar gândirile lui Platon și Socrate.

Dar fiece cărare

Ducea spre Unul Sfânt în Ceruri, Dumnezeu,

De unde descindea apoi cărarea bună,

Iar Omul e direct răspunzător de fapta săvârșită,

Căci niciodată Unul Sfânt,

Nu-ntinde curse și cale de ispită!

Aflând, deci, adevărul,

Născutul din Tagaste porni spre-al Africii pământuri,

Căci le iubea ca pe o zi senină,

El dăruindu-se credinței cea creștine,

Cu suflet luminat,

E ridicat ”Episcopul de Hippo” c-un spirit nou de bine!

*Oraș-port, în Africa de Nord, aparținând Numidiei, era

Colonie romană.

OVIDIUS

O lume nouă apăsa,

Păgânătatea veche,

Și-un semn creștin se-ntrevedea,

Cum la zenit răsare-o stea,

Drept zorilor pereche.

Se păbușeau toți zeii mari,

Tot Panteonul din Olimp,

Când omul a-nțeles chemarea cea de sus,

De unde Duhul ne-a trimis pe Fiul său Iisus,

Să știm și noi cine suntem,

Și viața de-unde o avem,

Chemați suntem deschis și deopotrivă,

Nu prin fereștri sau cu perdea închisă!

E Duhul viu atotcuprinzător,

Iar omul modelat de sfântul Creator!

Iisus e Orizont,

Secantă între două lumi –

O lume veche ce cădea,

Și una ce abia năștea

Cu zorii ei cei buni!

Uimit, Ovidius luă,

Pe Jupiter de coarne,

Căci prea trăgea zeul la rele,

Când nimfele le preschimba-n vițele,

Iar Juno rătăcea-mprejur,

În brațe-avându-l pe Mercur!

Dar pentru asta poetul, socotit sinistru,

Fu repede trimis în depărtări,

La Tomis, la gurile năvalnicului Istru,

Sprea-și ispăși pedeapsa zeimii ne-ndurări!

PETRICĂ  DIMA

Numărătoarea inversă a început

Guvernele post-decembriste care s-au perindat la conducerea ţării în ultimii 25 de ani, au distrus, au jefuit, au falimentat, au privatizat defectuos ori au vîndut la fier vechi, peste 1.200 de mari întreprinderi româneşti. Drept urmare, aproape jumătate din forţa aptă de muncă a plecat în Italia, Germania, Spania, Franţa…etc. Unii muncesc pentru ei şi pentru familiile abandonate în ţară, alţii fură, cerşesc, ucid în numele supravieţuirii…

In anul 1989, România nu numai că nu avea datorii externe, ci dispunea de 18 miliarde de dolari, care se constituiau din lichidități bancare sub formă de rezerve valutare şi de creanţe generate de exporturi. Unde au dispărut aceste sume???

Eu, Cms. sef(r si rtg) DIMA PETRICA, cetăţean român, vă acuz pe voi politicienii ce aţi condus România în ultimii 25 ani de următoarele fapte abominabile săvârşite împotriva României şi a poporului român:

1. Aţi înşelat poporul spunând ca vreţi să-i oferiţi o viaţă mai bună.

În fapt aţi vrut o viaţă mai bună doar pentru voi, pentru familiile voastre şi acoliţii voştri Mafioti.

2. Aţi furat miliarde de dolari din bugetul statului deturnând banii de la buget spre conturile firmelor voastre şi ale acoliţilor voştri.

3. Aţi căpuşat vreme de 25 ani toate firmele de stat, distrugând întreaga economie de stat.

4. Aţi încălcat drepturile omului făcând legi strâmbe ce v-au protejat pe voi, pe interlopi şi pe gangsterii ce vă înconjoară şi prin aceleaşi legi strâmbe aţi înrobit poporul.

5. Aţi privat poporul de dreptul la o viaţă decentă, aţi dus o adevărată politică de genocid împotriva acestui popor prin distrugerea intenţionată a sistemului sanitar, prin privarea de asistenţă medicală, prin încurajarea migraţiei medicilor de valoare, prin lipsa de medicamente, prin desfiinţarea spitalelor.

6. Aţi furat dreptul la o bătrâneţe decentă pensionarilor ce au muncit o viaţă şi şi-au plătit asigurările în mod corect.

7. Aţi distrus toată industria românească aducând ţara intr-o prăpastie, fără şansa de a se mai ridica. Aţi distrus industria chimică, industria constructoare de maşini, industria navală, industria electrotehnică, industria de utilaj minier, industria extractivă, industria alimentara, TOT,TOT, TOT.

8. Aţi distrus toată agricultura. România ajungând dintr-un mare exportator, un mare importator.

9. Aţi distrus tot sistemul de irigaţii şi toate serele renumite ale României.

10. Aţi distrus toate livezile şi fondul genetic de excepţie al pomiculturii româneşti.

11. Aţi transformat România dintr-un mare exportator într-o societate de consum, într-un importator care nu mai produce mai nimic în ţară şi importă pînă şi cereale, legume şi fructe.

12. Aţi distrus toată industria turistică a ţării aducând în ruină toate hotelurile şi staţiunile turistice înfloritoare pina în 1990, cu scopul de a va autoîmproprietării voi cu ele, pe preţuri de nimic.

13. Aţi distrus tot sistemul economic privat înrobindu-l cu taxe care să vă asigure vouă bani pe care sa îi puteţi deturna din bugetul de stat.

14. Aţi sufocat sistemul economic privat cu o birocraţie nemaiîntâlnită nicăieri pe planetă cu scopul de a da de lucru, salarii mari nejustificate unor funcţionari, unei caracatiţe clientelare imense.

15. Aţi dat străinilor toate bogăţiile naturale ale ţării, bogăţii pe care străbunii noştri le-au apărat vreme de 2.000 de ani cu preţul vieţii

16. Aţi îndatorat această ţară cu peste 100 miliarde de euro fără să fi făcut absolut nimic pentru ţară cu aceşti bani.

17. Aţi distrus învăţământul românesc care a ajuns în 25 de ani de pe primul loc în Europa, pe ultimul loc.

18. Aţi favorizat aparitia, dezvoltarea si înmulţirea clanurilor interlope care terorizează oraşele ţării prin violenţă, furt, înşelătorie, jafuri, cămătărie, trafic de persoane, promiscuitate şi taxe de protecţie.

19. Aţi batjocorit istoria acestei ţări impunând în şcoli o istorie mincinoasă ce murdăreşte trecutul acestui popor cu scopul de a-i fura sufletul, demnitatea, mândria si patriotismul.

20. Aţi distrus cultura acestui popor prin subfinanţare şi dezinteres, încurajând proliferarea culturii de cârciumă şi de maidan, a manelelor şi a filmelor de proastă calitate.

21. V-aţi făcut facultăţi private prin care stoarceţi de bani poporul ca să vindeţi aşa zise diplome, în realitate hârtii fără valoare unor tineri dezorientaţi care nu mai înţeleg nimic din principiile selecţiei pe bază de cunoştinţe şi valoare.

