AURUL SI ARGINTUL MEU!
Sfantul Ioan din Kronstadt
O minunata demonstratie a
omniprezentei lui Dumnezeu! De pilda, te-ai îmbolnavit de iubirea de arginti;
inima ti s-a lipit de aceasta patima, fie si numai pentru o clipa; suferi.
Ajunge sa strigi catre Domnul din toata inima: „Tu esti singura mea comoara,
esti aurul si argintul meu, mâncarea si îmbracamintea mea”, si îndata te vei
simti usurat.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 410
LUMÂNAREA
Sf. Tihon de Zadonsk
Vezi ca
lumânarea arde si mai apoi se stinge. Pilda aceasta îti adevereste ca viata
noastra arde ca o lumânare pâna când traim, iar dupa aceea se stinge. Este de
trebuinta sa tinem minte cele despre sfârsitul ei, care nu stim în ce zi si în
care ceas va veni – de aceea ni se cuvine a-l astepta mereu.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 71
LUMEA
Sf. Teofan Zăvorâtul
Lumea a
înnebunit în fiii sai. Acestia pacatuiesc, se tulbura, se înviforeaza de
valurile pe care le stârnesc singuri. Cât de multi dintre ei se învârt fara sa
afle tihna, însa aduna doar maracini pentru foc! Necredinta îsi deschide gura
cu îngâmfare, adevarul e mut si tace. Nelegiuirea vorbeste mestesugit, pe când
dreptatea se ascunde. Numai moartea îi face sa taca pe toti cei ce intra în
lume. Fericit cel ce si-a savârsit în aceasta calea fara împotmolire!
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire
sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 125.
CALEA CURATATA
Sfantul Ioan din Kronstadt
Folosindu-te
de obisnuitele cunostinte omenesti îti poti însusi perfect o anumita disciplina
si, de cele mai multe ori, ceea ce ai învatat la scoala nu ti se va sterge din
minte toata viata. În privinta credintei nu este asa. Adica ai aflat o data, ai
prins niste lucruri, le-ai „pipait” si gata, te gândesti: „obiectul credintei
mi-a ramas în suflet, limpede, l-am înteles, îl voi iubi toata viata”. Nu este
asa. El, acest „obiect” ti se va parea de o mie de ori obscur si îndepartat, ba
chiar vei avea impresia uneori ca ti-a „scapat” cu totul si ca, dupa ce ti s-a
parut ca-l iubesti, ca traiai si respirai prin el, ti-a devenit deodata cu
totul indiferent. Ca sa nu ti se întâmple asa, trebuie sa cureti mereu calea ce
duce spre credinta si sa o faci cu lacrimi si cu suspine, ca sa o poti vedea,
însusi, cup rinde cu inima si cu sufletul. Nepasarea fata de credinta este
urmarea pacatului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 435-436
PAHARUL SI BLIDUL
Sfantul Nicolae Velimirovici
Paharul
obisnuit si blidul semnifica pacatuirea omenirii, caci „paharul” în chip
simbolic reprezinta pe omul curatit, iar „blidul” – pe cel pacatos. Important
este ca paharul si blidul sa fie curatite pe dinauntru, apoi pe dinafara. Deci
cu atât mai important este sa pastram mai întâi curatia sufleteasca, si apoi pe
cea trupeasca. Evanghelia spune: „Fariseule orb! Curata întâi partea dinauntrul
a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara” (Matei 23, 26).
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri
si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 59
RADACINILE
Arhimandritul Sofronie Saharov
Pentru a
zugravi mai limpede tabloul caii noastre crestine, asemenea Parintilor, vom
alege metoda pildei. Când ne uitam la un pom batrân, de veacuri, care îsi
înalta coroana pâna în nouri, noi stim ca puterea radacinilor lui care se
afunda în adânc trebuie sa fie pe masura dimensiunilor sale. Daca radacinile
lui nu ar patrunde în întunecatele sânuri ale pamântului, poate tot atât de
adânc pe cât este de înalta coroana; daca întinderea radacinilor sale si
puterea lor nu ar fi pe masura volumului si greutatii partii vazute a
copacului, ele nu ar putea nici sa îl hraneasca, nici sa-l tina în picioare: un
vânt slab l-ar putea doborî. Tot asa si în viata duhovniceasca a omului. Daca
constientizam maretia chemarii noastre în Hristos, cu alte cuvinte, alegerea
noastra în Sfatul cel ma i înainte de veci al lui Dumnezeu spre înfiere, iar
aceasta mai înainte de zidirea lumii, atunci de aici noi nu ne vom înalta în
mândrie, ci cu adevarat ne vom smeri. Miscarea în jos, în întunericul cel din
afara, este de neaparata trebuinta noua tuturor, pentru a ne tine în adevaratul
duh crestin. Ea se exprima printr-o necontenita amintire a nimicniciei noastre
dintru început, prin cea mai aspra osândire de sine în toate. Si cu cât mai
adânc se pogoara omul în osândirea de sine, cu atât mai mult îl înalta
Dumnezeu. „Zic voua… ca tot cela ce se înalta pre sine smeri-se-va, iar cel ce
se smereste pre sine se va înalta” (Luca 18, 14).