22. Aţi făcut de ruşine numele ţării noastre, România fiind azi ruşinea Europei, iar românii cei mai dispreţuiţi cetăţeni din Europa.

23. Aţi provocat cel mai mare exod din istoria acestei tari, aţi transformat românii în ultimul popor migrator al istoriei.

24. I-aţi răpit unei întregi generaţii de copii dreptul la mamă, dreptul la tată, dreptul la familie prin plecarea părinţilor la munca în străinătate.

25. Aţi defrişat pădurile ţării ca să le daţi pe mai nimic străinilor, îmbogăţind doar câţiva politicieni.

26. Aţi înstrăinat tot sistemul bancar al ţării făcând din români slugi la străini.

27. Aţi distrus tot comerţul românesc aducând în ţară marile hypermarketuri care au transformat sute de mii de mici întreprinzători români în sclavi de hypermarket.

28. Aţi distrus cercetarea românească, una dintre cele mai competitive din lume în urmă cu 25 de ani.

29. Aţi distrus un întreg sistem organizaţional care fusese construit cu mari sacrificii in epoca socialista.

30. Aţi înstrăinat tot sistemul energetic atentând în acest fel în mod grav la suveranitatea ţării.

31. Aţi pierdut (cedat) cu acte, moştenirea Gojdu – tradare nationala!

32. Atiţi pierdut pentru totdeauna tezaurul României încredinţat spre păstrare Moscovei;

33. sub… conducerea voastră, România a fost scosă de pe lista producătorilor de aur, pierzînd astfel dreptul de a folosi poansonul BNR. În aceste condiţii, orice producator de aur din Romania trebuie sa apeleze la un laborator acreditat, ceea ce înseamnă costuri suplimentare pentru inscripţionarea lingourilor;

34. Ati furat sumele enorme care constituiau fondul de pensii în 1989!

35. Ati furat banii Fondului Solidaritatea!

„În spatele fiecărei mari averi se află o fără-de-lege.” – aprecia Honore de Balzac. Voi cum veţi justifica traiul regesc şi averile colosale pe care vi le-aţi permis?

36. Ati jefuit batranii de casele in care si-au crescut generatii de copii si pe care si le cumparase in mod cinstit, de buna-credinta, iar voi le-ati „RETROCEDAT” unor borfasi sau chiar voua, lasandu-i sa moara pe drumuri.

37. Ati decimat armata romana, schilodind-o si transformind cadrele militare in someri, sclavi si muritori de foame intrucit acestia au fost pregatiti doar sa-si apere patria si poporul chiar cu pretul vietii, nestiind sa se descurce intr-o economie banditeasca pe care ati creat-o.

38. Ati desfiintat obligativitatea stagiului militar de catre tanara generatia, lipsindu-i de o educatie, de o pregatire pentru viata si munca, pentru respectarea normelor de convetuire sociala, lasandu-i prada tentatiilor consumului de droguri, traiului parazitar-infractional, violentelor stradale, violurilor, talhariilor, etc.

39. Aţi făcut din România o ţară murdară şi poluată, după chipul şi asemănarea voastră.

Pentru toate acestea va acuz de crimă împotriva poporului român şi cer organelor de stat îndreptăţite să treacă la anchetarea şi judecarea tuturor celor responsabili de cele mai sus arătate.

În cazul în care organele de stat îndreptăţite nu vor dori sau nu vor putea să facă dreptate, noi poporul român ne rezervăm dreptul de a face toate demersurile necesare, astfel încit cei vinovati sa fie anchetati, judecati si condamnati.

Cauza legitimă a poporului s-a declanșat!

Numărătoarea inversă a început!!!

CONSTANTIN  VALERIU

Umblarea pe mare - potolirea furtunii

Predica la Duminica a noua dupa Rusalii: Umblarea pe mare - potolirea furtunii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednici de iubire crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.

Impartasirea de astazi din cuvantul lui Dumnezeu, din Evanghelia Lui, ne incredinteaza de darul preamarit al lui Dumnezeu, pe care-l avem in Mantuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu si Om. Dar in care, cum marturisim neincetat, ne descoperim pe noi insine, caci El este adevaratul chip al omului. Si maretia chipului ne-o descopera in aceasta stralucire neincetata a Evangheliei, astazi in actul divino-uman al mergerii pe mare, deasupra apelor marii. Sa ascultam si sa ia aminte fiecare, nu numai cei care sunt mai elevati, mai sporiti pe calea aceasta a suisului pe scara lui Iacov.

In vremea aceea, Iisus Se afla pe tarmul de rasarit al Marii Galileei, dupa ce hranise multimile cu cele cinci paini si cei doi pestisori, din darul unui baietas care le avea puse in traista de mamica lui, vrand si el sa mearga dupa Iisus, sa-L vada si sa-L auda. Si acolo, multimile - inaripate in duhul lor, ca, iata, Iisus toate le rezolva pentru ei: pe bolnavi ii vindeca, cuvant cum nu le graise nimeni le graieste si le mangaie cautarile sufletelor lor; ba le da si de mancare - au vrut sa-L proclame imparat, in locul Cezarului de la Roma. Lucru pentru care Il vor si osandi, spunand ca ar fi vrut sa devina imparat. De aceea asa s-a si scris deasupra Crucii, ca un fel de indreptatire a lui Pilat in fata imparatului sau: Iisus Hristos Regele Iudeilor.

Dar Iisus, cunoscand gandurile lor, catre seara, "a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui, pe tarmul celalalt" - al lumii acesteia; dar nu numai, caci orice tarm e intai mai presus de lume si apoi si in lume, cum l-a zidit Dumnezeu in lume: in timp si spatiu. "Apoi a slobozit multimile", le-a lasat. Asa lucreaza Dumnezeu: Iti da un dar, apoi te lasa sa-l lucrezi. Totdeauna in Scripturi este miscarea aceasta intre har si libertate. Harul lui Dumnezeu, darul Lui si libertatea sa lucrezi, sa intelegi.

De aceea, in darurile Duhului Sfant, dupa darul intelepciunii este darul intelegerii: "Si va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul intelepciunii si al intelegerii…" (Isaia 11, 1-3). Adesea ne-am intrebat de ce mereu in Scriptura dupa duhul intelepciunii urmeaza duhul intelegerii. Inteleptul a spus: “Intelepciunea Si-a zidit eisi casa”. Intelepciunea este El, Fiul lui Dumnezeu, iar casa Intelepciunii este Maica Domnului. Tot darul si intelepciunea de la El este; de la Parintele Luminilor, prin Fiul, in Duhul Sfant. Iar darul intelegerii ne priveste pe noi: libertatea, ca sa intelegem darul intelepciunii.

Deci a dat multimilor si paine si vindecari si cuvant, apoi le-a slobozit: libertatea, pentru a intelege darul lui Dumnezeu. A sclipit – dupa strigatul inimii tale: Lumineaza-mi, Doamne, intunericul! – ca o scanteie de intelepciune divina; si tu o intelegi si o lucrezi. Cum simti impartasania, cum simti cuvantul lui Dumnezeu. Si a dat drumul multimilor, ca ele sa cugete. Neincetat sa fim atenti la dar si la lucrare! Iar Iisus S-a suit in munte sa se roage singur. Dar nu insingurat. Caci, inainte de patimire, dupa Cina cea de Taina, Iisus va spune ucenicilor: “Voi toti va veti risipi si pe mine ma veti lasa singur. Dar eu nu sunt singur; Tatal este cu Mine.” Si spune Inteleptul: “Vai celui singur”. Si precum Dumnezeu nu e singur – e Tata, Fiu si Duh Sfant – nici omul nu e singur vreodata; e neincetat cu Dumnezeu. Nimeni nu este singur daca e cu Dumnezeu; nicaieri si niciodata, nici in moarte.Se ruga singur, cu Tatal, deci, si cu ucenicii, cu noi.

Dar in noaptea aceea, cand se roaga Iisus, “corabia era acum la multe stadii departe de pamant, fiind invaluita de valuri, caci vantul era impotriva. Iar la a patra srtaja din noapte a venit la ei Iisus, umbland pe mare. Vazandu-L umbland pe mare, ucenicii s-au inspaimantat, zicand ca e naluca si de frica au strigat. Dar El le-a vorbit indata, zicandu-le: Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! Iar Petru, raspunzand, a zis: Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus. Dar vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat, zicand: Doamne, scapa-ma! Iar Iisus, intinzand indata mana, l-a apucat si a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit? Si suindu-se ei in corabie, s-a potolit vantul. Iar cei din corabie I s-au inchinat, zicand: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Si, trecand dincolo, au venit in pamantul Ghenizaretului.” (Matei 14, 22-34)

Ghenizaretul, adica partea dinspre noi: Capernaum, Tebaida, Tiberiada, de la unele ramase urmele, iar altele ramase pana astazi. Cine a calatorit pe acolo a aflat tainele lor. Iar noi aflam acum, smeriti, tainele acestei Evanghelii.

Iubitilor, revin putin la cuvantul de mai inainte: Iisus hranise multimile, apoi le-a slobozit. Se lasau umbrele serii… Se retrage in singuratate, cum se ruga adesea. Multimile, jos, la malul marii. Noapte, se odihnesc. Ca in gradina Ghetsimani, ucenicii dorm, iar El se roaga; El, Care e viu in veci. Nu te vei simti niciodata singur stiind ca El se roaga si acum in fata Tatalui, in cer. Iar noi sa ne simtim nu cu cei care se hranisera si vroiau sa-L faca imparat si dupa aceea au adormit, ci cu ucenicii care erau in corabie. Noi sa ne simtim in corabie. Cum zice rugaciunea: "Marea vietii vazand-o inaltandu-se de viforul ispitelor, la limanul Tau cel lin alergand, strig catre Tine: Scoate din stricaciune viata mea!"

Rugaciunea aceasta, inspirata Parintilor Bisericii, ne infatiseaza marea furtunoasa, corabia valurita, aruncandu-ne intr-un fel de cutremur pe care trebuie sa-l privimi intr-o dubla intelegere: cutremur al pamantului, dar si al sufletului si al duhului. Sa te simti mereu in aceasta taina vie. Si chiar acest cutremur al pamantului, cand se petrece, sa nu te mai tulburi. De ce? Pamantul sa ramana incremenit, orb? Doamne pazeste! Dar nu poate, are si el nelinistea lui, are si el suspinul lui, are dorul lui de a deveni, precum cerurile, cer nou si pamant nou. E intr-o neliniste neincetata. Taina a nelinistii, a cautarii, pe care Iisus a cuprins-o in cuvantul: "Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide". Altfel ti se descopera lumea si intelesul ei.

Corabia lor, pe marea vietii, se afla in neliniste. Si Iisus era singur si nu era singur, ci cu Tatal si cu noi si in duhul Lui, in rugaciune cu noi toti, ascultand si suspinul marii si vuietul marii in inimile ucenicilor si freamatul lor si zbuciumul lor. Priveste cu duhul de pe munte pe mare si-i vede pe ucenici, vede corabia unduindu-se in valuri. Parca-ti vine cuvantul poetului: “Sta castelul singuratic oglindindu-se in valuri, iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. Se inalta printre cetini intre raristea de brazi, dand atata unduire rotitorului talaz." Dar in talazuri vii.

Asa cum alta data Iisus a zis furtunii: "Taci, linisteste-te", ar fi putut sa faca si acum. Acum, insa, altfel lucreaza, dezvaluind alta ipostaza, am zice: Coboara si calca pe crestetul valurilor. Si spuma valurilor, stralucirea lor e patrunsa acum de stralucirea cea adevarata a Celui ce calca peste valuri – stralucirea pururea. Iisus spune: “Parinte, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor, slava pe care o am de la Tine mai inainte de a fi veacurile”. Acea slava, cum zice Sfantul Simeon Noul Teolog, niciodata nu L-a parasit. E pururea, dar El nu o arata. O arata pentru a ne impartasi noua, care ne schimbam, noua care crestem ori scadem; care aici, in momente privilegiate, o simtim. Alteori, in nesimtirea tragica, care e moartea sufletului inainte de a trupului, n-o simtim. Calcand peste valuri, slava Lui se unea cu stralucirea crestetului valurilor. Si ucenicii, vazandu-L in acea lumina, acea imbinare divina, unica, a slavei Lui cu lumina valurilor, se inspaimanta. Si de frica striga: Naluca!

Cum spunea dumnezeiscul Pavel, si cel rau ia chip de lumina. Adesea s-a aratat in lumina, sa nu ne tulburam. Pustnicii o marturisesc. Dar cu smerenie, cand venea vreunul sa-i laude, ii raspundeau: vezi, poate ai fost trimis la altul. Eu nu sunt vrednic de lauda. Alta data, aratandu-i-se un fel de imitare, momeala a luminii, pustnicul isi face cruce si se stinge si ca un fulger cade din cer. Astfel intelegem de ce ucenicii au strigat: Naluca. Nici sa te tulburi, nici sa te inalti, ci, in ispita, in incercari sa te rogi. Daca e un talhar, fereasca Dumnezeu, dar, din nefericire se petrece, ca pe mare zici: Doamne Iisuse, miluieste-ma! E cu putinta ca si in el sa patrunda strigatul si numele lui Iisus. Si sa-ti faci cruce. In degetele impreunate pentru semnul crucii e si Treimea si doimea divina: Tatal, Fiul si Duhul Sfant si Dumnezeu-Omul (Fiul lui Dumnezeu). Si atunci, se lumineaza.