Arhimandritul Sofronie Saharov, Vom
vedea pe Dumnezeu precum este, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 107
SLUJIREA INTREGII
ZIDIRI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Întreaga
creatura – soarele, luna, stelele, pamântul, apa, aerul, focul, plantele,
pasarile, pestii, vietuitoarele patrupede, insectele – slujeste lui Dumnezeu
prin calitatile si însusirile date lor de la Dumnezeu; vita de vie aduce roade,
marul asijderea, si asa mai departe. Cu atât mai mult omul trebuie sa slujeasca
lui Dumnezeu prin calitatile ce i-au fost date ca fiinta rationala, libera,
sensibila; slujirea lui trebuie sa porneasca din minte si din inima, sa fie de
bunavoie, nesilita, desi se face si cu o constrângere de sine sau a altora. În
slujirea lui Dumnezeu e viata si fericirea creaturii. Iar smochinul neroditor
se taie si se arunca în foc. Când nu slujesc lui Dumnezeu, puterile si
însusirile omului iau o directie pervertita, mincinoasa, catastrofala pentru el
(desfrânare, betie, erezie, pornire spre scandal), dar atunci când slujesc lui
Dumnezeu directia lor este dreapta, armonioasa, pasnica, roditoare,
mântuitoare, luminatoare.
Sfantul Ioan din Kronstadt,
Liturghia: Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996,
p. 215
LUNTREA VIETII
Sfantul Ioan din Kronstadt
Ce furtuni
sufletesti, uragane, vijelii naprasnice, vârtejuri de foc se dezlantuie adesea
în viata omului, în viata acelor oameni care se straduiesc sa traiasca
crestineste si sa-L slujeasca pe Dumnezeu cu rugaciunea, facându-se mijlocitori
pentru sine si pentru altii înaintea negraitei Sale mile! Daca luntrea pe care
calatoreste sufletul nostru pe marea vietii, catre vesnicia care îl asteapta,
nu se sfarma cu totul si nu se scufunda, aceasta se datoreaza numai milei lui
Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 300
CE SA MA FAC?
Sfantul Teofan Zavoratul
Ce sa ma fac
cu pacatele mele? Nu stiu; nu vede mintea mea cum m-as putea spala, cu ce m-as
putea curati. Daca mi-ar trece prin cap sa ma spal cu valuri, nu mi-ar ajunge
marile, râurile ar fi neîndestulatoare ca sa ma curete. Daca ma voi spala cu
sângele si apa din coasta Fiului lui Dumnezeu, ma voi curati si îndurarile de
Sus o sa se reverse asupra mea.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire
sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 215
POARTA SI USA
Sfantul Nicolae Velimirovici
Acestea sunt
de asemenea simboluri ale lui Hristos, dupa însesi cuvintele Lui: „Eu sunt usa:
de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10, 9). Pe nici o alta cale
nu este cu putinta sa intri în Împaratia Cerurilor. Însa „poarta” este strâmta,
tot dupa cuvintele Mântuitorului Hristos. Pentru ce este strâmta? Pentru ca
omul sa se strecoare prin ea cu greutate, caci trebuie sa se lepede de sine; la
fel cum sarpele îsi da jos pielea, chipul naturii lui, tot astfel si omul cel
vechi; altfel el nu va intra în Rai.
Sfantul Nicolae Velimirovici,
Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti,
2009, p. 55-56.
U I M I R E
Sfantul Ioan din Kronstadt
În veacul ce
va sa fie, fericirea noastra va odrasli din uimirea de a-i vedea dintr-o data
pe Sfinti, pe îngerii Domnului, neînchipuit de frumosi, strânsi în miriade de
cete, alcatuite perfect, în ordinea ierarhiilor ceresti; din uimirea de a vedea
sfintii, pe oamenii lui Dumnezeu buni si simpli, din toate veacurile, prooroci,
apostoli si pe toti ceilalti, dar mai cu seama din uimirea de a sta în fata lui
Dumnezeu, contemplându-L în lumina cea neapropiata, mirati fiind si de propria
noastra iluminare launtrica, simtind fericirea absoluta, neîntunecata de nici
un pacat, de nici o spaima, grija sau întristare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 425
FABRICA DE GANDURI BUNE
Sfantul Paisie Aghioritul
Avem nevoie
de cugete drepte. Trebuie sa preschimbam masinile nesigure, înselatoare, ale
„fabricii” noastre în masini bune. Cea mai buna lucrare este ca omul sa creeze
o „fabrica” a gândurilor bune.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica
filocalie, traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati,
2009, p. 132.
MANCAREA STRICATA
Sfantul Nicolae Cabasila
Obisnuinta
pacatului este tocmai repetarea deasa a faptelor rele. El e ca o boala
încuibata înlauntrul sufletului pe urma unei mâncari stricare. Acest pacat din
obisnuinta este statornic si înlantuieste sufletul în niste catuse cu anevoie
de stricat, robeste mintea, pe om îl îndeamna sa savârseasca numai rele, ducând
la cele mai urâte fapte pe cei pe care-i prinde în mrejele sale, prin care
pacatul s-a nascut si se naste fara încetare, în acelasi timp savârsind raul si
fiind el însusi o urmare a raului – ca într-un cerc. Lucrurile au ajuns de asa
fel, încât pacatul nu mai are sfârsit, iar obiceiul rau da nastere la fapte
rele care, înmultindu-se, formeaza apoi ele însele o regula de savârsire a
pacatelor. Si astfel, aceste doua rele se ajuta una pe alta si cresc tot mai
mari, dupa vorba Apostolului: „Pacatul a prins viata (în mine), iar eu am
murit”.
Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea
Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene
Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti,
1992, p. 159-160
MINUNATUL ARTIST
Sfantul Ioan din Kronstadt
Domnul poate
da trup oricarei „fiinte”, fie ea animal sau planta, întocmai cum am îmbraca
noi o haina; ai luat material, l-ai cusut, te-ai îmbracat. „M-ai îmbracat în
piele si în carne, m-ai tesut din oase si din vine” (Iov 10, 11). Si cât de
divers si de infinit este „materialul” din care Creatorul „coase” îmbracaminte,
pe multiple si felurite „croieli”, fapturilor Sale: animale, pasari, pesti,
insecte, reptile. Iar pe noi, oamenii, îmbraca-ne-va cândva în lumina si vom
straluci ca soarele în Împaratia Sa! „Statut-a împarateasa (...) îmbracata în
haina aurita si prea înfrumusetata” (Psalmul 44, 11). „Atunci cei drepti vor
straluci ca soarele” (Matei l3, 43). Acum însa, suntem îmbracati în pamânt,
apa, aer, caldu ra; îmbracamintea noastra aceasta este! Cu câta întelepciune si
perfectiune sunt îmbinate aceste stihii în fiinta noastra! Nu ne stingheresc,
le suportam usor, spre folosul nostru. O, preaîntelepte si atotputernice
Artist! Artist Datator-de-viata, tot ce faci Tu este perfect, fara seaman de
frumos, viu! Tu poti da viata si pulberii. O pui în miscare cu puterea Ta!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 160-161
CINEMATOGRAFUL
Arhimandritul Sofronie Saharov
Gândurile
care vin în minte în vremea rugaciunii arata existenta patimilor. Pe cât de des
vin gânduri similare, pe atâta înseamna ca patimile acelea explicite au
radacini adânci. O astfel de patima are radacini adânci si este nevoie de o
mare osteneala si durere pentru a fi vindecate. Prin urmare gândurile din
vremea rugaciunii ne ajuta sa distingem starea noastra, patimile noastre. Se
întâmpla ceea ce se petrece la proiectia unui film. Când exista lumina în
spatele filmului, atunci toate se arata clare pe ecran. Lipsa luminii nu arata
nimic.
Arhimandritul Sofronie Saharov,
Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr.
Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 224
COMPOZITORI
Mitropolitul Ilarion Alfeiev
Adevarata
întoarcere a compozitorilor apuseni spre sfera credintei s-a petrecut doar la
sfârsitul secolului XX, când, în locul zgomotului disonant, fara forma, al
muzicii aleatorii si al tacerii lipsite de continut, a aparut o nou-gândita
armonie pentru tacerea spirituala absoluta a minimalismului muzical. Ceea ce se
astepta cel mai putin în arta era o renastere religioasa, dar tocmai aceasta a
surprins si a împlinit sperantele compozitorilor si ale publicului. Dupa
inovatiile posibile si imposibile ale avangardei, caracterizate prin efecte
exterioare abundente înlauntrul unei pustietati launtrice izbitoare, publicul
tânjea dupa o muzica în care sa se îmbine simplitatea si profunzimea – o muzica
simpla în limbaj si în stil, dar adânca în continut; care sa-i miste pe oameni
nu atât prin teme stridente si originalitate s tearpa, nici chiar una care sa
atinga neaparat sufletul, ci una care sa poata sa-l duca pe om dincolo de
hotarele existentei pamântesti, în legatura cu lumea de Sus.
Nu este
întâmplator faptul ca la sfârsitul secolului XX Apusul a experiat o crestere a
interesului pentru muzica bisericeasca, mai ales pentru cântarea gregoriana.
CD-ul Canto Gregoriano, înregistrat în 1993 de monahii spanioli de la Abatia
Santo Domingo de Silos a devenit un bestseller international: la începutul
secolului XXI se vândusera mai mult de sapte milioane de exemplare.
Producatorii nu-si puteau da seama ce îi atragea pe oameni sa cumpere acest
disc si cum tonul monofonic, unison, al cântarii simple monastice depasea în popularitate
hiturile starurilor mondiale.
Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Cantul
inimii – puterea cuvantului si a muzicii (MIA), traducere de Laura Marcean
& Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 23
RADACINILE POMULUI
Arhimandritul Sofronie Saharov
Mitropolitul
Hierotheos Vlachos povesteste astfel despre o întâmplare petrecuta în anul
1978, când se afla în vizita la Manastirea Sfântului Ioan Botezatorul de la
Essex: „Într-o zi Parintele Sofronie m-a gasit în gradina si mi-a aratat un pom
zicându-mi: «Acest copac creste încet, încet, înfigându-si întâi radacinile
foarte adânc. Asa se întâmpla si cu monahul, creste si progreseaza încet, încet
în pocainta, dar radacinile lui intra adânc înspre vesnicie»”.
Arhimandritul Sofronie Saharov,
Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr.
Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 220
INTAMPLAREA CA SEMN
Sfantul Nicolae Velimirovici
Adeseori
noi, pe neasteptate, la un anumit ceas, întâlnim un om care izgoneste
întunericul adunat în sufletul nostru, rezolvând pe nepusa masa vreo problema
cu care ne confruntam. Nu arareori se întâmpla sa auzim de la vreun alt om un
cuvânt care ne atinge sufletul, ori sa spunem cuiva vreun cuvânt de
îmbarbatare. Sau deodata primim o scrisoare de la cineva, mai cu seama atunci
când aceasta ne este de trebuinta. Ori, încurcati în problemele vietii, cu
deznadejde încercam sa gasim o rezolvare cu putinele noastre puteri, cautând
iesire dintr-un impas; când deodata ni se întâmpla ceva care schimba radical
situatia. Prin urmare si întâlnirea neobisnuita, si cuvântul, si scrisoarea, si
întâmplarea, toate sunt semne date noua fie ca pedeapsa, fie ca luare-aminte, fie
ca înteleptire, fie ca adeverire, fie ca o chemare la pocainta.
Sfantul Nicolae Velimirovici,
Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti,
2009, p. 79
UNAREA CELOR ASEMENEA
Sfantul Ioan din Kronstadt
Asa cum în
mari, în lacuri sau în râuri fiecare particula de apa se afla în combinatie cu
alte particule si este înconjurata de acelea; asa cum în aer fiecare particula
de aer este înconjurata de altele si se combina cu acelea, si noi, fiii
pamântului, suntem înconjurati din toate partile de Dumnezeu, iar cei mai
curati dintre noi, sau pe cale de a se curati, sunt în unire cu El, aflându-se
pretutindeni în El. Noi toti, pamântenii, suntem întocmai ca apa, ca aerul, ca
un arbore ramuros, alcatuind un întreg, uneori însa dezmembrat, din pricina
invidiei diavolului, a egoismului, enervarii, dusmaniei, dihoniei, trufiei,
ereziilor si dezbinarilor, pizmei, avaritiei, izolationismului, rautatii,
vrajitoriei si atâtor altor patimi. Pe de alta parte, diavolul si îngerii lui stau
toti laolalta, asemenea unei ape tul buri, statute, otravite, sau ca aerul
încins, asfixiant, ucigator. Ei ne stau jur-împrejur, se caznesc sa ne patrunda
în suflet, atunci când acesta nu-si poarta de grija si se lasa prada patimilor,
ca sa-l întunece, sa-l tulbure, sa-l pârjoleasca, sa-l chinuie în tot chipul.
Întocmai ca atunci când, iesind uneori la aer curat, placut mirositor, nimeriti
dintr-o data lânga o groapa de gunoi sau de scârna, de unde exala cele mai
neplacute miasme si va grabiti sa treceti cât mai repede de locul acela, ca sa
respirati din nou aer într-un spatiu neviciat. Asa se întâmpla cu duhoarea
diavoleasca. Însusi Domnul numeste vazduhul si apa întunecatelor ostiri
diavolesti atunci când vorbeste despre asaltul stihiilor asupra sufletului
omului: „A cazut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile si au batut
în casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era î ntemeiata pe stânca” (Matei 7,
25).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 84-85
GRIJA ZILEI
Parintele Arsenie Boca
Grija zilei
de mâine este o grija presanta. Când conducea pe israeliteni în pustie,
Dumnezeu nu le îngaduia asigurarea zilei de mâine: mana se strica.
Pâinea cea
de toate zilele o cerem pentru astazi. Asa suntem sfatuiti, chiar nevrând, sa
traim prin credinta.
Sfintii
pustnici au trait numai în conditia credintei. Ei au crezut cuvântului lui
Iisus, având mai întâi grija de mântuire si pe al doilea plan grija vietii. De
aceea crinii au ajuns pâna la stralucirile lumii divine. < span
style="color: #a00909;">
Parintele Arsenie Boca, Parintele
Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost,
Cluj-Napoca, 2002, p. 75
DOGOAREA
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi un om
chinuit de fierbinteala sau, intrând în baie, simti o mare dogoare, ori vezi un
cuptor încins de flacari. De la focul acesta treci cu cugetul la focul gheenei,
în care pacatosii cei nepocaiti vor suferi fara de încetare. Aceasta cugetare
te învata ca, prin pocainta si prin lacrimi, sa dobândesti milostivirea
bunatatii lui Dumnezeu, pentru a scapa de o astfel de nenorocire.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 71
CEL MAI BUN BUCATAR
Parintele Paisie Olaru
Stând
batrânul Parinte Paisie într-o zi de vorba cu ucenicii sai, i-au cerut cuvânt
de folos sufletesc, iar el le-a raspuns: Iata ce, parintilor. Fiecare îsi
pregateste mâncarea dupa gustul si placul sau. Daca i se pare dulce, o mai
acreste, daca i se pare nesarata, îi mai pune putina sare si verdeturi si o
face cum îi place; si daca îi place lui, place la toti. Eu asa cred. Tot asa se
întâmpla si cu viata duhovniceasca a fiecaruia. Fiecare dintre noi îsi
pregateste mântuirea dupa cum crede el, cum voieste si cum poate, dupa râvna si
harul pe care i le-a dat Dumnezeu. Spun batrânii ca foamea este cel mai bun
bucatar, iar saracia cel mai bun gospodar. Tot asa si cu mântuirea sufletului
nostru. Râvna, rugaciunea si smerenia ajuta cel mai mult pe calea mântuirii.
Parintele Paisie Olaru, Parintele
Paisie duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie
Balan, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 35-36
TRUPUL INVIAT
Sfantul Inochentie al Odessei
Dupa cum la
începutul primaverii toate cele ascunse în launtrul pamântului si cu putinta de
a învia se umplu de viata si ies la suprafata, iar cele ramase pe suprafata
pamântului dobândesc o noua înfatisare, tot astfel si în ziua Învierii toate
trupurile omenesti care se odihnesc, asemenea semintelor, în sânul pamântului,
vor învia si se vor scula din tarâna.
Iar cu aceia
dintre fratii nostri pe care aceasta mare zi a Învierii îi va gasi în viata, se
va petrece, dupa cum spune Apostolul, o schimbare de alt fel: ei, fara sa
moara, vor dobândi un trup nou, potrivit cu felul lumii celei noi; si, de vreme
ce atunci toate se vor savârsi cu o iuteala si o putere uimitoare, schimbarea
aceasta – dupa cum ne încredinteaza acelasi Apostol – se va petrece într-o clipeala
de ochi (1 Corinteni 15, 51-54).
Pentru
mintea omului trupesc, deprinsa a se opri numai asupra celor ce le vede cu
ochiul si le aude cu urechea si care nu se pricepe a se ridica de la cele
vazute catre cele nevazute, poate parea neînteleasa si chiar nefireasca
învatatura Evangheliei despre Învierea trupurilor omenesti. De unde anume va fi
luat trupul care demult s-a prefacut în tarâna si s-a amestecat cu pamântul,
ori s-a spulberat în aer? Ba mai mult decât atât: cum vor putea învia acele
trupuri care, prefacându-se în pamânt si intrând în organismul plantelor de pe
el, au devenit prin aceasta hrana si, prin urmare, însusire a altor corpuri
omenesti? Toate acestea par încurcate si greu de dezlegat pentru omul trupesc.
Oare cum
credeti ca raspunde la aceste întrebari Sfântul Apostol Pavel? „Nebune” – zice
el – „tu ceea ce semeni nu va învia de nu va muri; si ceea ce semeni nu este
trupul ce va sa fie, ci grauntele gol, fie de grâu, fie de altceva; iar
Dumnezeu îi da trup, precum voieste, si fiecarei seminte îi da un trup al ei”
(1 Corinteni 15, 36-38). Asemanare foarte dreapta si prin urmare foarte
convingatoare. Caci, într-adevar, ce semanam noi toamna? Nu paie groase si
înalte, nu spice aurii, ci seminte goale care în cursul iernii mor, iar cu
sosirea primaverii, din pricina înmultirii caldurii pamântului, îsi pierd
chipul lor si intra în stare de putrezire; dar aceasta putrezire si moarte
slujeste de temei, de principiu si de conditie a viitorului pai si spic, asa ca
acele seminte care nu mor în chipul acesta pâna la sosirea primaverii, nu pot
rodi nimic, ramân în pamânt si se prefac în tarâna. Tot astfel si corpurile
omenesti date pamântului sunt niste seminte pentru viitoarele trupuri noi în
care noi trebuie sa ne îmbracam în ziua cea mare a Învierii. Aflându-se în
sânurile pamântului, trupurile se desfac în partile din care au fost alcatuite,
se curata prin mijlocirea putrezirii de toate formele stricaciunii si astfel se
pregatesc pentru ca din ele sa se ridice la timp, prin lucrarea atotputerniciei
dumnezeiesti, niste trupuri curate si vrednice de a îmbraca în sine, pentru
toata vesnicia, nemuritoarele suflete omenesti.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 56-59
RANDUIELILE ARTISTULUI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Dupa ale cui
rânduieli si legi se savârseste zamislirea, formarea si cresterea trupului
omenesc în pântecele mamei, maturizarea lui si iesirea la lumina a organismului
omenesc deplin? Dupa ale cui rânduieli sunt consumate mâncarea si bautura, sunt
potolite foamea si setea, se savârseste hranirea trupului nostru? Cine a gândit
si a zidit asa o minunata felurime a nenumaratelor roade gustoase pentru limba
si preafrumoase la aratare ale pamântului, ce cu întelepciune si gust ales au
fost rânduite si pregatite spre hrana si desfatarea noastra? Dupa ale cui
rânduieli este prelucrat în trupul nostru sângele, fara de care viata omului nu
este cu putinta? Oare nu dupa ale Preamarelui Întelept si Artist,
Atotdesavârsitului, Celui Fara de început si Atotputernicului nostru Domn si
Dumnezeu? Deci, cazi în pulbere, da multumita, cucerniceste-te înaintea Lui,
iubeste-L, însa si teme-te de Dânsul de nu faci voia Lui, daca nu te supui Lui.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul
viu – ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 12-13
MORTI SI VII
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi ca nu
este nici un mort printre cei vii si nici nu i se cuvine lui sa se gaseasca
între ei, ci este scos afara din casa si din oras si îngropat în pamânt.