Iar Iisus a luminat. Cand au strigat, Iisus stim ce a raspuns. E greu sa rostesti acest cuvant pe care numai El il poate rosti. Dar, intrucat si apostolii si evanghelistii Matei, Marcu si Luca rostesc, rostim. A zis Iisus: “Eu sunt. Nu va temeti. Indrazniti!” Cu un inteles nesfarsit, infinit, parca ar fi rostit pentru fiecare suflet, din toata istoria, de pretutindeni, acest cuvant: Eu sunt. Sa-l auzi asa cum l-a rostit Iisus lui Moisi, la Horeb. Cand Moisi a vazut rugul, acel maracine smerit, care ardea si nu se mistuia, ci ramanea verde, viu. Caci focul dumnezeirii nu desfiinteaza, ci transfigureaza, indumnezeieste, chiar firea smerita a unui maracine. Cu cat mai mult firea ta, pe care a luat-o Cel mai presus de tine. Si atunci Moise, intrebandu-L: Cine esti, Doamne?, a primt raspuns: “Eu sunt Cel ce este” - Existenta.

Si acum S-a descoperit ca El este. Sa simti ca-ti spune si tie: Eu sunt; Existenta. Iar noi, cum spune dumnezeiescul Palama suntem partasi ai existentei Lui. Caci fapturii ii este daruita existenta, cu cele trei stari ale ei, cum spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: starea daruita intregii fapturi in prima ei chemare, de a exista; apoi sporeste darul lui Dumnezeu: existenta in har. Noi toti suntem in har, toti suntem botezati, de la Adam, care a primit suflarea divina de viata; si apoi vom exista in inviere – a treia stare.

Eu sunt… nu va temeti… indrazniti! – le spune ucenicilor. Precum Ma vedeti pe Mine indraznind, in furtuna, peste valuri, neinspaimantandu-Ma, si voi indrazniti! La acest cuvant – indrazniti – a raspuns Petru: “Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa.” Tu ai zis: Indrazniti. Pot indrazni, Doamne, a merge la Tine, spre Tine, cu Tine? Da. Aceasta indrazneala e data fiecaruia, in smerenie. Sa vin la Tine pe apa. Precum mergi Tu pe apa, si eu sa merg. “Vino!”, i-a spus. Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus. A mers Petru o vreme pe apa, venind catre Iisus! Dar apoi, vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat: “Doamne, scapa-ma!” Iar Iisus i-a intins mana. L-a apucat si i-a zis: “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” Si au urcat in corabie.

O clipa primeasca dragostea dumneavoastra sa talcuim acest moment. Indrazniti!… Petru indrazneste; cu privirea catre Iisus, fata catre fata. Spune Scriptura: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul” – fata in fata cu Tatal. Iar omul, creat dupa chipul Lui, e fata in fata cu Hristos. Petru, fata in fata cu Iisus, se impartaseste de harul si adevarul care vine impreuna cu Iisus, si calca impreuna cu El pe valuri. Si merge. Dar, vazand ca vantul e potrivnic, o clipa de indoiala, se inspaimanta si se scufunda. Sa intelegem acest moment, intai duhovniceste.

Nu de la mine, ci de la sfinti. Noi putem da marturie dupa ei. Ei au si vietuit. Zice dumnezeiescul Isaac Sirul: “Cere de la Dumnezeu sa-ti dea sa ajungi la masura credintei, faptura prea mica (ce dulce si duios!). Voiesti sa afli viata? Tine in tine credinta si smerenia, caci prin ele afli mila, ajutorul si cuvintele graite in inima de Dumnezeu si pe Cel el ce te pazeste intru ascuns si ramane cu tine si se arata si la aratare. Si atunci, tu, daca simti desfatarea credintei in sufletul tau, nu-mi este greu sa spun iarasi: nimic nu te va impiedica sa ajungi la Hristos (cum Petru ajunge la Hristos). Si nu-ti va fi greu sa fii rapit in tot ceasul de la cele pamantesti si sa uiti de lumea aceasta neputincioasa (si de furtuna si de valurile din jur) si de amintirea lucrurilor ei (slabiciunile celelalte). Roaga-te, pentru acest lucru, fara preget. Roaga-te! Cerseste cu caldura si cere cu multa sarguinta, pana ce vei primi pe Hristos deplin in tine.

Si sa nu slabesti dupa aceasta (sa ramai staruind cu fata catre El). Te vei invrednici daca te vei sili mai intai sa arunci grija ta asupra Lui cu credinta si vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grija a lui Dumnezeu. Si cand vei vedea voia ta ca se increde cu toata curatia cugetului mai mult in Dumnezeu decat in tine, si ca te silesti sa nadajduiesti in El mai mult decat in sufletul tau, atunci se va salaslui in tine puterea aceea necunoscuta de tine (mai presus de aceasta lume). Vei simti puterea Celui ce este cu tine in chip neindoielnic. Puterea aceea pe care multi, simtind-o, intra in foc si nu se tem, si calcand pe apa, nu se indoiesc”. In cugetul lor nici o clipa n-au indoiala, socotind ca se vor scufunda. Nu. Cu El nu te scufunzi. “Caci credinta intareste simturile sufletului si acesta simte pe Cineva nevazut, care-l convinge sa nu ia in seama vederea lucrurilor infricosatoare, nici sa priveasca la vreo vedere ce intrece simturile.”

Cata vreme Petru a simtit ca se increde in Dumnezeu, nu in el, in vointa Lui, in purtarea de grija a lui Dumnezeu, nu a sa, a mers pe valuri. Aici e taina negraita a privirii, a impartasirii in adevar, a vietuirii. Nu furtuna s-a intetit. Putea sa mugeasca… In clipa aceea el a mutat gandul credintei din Hristos in el. In el s-a produs sfasierea, indoiala. Ca si in Adam si Eva. In tine se produce o scindare a personalitatii. Si atunci el s-a intors catre sine. E intoarcere spre Dumnezeu, care-i pocainta (Intoarceti-va catre Mine si Eu Ma voi intoarce catre voi) si intoarcere catre lumea aceasta, pamantul din care ai fost zidit. Si a cazut sub lume. Se scufunda. Atunci striga: Scapa-ma, Doamne!Cateva clipe sa gandim: Petru a mers pe valuri cum mergea Iisus. Nu dus de mana sau luat in brate, ci calca aievea, cu Iisus, intr-o altfel de comuniune. Poti sa fii si in bratele Lui. Dar El nu ne ia in brate cum ia mama pruncul. In bratele harului, adica dandu-ti si tie din El. Iti da Dumnezeu din El. Asa a creat Dumnezeu lumea – nu din nimic, ci din voia lui, cu puterea lui, cu harul lui, cu iubirea lui, cu intelepciunea lui, cu lumina lui. De aceea ne-a daruit si noua lumina, ne-a dat si minte si cuvant si duh. Si ne-a dat din puterea, din harul, din lumina lui dumneziasca, lumina deosebita de noi pentru ca e vesnica; dar e unita cu noi. Tocmai pentru ca e real dumnezeiasca, vesnica, nemuritoare, deasupra acestei lumi create, aduse de la nefiinta la fiinta, cum se spune. Si sa simti chemarea lui Dumnezeu in tine, harul lui Dumnezeu in tine.

Aici e adevarul adanc al chemarii mai presus de lume. Acea prezenta dumnezeiasca inalta. Cum spune dumnezeiescul Ioan Damaschin, vorbind de teantropie sau divino-umanitate: In noi e si dumnezeiesc si omenesc, din Hristos, care ne-a daruit si noua sa fim partasi. Si cata vreme noi, prin harul lui Dumnezeu, simtim si traim si nici o clipa nu provocam ruptura, sfasierea, prin credinta, pastrand darul lui Dumnezeu in noi, prezenta Lui in noi, ajutorul Lui, puterea Lui, credinta, nadejdea, dragostea… atunci, desi in lume, suntem mai presus de aceasta lume. Si e in noi aceasta. Sa n-o uitam nici o clipa! Sa ne simtim mereu vii!

Doua ganduri vi le mai impartasesc acum spre final, care-mi stau atat de mult la inima. Zilele acestea cugetam asa: La unele surori ale noastre apar niste suferinte – chisturi, fie la sani, care au forme dureroase. Si am fost intrebat ce sa faca, sa se opereze? Da. Spovedania nu scoate raul din noi? Tot la fel si fizic: scoatem raul din noi. Doctorul, si el e de la Dumnezeu. Si Mantuitorul spune: N-au trebuinta cei sanatosi, ci cei bolnavi de doctor. M-am intrebat cum se formeaza, cum apar. E plina presa noastra si televiziunea de indemnuri catre tineri sa-si “traiasca viata”, sa se arunce intr-un fel de dezlantuire a trupului acestuia. Caci daca nu-l dezlantui, zice Freud, aceste dorinte, inabusite, refulate, provoaca nevroze, psihoze, psihopatii; te imbolnavesti. Si atunci, cum e cu castitatea tinerei?

Noi stim legea de la parinti: castitate pana la altar, ca sa te poti incununa, si credinciosie in camin toata viata. Si tu, tinere, asa sa stii: sa nu stii decat de un Dumnezeu si o nevasta. Dar vine Freud cu prietenii lui, spunand ca se imbolnaveste daca-si pastreaza castitatea. Si, cugetand, mi-am zis si eu: E posibil ca aceste energii nedescarcate sa se adune in anumite zone specifice, in legatura cu firea omului si, acolo, adunate, coagulate, nelucrate, sa formeze aceste locuri, formatiuni moarte. Atunci, care e calea? Am inteles atunci, si putem face aceasta marturie inaintea lui Dumnezeu si a intregii lumi. Auzeam astazi la Apostol: “Fratilor, noi ai lui Dumnezeu impreuna lucratori suntem, iar voi sunteti ogorul lui Dumnezeu. Zidirea lui Dumnezeu, dupa harul lui Dumnezeu dat mie, eu ca un intelept mester am pus temelia. Altul cladeste deasupra. Dar fiecare sa ia seama cum cladeste. Si sa cladeasca fiecare, ca nimeni nu poate pune alta temelie, decat cea pusa, care este Iisus Hristos”.

Iar Mantuitorul spune: “Tatal meu pana acum lucreaza si Eu lucrez.” Toata existenta, iubitilor, e o zidire. In fiecare faptura noi vedem o opera. Nimic nu e static; nimic nu e incremenit, nimic nu e inchis. Noi am provocat acestea. Pretutindeni e zidire, e viata, neincetat. Dar in om existenta si viata e pe doua planuri. O, nefericitii care fac atata cult numai trupului! Ca o obsesie. Or, cum poate scapa omul? Prin viata lui deplina, iubitilor. De ce un calugar sau o calugarita adevarata nu traieste aceste fenomene? Mai mult, o calugarita care s-a dus la Sfantul Mormant cu o asemnea boala s-a rugat si a venit vindecata. Care-i taina? Omul trebuie sa fie viu, neincetat, dar pe amandoua planurile. Nu numai la nivelul planului bietei vietuitoare necuvantatoare. Dar si acolo este neincetata viata; este neincetata eliberare de energii ziditoare. Ce-ar fi bobul de grau daca nu s-ar inmulti? Ce-ar fi mieluselul?

Aflandu-ma la un vivarium la Bacau, sa tin o cuvantare, la invitatia unei doamne, la final mi-a spus ca face o teza de doctorat despre albine. Si eu am pus intrebarea: De ce produsul albinelor – mierea – e singurul care nu se altereaza? A inceput cu probleme de la gena… Aceasta structura a mierii… Eu cred altceva, intr-o convergenta intre credinta si stiinta: Cred ca mierea nu se altereaza pentru ca e produsul fecioarelor. E savarsit acest dar in cea mai desavarsita curatie.

Atunci, cand o tanara isi pastreaza aceasta curatie, dar nu incremenind, nu cu spaima: ce ma fac? – asemeni lui Petru, care s-a inspaimintat de valuri – nu cu teama, ci mereu sa fie in ea viul vietii la masura omului, atunci nu va aduna in ea energii care acumulandu-se sa produca raul. Sa ai in tine credinta, nadejdea, dragostea; sa ai mereu fata lui Hristos, sa te rogi si sa lucrezi dupa chipul lui Dumnezeu in toate domeniile. Chipul lui Dumnezeu Ziditorul. Si tu sa zidesti mereu. Zidesti sfintenia in tine, zidesti eroismul moral, jertfelnic, daruindu-te semenilor tai, sarmani, bolnavi, neputinciosi, sau ca om politic, daruindu-te, servind multimilor. Ca om de stiinta, ca om al artei, zidind in icoana ta, in cuvantul tau, in toate ale tale, in muzica… mereu sa fii viu si o clipa sa nu opresti. Energiile tale sa nu se adune acolo sa faca boala. N-ai timp de asa ceva. Sunt incredintat desavarsit de acest adevar deplin, al omului.

Atunci calci pe valuri, calci pe cancer, pe toate acestea pe care tu le-ai produs in lume. Tu, in ceea ce Parintii au numit uriasii care ucid sufletul: Uitarea – L-ai uitat pe Dumnezeu, ignoranta – nestiinta si lenea. Nu ramai in lene nici o clipa. Esti viu si calci peste serpi si peste balauri, peste valurile marii. Si in tine e harul lui Dumnezeu. Neincetat.

Un doctor, Nae Constantinescu, era preocupat cum sa dreaga un os; cum sa-l repare, cum sa opereze. Si, in zbuciumul lui, deodata, noaptea, a scanteiat ca o lumina in el: Maduva rosie la adult contine celule care poseda capacitatea de a genera un os nou cu maduva rosie la mijloc. “Ma framantam sa stiu de ce am fost trezit brusc in miezul noptii de o idee care mi-a fulgerat in cap, provocandu-mi o stare de epuizare fericita, daca pot spune asa. Ceea ce am observat eu in maduva rosie adulta reflecta ceea ce se intampla de fapt in perioada embrionara – la zamislirea si la formarea vietii noastre. Deci celulele multipotente embrionare raman toata viata in peretele capilarelor sinusale din maduva.” Doamne, cum aceasta, cum s-a petrecut aceasta luminare? Am inteles ca la toti laureatii premiului Nobel asa le-au venit ideile: scanteind. Iluminand deodata. Aceasta scanteiere a harului, a luminii divine care e in noi. Cum zice Sfantul Pavel: Comoara aceasta, pe care o purtam in vasele de lut; comoara harului; vasul de lut – este al nostru. Sa luam seama la aceasta scanteiere. Intr-un moment al vietii mele, daca luam seama la aceasta scanteiere n-as fi facut o greseala in viata mea.