Asemenea si sufletul ce a murit din pricina pacatului e dat afara sau chiar
aruncat din obstea Sfintilor, din casa si cetatea Viului Domn, adica din Sfânta
Biserica, cea „care este casa Dumnezeului celui Viu” (1 Timotei 3, 15). Caci e
un lucru necuviincios sa stea acesta împreuna cu cei vii care cu dragoste si
credinta vietuiesc si-I slujesc lui Dumnezeu. Asa precum sufletul este viata
pentru trup, întocmai si harul Domnului este viata sufletului. Si precum
vietuirea trupului se cunoaste din lucrarile trupesti, de pilda din miscare,
din graire si din altele, asemenea si vietuirea sufleteasca se face cunoscuta
prin faptele duhovnicesti. Adica prin pocainta adevarata, rugaciune, dragoste
si frica lui Dumnezeu. Cerceteaza, crestine, prin aceasta întâmplare sufletul
tau si vezi de nu cumva e mort. „Dupa cum trupul fara suflet este mort, tot asa
si credinta fara fapte moarta este” (Iacov 2, 20-26).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 195
CASA LUMII
Sfantul Ioan din Kronstadt
Lumea este o
casa. Arhitectul si Stapânul acestei case este Creatorul, iar Tatal crestinilor
care locuiesc în ea este Dumnezeu. Mama, în aceasta casa, este Preasfânta
Nascatoare de Dumnezeu. Mergi întotdeauna în prezenta Tatalui tau, cu iubire si
ascultare; la fel în prezenta Mamei noastre a tuturor, a Maicii Domnului, cu
sfânta iubire, cu veneratie si ascultare. În nevoile tale materiale si
spirituale, în nenorociri, necazuri, boli, întoarce-te spre ea cu credinta,
nadejde si dragoste.
Fii sfânt,
asa cum Domnul Dumnezeul tau sfânt este; ca si stapâna noastra, Maica Domnului
si maica ta de asemenea, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Femeie, iata fiul
tau… Iata mama ta” (Ioan 19, 26-27).
Pentru ca
noi sa nu ne îndoim de dreptul nostru de a o numi Mama a noastra pe Maica
Preaînaltata a Dumnezeului Preaînalt – Stapâna Preasfânta, Preacurata,
nemarginit fericita –, dumnezeiescul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a
îngaduit în mod expres tuturor acelora care tintesc spre sfintenie sa o numim
Maica noastra: „Iata mama ta”. Caci în persoana Sfântului Ioan Teologul, noua,
crestinilor, ni se adreseaza aceste cuvinte. Da, ea este cu adevarat cea mai
blânda, cea mai atenta dintre mame, care ne conduce pe noi, copiii ei, spre
sfintenie.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 133.
CINE IL POATE FACE
FERICIT PE OM?
Cuviosul Bonifatie de la Teofania
Pentru o
faptura întelegatoare (rationala) nu este bun care o poate face fericita, în
afara de Dumnezeu, caci binele fiintei zidite din nimic vine nu de la ea
însasi, ci de la Cel care a zidit-o. În unire cu El, este fericita; despartita
de El, e nefericita.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania,
Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 92.
A P A
Sfantul Vasile cel Mare
Tu cunosti
miscarile apei, ca apa curge în jos, ca nu sta într-un loc si ca în chip firesc
o porneste spre locurile aplecate si adânci, dupa ce Stapânul a dat apei
aceasta porunca. Dar ce putere avea apa înaintea de a i se fi poruncit sa
urmeze aceasta cale, nici tu n-o stii si nici n-ai auzit pe altul care sa fi
vazut.
Gândeste-te ca glasul lui Dumnezeu, prin
natura lui, are putere creatoare si ca porunca, data atunci zidirii, a aratat
celor zidite de Creator calea pe care trebuia sa o urmeze în viitor. Ziua si
noaptea au fost create în acelasi timp; si de atunci pâna acum ele urmeaza una
dupa alta si nu înceteaza sa împarta timpul în mod egal.
Natura apelor a primit porunca sa curga si
apele niciodata nu obosesc, pentru ca sunt silite necontenit de porunca aceea.
Aceasta o spun cu privire la natura curgatoare a apei, ca sunt ape care curg de
la sine, de pilda izvoarele si râurile; mai sunt si alte ape adunate la un loc,
care nu curg; dar acum vorbesc de apele care se misca.
Daca tu vreodata, stând lânga un izvor care da
multa apa, ai sa întrebi: Cine este cel care împinge apa aceasta din sânul
pamântului? Cine o sileste sa mearga înainte? Ce fel sunt vistieriile din care
porneste? Care este locul spre care se grabesc? Cum se face ca izvoarele
acestea nu înceteaza sa curga, iar locurile spre care se duc nu se umplu? La
toate aceste întrebari este un singur raspuns: Datorita acelui dintâi glas!
Porunca aceea face ca apa sa alerge. Asa ca atunci când vorbesti de ape adu-ti aminte
de acel prim glas: „Sa se adune apele!” (Facerea 1, 9) Trebuia sa alerge apele,
ca sa-si ocupe propriul lor loc; apoi, ajunse în locurile hotarâte lor, sa
ramâna pe loc si sa nu se duca mai departe. De aceea dupa cuvântul
Ecclesiatului: „Toate pâraiele se duc în mare si marea nu se umple”
(Ecclesiastul 1, 7). Ca si apele curg datorita poruncii dumnezeiesti, iar marea
ramâne împrejmuita de hotarele ei, datorita legii celei dintâi, care a spus:
„Sa se adune apele într-o adunare”. Dar pentru ca apa, care este nestabila, sa
nu se reverse în afara locurilor care au primit-o, mutându-se totdeauna
dintr-un loc în altul si în continuare sa înece pamântul, Dumnezeu a poruncit
apei: „Sa se adune apele într-o adunare”. De aceea de multe ori se înfurie
marea din pricina vânturilor si-si ridica valurile la mare înaltime; dar când
ajunge la tarm se întoarce înapoi, prefacând în spuma furia ei.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron,
traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 112.