Luati aminte toti: Petru, in fata lui Iisus, era in fata harului si a mers pe valuri. Indata ce a privit catre el a cazut in valuri. Luati toti aminte cand va rugati, cand aveti o intrebare, rugati-va si lumina divina nu va intarzia. Sfantul Serafim, fiind intrebat cum da raspuns, cuvant cuiva, a raspuns: Eu ma rog si cuvantul care vine intai, acela il spun. Scanteia divina sa n-o pierdem! Clipa sa n-o pierdem; e clipa harului

Da-ne, Doamne, clipa aceasta a lui Petru, care in fata Ta calca pe valuri! Aceasta lumina in noi… Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi fata de ea. Nici o clipa sa nu apuna. Sa nu fie apus, sa nu fie noapte in noi. Acolo sa fie, cum zice Inteleptul: Eu dorm, dar inima mea vegheaza. – Veghere neadormita in fata luminii, in fata puterii ajutorului Tau. Cu Tatal si cu Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

FRUMUSEŢEA FEMININĂ ORTODOXĂ ÎNTEMNIŢATĂ LA MISLEA

   „Nu vă daţi seama că faceţi o mare greşeală, obligându-ne să părăsim

   mănăstirile. În loc să lăsaţi tăciunii să mocnească în vatra lor, îi aruncaţi

   în lume, unde se vor aprinde înmiit în alte dogoritoare focuri.”

       (Maica MIHAELA PORTASE-Mănăstirea Vladimireşti, mărturie video)

   Maica Mihaela Portase a fost o culme a frumuseţii feminine feciorelnice valahe şi o cunună mistic-jertfelnică a monahismului ortodox dacoromân.

   Frumuseţea Femeii ortodoxe înveşmântă sufletul ei miraculos în marea splendorii existenţiale reflectându-se regal în dăruirea ei totală, în nemărginirea ei divină. 

   În Icoana frumuseţii ei sălăşluieşte uimirea, căutarea, poezia şi ruga mistică, ce ţâşnesc ca o corolă a zorilor peste anotimpurile celui ales.

   Din lăuntrul ei, din sufletul ei angelic, din inima ei smălţuită cu dor, se revarsă marea învolburată a neliniştilor, dar şi cerul de azur al împlinirilor.

   Undeva deasupra tuturor fiorilor, viselor, chemărilor, năzuinţelor, urcuşurilor, contemplărilor şi alegerilor, sălăşluieşte deplin în inima ei Dumnezeu.

   Cine calcă pe urmele ei, înşirate mărgăritare, merge pe cărarea unui ideal sfânt.

   Femeia ortodoxă dacoromână trăieşte pentru Domnul, trăieşte pentru familie, trăieşte pentru bărbatul ei, trăieşte pentru toţi cei aleşi ai Neamului.

   Ea îşi revarsă harul trăirii cerului serafic pentru suferinţa celor dragi, a celor din jur.

   Fiorul ei sublim înflorit în mugurele Iubirii este dragostea dătătoare de viaţă.

   Dragostea Fecioarei Maria pentru Dumnezeu este o absolută Iubire dumnezeiască.

   Dragostea Femeii valahe pentru Dumnezeu este marea ei iubire cerească.

   Iubirea Femeii ortodoxe se naşte din frumuseţea dragostei ei nepământene.

   Femeia ortodoxă este însăşi aureola existenţei, dar şi cerul divin al Iubirii.

   Dragostea ei-Grădină de Paradis mângâie privirile azurului cu mireasma divină a sufletului ei arzând de heruvim.

   În corola inimii ei răsar curcubeie de flori în care se împodobesc toate năzuinţele.

   În Dragostea ei-Grădina Dorului înmuguresc gândurile albe ale verdelui April, unde surâd cuvintele tăinuite în potirul vieţii din care se revarsă elixirul bucuriei peste seninătatea din jur în care se preling nepreţuitele daruri dumnezeeşti.

  Toată fiinţa Ei este o trăire aprinsă, suavă, adâncă, profundă, telurică şi cerească din care ţâşnesc înaripatele raze de lumină, ce-i învăluie frumuseţea nemuririi.

   În adâncul Ei de Mare albastră, Astrul cerului diafan se răsfaţă, asemeni Albatroşilor cu aripi de nea ce se zbenguiesc deasupra ţărmului înseninat de soare.

   Prin pilda iubirii ei emblematice, Femeia ortodoxă dă o conotaţie vie Suferinţei şi Jertfei întru Hristos, asumându-le în mistica Libertăţii şi în duhul Adevărului.

   Slujirea Crezului ortodox îi dăltuieşte demnitatea verticală conturând-o ca pe o personalitate vizionară.

   Femeia ortodoxă valahă este conştientă că sacrificiul Iubirii ei creştine, nemărginite este o amprentă sacră a Dragostei dumnezeeşti nemuritoare.

   Crescută la sânul divin al Mamei, legănată în legendele străbunilor, în cultul Frumuseţii şi Iubirii Fecioarei Maria, Femeia ortodoxă îşi ţese coordonanta principală a vieţii-iubirea, brodând-o cu jertfa supremă, cunună a libertăţii depline întru Hristos.

   Iubirea Ei ca vocaţie a înţeles că însăşi simplitatea Dorului îi dă misiunea jertfirii.

   Prin viaţa Ei plină de încercări, prin petrecerea ei întru prigoniri, Femeia ortodoxă dă chip Icoanei în care se reflectă fidelitatea Credinţei şi frumuseţea Iubirii.

   Femeia ortodoxă cernută prin persecuţia religioasă a regimului totalitar ateu ne oferă o nouă perspectivă a vieţii martirilor, mărturisitorilor şi a muceniţelor creştine, care se pot întrupa în conştiinţa noilor generaţii.

   Lupta ei, trăirea, suferinţa şi jertfa s-au modelat în pilde şi seminţe ale rodirii Iubirii.

   Curajul ei, demnitatea, mistica suferinţei a devenit măsura dragostei ei creştine.

   Femeia ortodoxă a fost un îndemn, o alegere, o chemare şi o urmare a martiriului.

   Idealul ei tineresc, înverzit pe meleagul Primăverii s-a frânt în floarea de mai a vieţii, dar a odrăslit apoi într-un ungher umed ca un crin umil printre zăbrele şi gratii.

MISLEA

   Mislea a fost într-o vreme de glorie o frumoasă mănăstire, împrejmuită de un zid impunător de cetate. Ulterior progresul ateu a utilizat-o ca închisoare pentru minori.

   După un timp închisoarea a „găzduit” deţinutele de drept comun, iar prin anii 1949-1951, s-au creat secţii pentru femeile condamnate religios ori politic.