STARUINTA CALATORULUI
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi ca aceia care râvnesc sa ajunga
într-un oras sau într-un alt loc oarecare nu stau, ci merg cu staruinta pe acel
drum care îi duce într-acolo. Asemenea si cei ce se silesc a ajunge în cetatea
cereasca, Ierusalimul cel de Sus, nu zabovesc, ci savârsesc calea ce-i poarta
spre acel oras, adica merg pe cararile evlaviei, unde le este Calauzitor
Hristos, pe Care robii Lui cei credinciosi Îl urmeaza cu dragoste si credinta.
Oare de ce tu, pacatosule neîndreptat, de vreme ce vrei sa te mântuiesti si sa
ajungi în Patria cereasca, stai neclintit si nu mergi dupa El? Ori, mai rau
decât atât, odata ce te-ai abatut din calea cucerniciei si ai apucat drumul
celor necredinciosi, îl tii pe-acesta, care te duce în iadul vesnicei pierzari?
Te-ntrebi care-o fi oare calea cucerniciei si cea a necredintei? Domnul nostru
ti le arata în Evang helia Sa si-ti porunceste sa te departezi de cea din urma
si sa o urmezi pe cea dintâi. „Intrati prin poarta cea strâmta; ca larga este
poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care intra prin
ea; si strâmta este poarta si îngusta este calea care duce la viata si putini
sunt cei care o afla” (Matei 7, 13-14). Cararea cea strâmta este calea
smereniei, a ascultarii, a blândetii si a lepadarii de sine, adica a tagaduirii
propriei tale vointe. Iar drumul cel larg este calea mândriei, a neascultarii,
a nerabdarii si a iubirii de sine. Aceasta te duce spre iad, pe când cea dintâi
– spre Cer. Alege tu pe ce cale vrei sa mergi: fie pe cea îngusta si scunda
[smerita] – spre Cer, fie pe cea larga si înalta – spre iad. Iar o a treia cale
nu aflam în Sfânta Scriptura, caci pentru veacul ce va sa vina, spre care ne
îndreptam cu totii, vedem ca ne deschide Dumneze u doar doua locuri de
salasluire: viata vesnica ce se va gasi în Ceruri si chinul nesfârsit care va
fi în iad.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 125
SOTIA BUNA
Cuviosul Bonifatie de la Teofania
Femeia i-a fost data barbatului ca sa
îl ajute, ca fiind mângâiat de ea sa poata îndura lesne tot ce i se întâmpla.
Daca femeia este cinstita si dragastoasa, tovarasia ei nu numai ca îi aduce
barbatului mângâiere, ci îi e de mare ajutor în toate împrejurarile, facându-i
usoare toate greutatile si nelasându-l sa simta nici o nemultumire dintre cele
ce se întâmpla atât acasa, cât si în afara casei. Vine furtuna sufleteasca? Ca
un cârmaci iscusit, femeia buna duce corabia la liman, si prin întelepciunea sa
îsi mângâie mult barbatul.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania,
Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 140
CEA MAI FRUMOASA
Sfantul Ioan din Kronstadt
Omul, creatura cea mai frumoasa
si cea mai de pret, cea mai aleasa dintre cele facute de mâna lui Dumnezeu; cea
mai armonioasa si cea mai perfecta si cea care ar trebui sa fie cea mai curata,
neatinsa de nici o întinaciune, ca si creatie a lui Dumnezeu, chip si templu al
Sau. Sa nu ne lasam atinsi de nimic din ceea ce este necurat si viclean, sa
alungam gândurile hulitoare si sceptice. Suntem poporul lui Dumnezeu, suntem
sfinti, întru Hristos; sa ne pastram inimile în sfintenie, ca niste chivote vii
ale lui Dumnezeu, sa nu ne lasam atinse gândurile si inimile de spurcatele si
viclenele duhuri! Cel ce Te-ai facut om pentru noi, Cuvinte al lui Dumnezeu si
Doamne, tine-ne în sfintenia Ta! Tu, Cel ce esti Preasfântul nostru Cap, nu
lasa ca trupurile si sufletele noastre sa se dea spurcatului Veliar, sa ni le
întineze acela cu gânduri ticaloase; ramâi mereu c u noi, tine-ne curati si
neprihaniti. Fa, Doamne, sa pastram mereu cu Tine, Dumnezeiescul nostru Cap, o
legatura vie, ca si madulare ale Tale, legatura gândurilor inimii, legatura de
rugaciune si de fapta. De vor cadea inimile noastre de la fata Ta, Doamne,
întunericul si moartea sa fie partea lor, întristarea si strâmtorarea, rusinea,
nimicirea si ticalosirea. Cu Tine însa, ale noastre sunt lumina, viata, pacea,
bucuria, largimea inimii, îndraznirea catre cele înalte, maretia si sfintenia.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 229
FIERUL SI PIATRA
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi ca fierul sau piatra, chiar
daca sunt încinse în foc, nu dau glas pâna ce nu se varsa peste ele apa sau
altceva asemanator; însa de sunt stropite, atunci îsi arata fierbinteala prin
scoaterea unui sunet. Asemenea si multi dintre oameni se cred a fi smeriti si
blânzi atâta timp cât nu-i jigneste nimeni, însa îndata ce ajung sa simta
supararea ce li s-a facut, se mânie si se înfurie si suna ca fierul cel încins
si stropit cu apa. Caci obida care li s-a pricinuit vadeste ce se ascunde în
inima lor – mânia sau blândetea. Si tocmai aceasta este una dintre pricinile