   Curtea mare a mănăstirii-temniţă fusese împărţită în curţi mai mici, cu mai multe clădiri vechi, largi din lemn, curtea dormitoarelor, magazii, o clădire nouă, celule de pedeapsă, dar şi perla care se impunea graţios, între cer şi pământ, străjuită de patru castani seculari-Biserica, cu magnifica ei catapeteasmă lucrată majestos de un minor pe timpul pedepsei sale. Deşi ateii o transformaseră în magazie, zidurile ei primitoare atrăgeau ca un magnet deţinutele femei, eleve şi studente pentru rugăciune.

   O temerară a închisorilor, Viorica Pârnac Stănescu a surprins o tânără femeie, mândră, frumoasă, zveltă şi înaltă din Putna, în costum naţional bucovinean care se ruga aprins pentru drama vieţii ei: soţul partizan, ea arestată, odorul ei de cinci ani Vasilică, dus la un orfelinat. „Cu mâinile ridicate la cer, se ruga, plecându-se apoi cu fruntea în pământ, bătând mătănii. Mi-a tresărit inima... Era Maria Cenuşă.” ( Lacrima Prigoanei, vol. I, Ed. Sânziana, Bucureşti-2009, p. 170)

Anul 1948!

   Răsfoind paginile Istoriei vechi, moderne şi contemporane, privind datele fatidice, observăm că ele definesc vieţi, definesc personalităţi, definesc generaţii, definesc chiar istorii ale diferitelor naţiuni.

   Anii omului sunt ca nişte pietre de hotar în care se cuprind viaţa, soarta, existenţa, vis-a-vis de data sau de datele fatidice, concretizate „înainte de...” şi „după ce...”.

   „Anul 1948 a fost un astfel de hotar. A fost o generaţie 1948 între o lume care se prăbuşea şi o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generaţie 1948 care a suprasaturat temniţele comuniste, o generaţie care prin suferinţe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude şi celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră ţară. Mult încercata generaţie 1948 a trebuit să îndure cel mai perfid experiment ce s-a exercitat pe biata fiinţă umană, cu atât mai perfid cu cât călăii neamului românesc veneau ca prieteni, ca eliberatori.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne... Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 11)

   Bătrânii, păstorii, monahii, schimnicii citesc în fenomenele bizare semnele timpului, zodiile nefaste cu uşurinţa cu care teologii citesc Epistola, ori răsfoiesc Cazania.

   Dar şi fenomenele în sine, cele nefireşti dezvăluie unora tainele şi patimile lor.

   Cătunul Şugag-Bârsana, cocoţat la altitudinea de 1400 de metri, înconjurat de o frumuseţe patriarhală, a trăit de două ori Săptămâna Patimilor Anului 1948. Învierea Domnului în acel an s-a sărbătorit la începutul lunii Mai.

   Aspazia Oţel Petrescu, o mare pătimitoare pentru Hristos şi Neam care, îşi avea părinţii învăţători, refugiaţi din Cernăuţi, se aflau cu domiciliul chiar în cătunul Şugag-Bârsana, şi-şi aminteşte, povestindu-ne:

   „Livezile de pe defileu şi de pe coastele ferite de curenţi erau în floare. Pădurile erau înverzite, acel verde crud şi strălucitor al reînvierii naturii. Briza de munte aducea parfum de cetină întinerită iar peste lunci păsări de tot felul se întreceau în triluri şi fluierături. În acel an Floriile îşi meritau numele, primăvara coborâse raiul pe pământ. Numai că imediat după Florii a căzut o zăpadă ca de mijloc de iarnă, cu îngheţ puternic şi toată splendoarea primăverii se prefăcu în toamnă. Pădurile ruginiseră subit ca în noiembrie, florile se înecaseră în zăpadă, crengi mari atârnau ca nişte braţe frânte de greul zăpezii. Era o jale, un prăpăd apocaliptic. Cu timpul frunzele arse au căzut, pomii au dat muguri noi şi apoi frunze noi, dar flori n-au mai fost. Doar salcâmii şi teii, arbori care înfloresc după luna mai, au avut belşug de floare.” (ibid., p. 13)

   Profeţia naturii s-a împlinit. Munţi de zăpezi şi îngheţuri cumplite s-au prăvălit într-un iureş repetat peste Primăvara ţării. Faptele eroice ale bravilor Fii au încremenit ca nişte flori de cireş într-o iarnă aspră aşternută neaşteptat peste primăvară. Din oasele mucenicilor zdrobite în temniţe, ţâşneau din gropile comune, curcubee în azur. Din trupurile sfârtecate ale ctitorilor de ţară răsăreau crini printre zăbrele. În malaxoarul hecatombelor sistemului totalitar au fost aruncate deopotrivă toate categoriile de excepţie, de excelenţă ale Patriei noastre dragi: catapeteasma clerului slujitor, şirul de mărgăritar al învăţătorilor iluştri, cununa de aur a profesorilor-formatori de destin, corola de flori a fecioarelor, femeilor şi mamelor, gloria bravei armate române, elita politică reformatoare, floarea miraculoasă a spiritualităţii interbelice, tineretul frumos, studios, raţional, moral, creştin, dârz şi generos, falnica ţărănime-iarba verde a naţiunii şi mândria satului unde s-a născut veşnicia.

   Lanţul greu al încercărilor a sfredelit până la os glezna înroşită a naţiunii pentru o jumătate de veac şi mai bine. Şi astăzi se mai aude târâşul sinistru al lanţului înrobitor purtat de la o închisoare spre o altă închisoare.

   Ca să li se curme osânda Fiilor ţării, exista doar o singură condiţie: trebuiau toţi „zdrobiţi fără cruţare”!

   Metodă ce corespundea întocmai celei mai nobile sarcini proletare de partid.

      Totuşi anul sau anii fatidici pe lângă sentinţa nefastă programată de ocultă, au şi un sens metafizic, mistic ceresc, dacă reuşeşti să-i descifrezi misterul ori taina, prin suferinţă, dăruire, iubire, iertare şi jertfă.

   Anul 1948 a fost o bornă fatidică de hotar, dar şi o piatră de încercare spirituală.

   A fost borna fatidică a generaţiei 1948, dar şi piscul de înălţare spre martiriul.

   A fost judecata fariseică precum cea a lui Ana şi Caiafa, dar şi jertfa Apostolilor.

   A fost batjocora şi tortura Securităţii, dar şi lacrimile de sânge ale Mamelor.

   A fost veninul buretelui cu oţet, dar şi iertarea dumnezeiască a lui Hristos.

   A fost calvarul cununei de spini purtată pe Golgota, dar şi Crucea biruinţei lui Iisus.

   A fost uneltirea îngropării Vieţii, dar şi sacerdoţiul sacrosant al Mironosiţelor.

   A fost stânca prăvălită peste mormânt, dar şi cea rostogolită după Înviere.

   Generaţia-1948, deşi a fost cernută printr-o sită de exterminare cruntă după modelul bolşevic şi amplificată diabolic de brutele autohtone, a devenit Generaţia de Aur a Neamului dacoromân care a sfinţit Vatra Străbună şi a umplut Cerul de Eroi, Mărturisitori, Sfinţi, Martiri, Cuvioşi, Drepţi şi Muceniţe.

  Drumul Calvarului Frumuseţii Feminine Ortodoxe spre Mislea s-a făcut cu duba. Vagonul-dubă era un fel de închisoare pe roţi de dimensiune mică, împărţit în încăperi-celule mai mari ori mai mici, prevăzute de-a lungul lor cu o singură bancă. Din gara Câmpina, Uceniţele Crucii erau preluate de irozii gardieni ai Mislei, care le încadrau între armele prelungite cu baionetele lor ameninţătoare.

   Oricât de ţanţoşi s-ar fi dorit în faţa şirului frumos, dar firav gaborii au rămas uluiţi.

   „Convoiul nostru era evident că-i uluise. Poate nu se aşteptau să fim atât de multe, poate nu se aşteptau să fim atât de tinere şi atât de <<intelectuale>>.” (ibid., p. 91)

   Convoiul de „reţinute” graţie Securităţii au purces fără proces la temniţa Mislea.

   Calvarul lor călca peste amintirea anilor frumoşi, de argint ai copilăriei şi ai adolescenţei de aur, mărşăluind spre hăul tenebrelor închisori care se surpau peste anii sau chiar viaţa lor mustind de vigoare, de tinereţe, de cântec, de iubire şi dor.

   Un gest mărinimos al unei sătence care le-a întîmpinat, în locul ştergarului cu pâine şi sare, cu o sită cu nuci proaspăt decojite, le-a îmbărbătat regal nădejdea:

   „-Ce făcurăţi, maică, de vă puseră la popreală, că tare mai sunteţi tinere şi frumoase?!

   -Suntem studente, maică şi noi credem că n-am făcut nici un rău...” (ibid., p. 92)

 

   Soarele de pe cer suia coama înspre zenit, iar soarele lor cobora panta abruptă spre Mislea. Întâlnirea a fost uluitoare. „Închisoarea domina coama lină, aproape plată, a unei coline, în mijlocul unei grădini cu pomi fructiferi. Iadul ni se prezenta în înveliş de rai. Pere aurii, mere roşii, lăcuite de lumina apusului, străluceau festiv în frunzişul încă viu al copacilor.” (ibid., p. 93)

   „Pe lângă plopii fără soţ...” ai lungii alei, tufele de liliac îmbrăţişate de sărutul rece al brumei se împotriveau ofilirii, etalând paleta multicoloră, ca nişte ostaşi din garda festivă prezentând tinerelor sosite, compasiunea, admiraţia şi onorul.

   O poartă uriaşă, se deschidea primitoare, peste care cădea umbra albă a turlei clopotniţă ce domina străvechile şi înaltele ziduri de mănăstire.

   Prima cazare pentru două săptămâni era carantina, obligatorie pentru toate cele care treceau pragul acelei mănăstirii-închisoare.

   Urma apoi repartiţiile fie spre secţiile de producţie, fie spre secţiile închise.

   Aliniat milităreşte pe două rânduri de către gardieni, convoiul Tinerelor frumoase aştepta întâlnirea cu zmeul-directoare, care se străduia să fie cât mai de pomină.

   „Careuri”, ifose, „discursuri”, tunete şi urlete ce se izbeau aprig de zidurile reci.

   Directoarea era o individă antipatică, stearpă prin tot ce ţinea de feminitate. Părul prins în coc se răzvrătea şi el prin şuviţe rebele. Doar ochii negrii o salvau de la urâţenie, trimiţând săgeţi pline de venin, sarcasm, cinism, dar şi inteligenţă. Vocea era biciuitoare, dură, groasă, ce cădea hodorogit pe un trup îndesat şi bondoc.

   Mislea a fost Temniţa în care s-a frânt tinereţea şi s-a vestejit frumuseţea Româncelor ortodoxe.

   Toată închisoarea miresmelor de trandafiri se ofilise ca un bărăgan plin de ciulini, dar mugurul credinţei lor înflorind în har a înnobilat sufletul cu viaţa spirituală, devenind esenţială pentru ridicarea morală a celor sfâşiate şi chinuite.

   Acolo, în acel iad concentraţionar unde tot răul se năpustise asupra lor, hăituindu-le clipă de clipă, sufletele lor s-au purificat, cum în libertate nici n-au cutezat să caute, înălţându-se miraculos sufleteşte dincolo de zenitul existenţial.

   Inimile lor s-au limpezit într-o înălţare celestă, provocând bucuria unei comuniuni sufleteşti întru Hristos şi întru suferinţa lor.

   Idei noi îşi făceau loc, cuvinte frumoase se ţeseau, se conturau interpretări brodate în aur, se fixau repere de curcubeu, axa vieţii se sprijinea pe un alt univers, iar nedumeririle înfloreau în deveniri ce fascinau continuu.

   Idealul se reflecta într-un nobil Crez, crezul devenise Mărturisire, mărturisirea Trăire, iar trăirea se amplifica într-o stare de spirit, într-o mistică a înălţării serafice.

   Existenţa aprinsă în rugă, urca în har, suia mistic pe culmile esenţiale dobândind sclipiri formatoare de spirit, pentru a se revărsa într-un noian de puritate, ca într-o oglindire de poezie şi sfinţenie.

   Pe acele vârfuri carpatine, isihaste ale redevenirii creştine, sub apoteoza Imnului divin: Cu noi este Dumnezeu!, poezia şi sfinţenia sălăşluiesc împreună, devin  consubstanţiale, adică dumnezeeşti.

   Poezia creştină a marilor Poeţi ai Crucii, străfulgera de mare profunzime mistică, pregătind inimile curate şi caracterele alese spre liturghia salvării-mântuirii sufletelor.

   „Miluieşte, Doamne, pe eroii care/ au căzut în luptă pentru crucea Ta/ şi aprinde-n ceruri pentru fiecare,/ candelă de veghe-câte-un pui de stea.// Inimile bune, frânte pe vecie,/ fă-le să răsară printre grâne-maci./ Ochii lor ca zarea, risipiţi în glie,/ în cicori albastre, Doamne, să-i prefaci.// Ei, plecaţi acolo, de-au căzut în gloată,/ au făcut-o numai pentru visul lor./ Să le fie ţara ca un chip de roată,/ cerul să le fie mai strălucitor.// Şi ţărâna gropii fă-le-o mai uşoară,/ nopţile cu lună să le ducă dor,/ asfinţitul verii când o fi să moară/ să se plece-n faţa nemuririi lor.// Miluieşte, Sfinte, sufletele bune/ duse sus acolo, lângă Tine, lin-/ şi-mplineşte visul lor din rugăciune:/ fă-le ţara, Doamne, cât un brad. Amin!”  (Andrei Ciurunga, Recviem pentru eroii căzuţi, în Lacrimi pentru Basarabia 1940-1995, Ed. Arvin Press-2004)

https://georgeanca.blogspot.com/2018/07/hippo.html