pentru care îngaduie Dumnezeu sa vina asupra noastra nenorocirile si gurile
clevetitoare: asa ne arata El noua însine ce se tainuieste în inima noastra –
mânia sau blândetea, pentru ca, în acest chip cunoscându -ne neputinta noastra,
sa ne straduim a o tamadui cu harul Sau. Întâmplarea aceasta si cugetarea
asupra ei te învata sa-ti cunosti inima, care este „vicleana si mai mult decât
toate stricata” (Ieremia 17, 9).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 113
CHIRURGII SUFLETULUI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Adeseori ne
suparam pe oamenii deschisi si directi, care ne descopera fara ocolisuri
defectele. Trebuie sa-i apreciem pe acesti oameni si sa-i iertam pentru faptul
ca, prin limbajul lor îndraznet, ne-au zdrobit iubirea de sine. Ei sunt, din
punct de vedere moral, chirurgii care taie printr-un cuvânt ascutit, cangrena
inimii; biciuiesc iubirea de sine, trezesc în sufletul amortit constiinta
pacatului si stârnesc o reactie vitala.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 102
CHICIURA
Sfantul Inochentie al Odessei
Voiti voi
oare sa vedeti frumusetea hainei iernii în toata maretia ei? Duceti-va în
orisicare dumbrava va place, la vreme de chiciura si veti vedea ca iarna pare
ca vrea sa se ia la întrecere cu primavara în maiestrie si podoabe. Aceasta
întrecere e foarte greu de câstigat, pentru ca primavara are la îndemâna o
multime de culori si vopsele, iar iarna n-are decât una singura – culoarea
alba. Însa iarna, dintr-o singura culoare, e vrednic de minunare de nu cumva
faureste mai multe podoabe decât primavara, din multe! Aceste minunate
draperii, care ca niste mantii împaratesti acopera arborii mici si mari din
crestet si pâna în radacina, aceasta multime de perle si briliante, care
scânteiaza la lumina soarelui si a lunii, acest chip maret al arborilor
nemiscati care par a fi taiati din fildes, aceasta tacere si liniste sfânta,
acest semiîntuneric din timpul zilei si aceasta semiluna din timpul noptii –
toate aceste tablouri marete îl aduc în uimire pe tot cel ce le priveste cu
luare aminte! Negresit ca fara aceste minuni ale iernii amfiteatrul naturii ar
pierde una din cele mai frumoase podoabe ale sale. Si câte tablouri de acestea
nu ni se înfatiseaza în fiecare padure si în fiecare dumbrava, în fiecare
gradina si în fiecare poteca? Cât de mult ar pretui omul asemenea fenomene,
daca ar sti sa le izvodeasca el! Pentru Faurarul ceresc, însa, ele nu înseamna
nimic – sufla un vântisor de la rasarit sau miazazi [sud] si podoabele dispar,
ramânând totul gol! Dupa o zi bate iarasi vântul de la miazanoapte [nord] si
iarasi se arata ca prin farmec aceleasi podoabe si aceleasi nespuse frumuseti!
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 83-85
VASUL OLARULUI
Parintele Paisie Olaru
Sa te lasi
în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului. Olarul, când vrea sa faca o oala
mai de pret, o da de doua-trei ori prin foc, o caleste si o ciupeste pâna se
face dupa placerea lui.
Parintele Paisie Olaru, Parintele
Paisie duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie
Balan, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 94.
FATA IN FATA
Sfantul Ioan din Kronstadt
Crestinul
ortodox se întoarce cu fata spre sfintele icoane ale Mântuitorului, Maicii
Domnului, îngerilor si feluritilor sfinti, cu scopul de a arata vadit credinta
sa ca cei închipuiti în icoane sunt de fata, sunt aproape de el; în sfintele
icoane se realizeaza, se înfaptuieste credinta noastra ortodoxa, iar fara
sfintele icoane parca atârnam în vazduh, nestiind cui sa ne rugam. Rugându-se
Domnului, proorocul David spune: „Cautati fata Domnului asupra celor ce fac
rele, ca sa piarda de pe pamânt pomenirea lor” (Psalm 104, 4; 26, 13; 33, 15).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul
viu – ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 180.
ZDRENTAROSUL
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi un om
îmbracat în zdrente, pe jumatate gol si murdar cu tina din cap pâna-n picioare.
De la acesta întoarce mintea ta spre sufletul cel pacatos, care s-a dezbracat
de harul lui Dumnezeu ca de o haina preafrumoasa si în locul ei a pus pe sine,
ca niste zdrente, toata întinaciunea patimilor pacatoase. Un om pe de-a-ntregul
murdarit de tina e dezgustator în ochii oamenilor, însa în ochii Domnului este
mai scârbavnic un suflet întinat de spurcaciunile pacatoseniei. Aceasta
întâmplare te îndeamna sa te departezi de tot pacatul prin care sufletul se
prihaneste si se face nevrednic de a fi privit de Dumnezeu.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 77
MINILECTURĂ
Printre atatea vorbe superficiale,
cateva mai adanci nu ne strica!
Sanatate, pace si bucurii sa va dea
Dumnezeu!
Pr. Al. Stanciulescu-Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu