Epoca Coronavirus și bioetica – realități și perspective
”Bioetica
este un punct de întâlnire a tuturor celor
care urmăresc destinul uman supus presiunilor
științei”
Constantin
Maximilian
Introducere. Dacă secolul
al XX-lea a fost epoca gripei prin marile pandemii pe care le-a cunoscut,
secolul al XXI-lea, pare să fie epoca coronavirusului, după cum a început în
2003 cu epidemia cu SARS CoV 1, a continuat cu MERS în 2012, pentru ca să ajungă
astăzi, în 2020, cu SARS CoV 2 la dimensiunea unei pandemii. Așa încât, pandemia
cu coronavirus care a lovit violent umanitatea, dincolo de frica împinsă până
la panică, a creat un adevărat haos social. Acest haos avea să cuprindă, în
egală măsură, sistemul medical - repede depășit de ralitățile momentului,
capacitatea statelor de a se mobiliza - de-a dreptul bulversată și societatea -
dezorientată și înspăimântată, la care a contribuit cu o perseverență diabolică
massmedia, de toate tipurile și de pretutindeni. Dincolo de impactul medico-social,
resimțit dureros de majoritatea statelor afectate, este prăbușirea economică de
o gravitate fără precedent.
Deși ca amploare această pandemie nu a depășit marile
pandemii ale lumii, cu atât mai puțin cele ale secolului al XX-lea, efectul ei
în plan social a fost unul devastator, mai ales prin modul de abordare medico-sanitară,
tehnică, politică, administrativă și socială. Trec peste erorile strategice și
tactice ale sistemului nostru medico-sanitar, prezentate pe larg în lucrarea
”Pandemia de coronavirus și sistemul medico-sanitar”, când Comitetul național
pentru situații speciale de urgență, Comitetul științific anti COVID 19 și
Grupul de comunicare strategică au reușit performanța contaminării țării și
bulversarea asistenței medicale (prin măsurile impuse) și încerc o abordare din
perspectiva eticii medicale și, în sens mai larg, al bioeticii. Pentru că
măsurile intreprinse au afectat grav în primul rând relația medic pacient -
cheia de boltă în managementul oricărei boli, în oricare tip de societate și la
orice vârstă și, în al doilea rând, principiile eticii medicale și sociale,
până acolo încât au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului. (vezi sesizarea Avocatului Poporului către CCR - știrileprotv.ro/6 mai
2020)
Dincolo de acest aspect, dar în strânsă legătură cu
acesta, sunt raporturile individului cu sistemul medical, a căror interfață
este medicul și nu în ultimul rând, raporturile comunității cu sistemul
medico-sanitar sub aspectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
în condițiile scientismului medical care, după cum s-a văzut, tinde să conducă
către dictatură sanitară.
Comunitatea
și sistemul medico-sanitar
Cu ocazia pandemiei cu coronavirus s-a văzut clar cât de
vulnerabilă este societatea cu tot sistemul său de securitate medicală și
sanitară, cât de vulnerabilă este medicina în fața unui atac biologic (fie el
natural s-au fabricat în laborator) și modul haotic cum reacționează societatea
în ansamblul ei, atunci când se află în fața unui pericol necunoscut, îndeosebi
din sfera infrastructurilor biologice, cum sunt virusurile, care reprezintă cea
mai numeroasă și versatilă populație a globului. S-a văzut repede că știința și
tehnologia medicală are limitele și riscurile ei, că nu întotdeauna servesc
cauza omului în suferință, că biotehnologia și manipularea genetică reprezintă
un pericol major pentru umanitate și asta, pentru simplul motiv că este
produsul rațiunii umane, întotdeuna dubitabilă și șovăielnică. S-a mai văzut că
interesul colectiv tinde să primeze asupra interesului individual, că
discriminarea, fie ea și pozitivă, este practicată obsesiv, de multe ori
inconștient și abuziv, creind disensiuni și tensiuni între generații.
Am în minte un episod trăit cu ocazia deschiderii
lucrărilor celui de al IX-lea Congres Național de Istoria Medicinei, desfășurat
la Vaslui exact în urmă cu un an, când gazda întâlnirii, în alocuțiunea sa de bun
venit, a afirmat că; în contextul tehnologizării excesive a actului medical, impactul
psihologic va fi unul devastator asupra omului care, devenit un simplu obiect
scanat, va afla că este purtătorul a cine știe cărei anomalii sau
disfucționalități. Dincolo de erorile tehnologice posibile (artefacte
imagistice, sau erori de aparat, rezultate fals pozitive sau fals negative), de
care nimeni nu ține cont și deși starea de sănătate a persoanei este perfectă,
aceasta va fi extrasă din mediul său familial și social și supusă unei izolări
sau proceduri la care nu consimte.
Pentru că până la urmă, starea de sănătate, înainte de a
fi un algoritm biochimic (cum susțin dataiștii) sau rezultatul unei scanări, este
o percepție personală, este o stare de bine fizic, psihic, social, cultural și
spiritual, care se consumă într-o realitate individuală percepută la nivelul
confortului personal. Simpla informație, pe lângă riscul de mai sus, poate crea
în plan psihologic o stare de neliniște, de angoasă care tulbură existența
persoanei, ca să nu mai vorbim de consecințe în plan somatic, nu rareori inducându-i
până la urmă chiar o stare de boală (așa-zisa somatizare a suferinței psihice),
cu toate urmările ei.
Reacția unui ilustru participant din lumea academică, cu
preocupări notabile în domeniul eticii medicale și bioeticii, a fost categoric
împotrivă, argumentând prin faptul că medicina este o știință umanistă, în care
relația medic-pacient se va derula întotdeauna în limitele empatiei și
binefacerii, așa cum o cer principiile eticii umaniste. Nu a trecut decât un an
și pandemia cu SARS CoV 2 avea să transforme complet tabla de valori,
termoscanarea (deocamdată), a devenit o rutină obligatorie în anumite situații,
distanțarea fizică între persoane a devenit chiar o distanțare socială,
contactul direct este limitat și chiar înlocuit cu tehnici de comunicare la
distanță de tip wats-up, on-line, telefonie mobilă etc, pentru că individul a
devenit o posibilă sursă de pericol pentru cei din jur, așa cum cei din jur au
devenit, la rândul lor, un pericol pentru individ. În felul acesta individul se
izolează de comunitate și comunitatea la rândul ei privește individul cu
suspiciune, cu tendința evidentă de a-l izola. Este ceea ce trăim astăzi când
cel care are neșansa să fie COVID pozitiv, devine automat un paria pentru
societate, este extras cu forța din ambientul său, internat și tratat până la
sterilizare, iar contacții săi urmăriți cu cerbicie.
Iată cum omul – ființă socială prin excelență - este
forțat să se îndepărteze de principiile de bază ale umanismului; empatia,
filantropia, iubirea aproapelui, mila față de cel în nevoie sau suferință, până
la urmă solidaritatea socială (invocată atât de des), pentru că frica de om tinde
să pună stăpânire pe om.
Relația medic-pacient în context epidemic
Medicul însuși, ca de altfel și cabinetul său sau
unitatea în care lucrează, au devenit brusc o posibilă sursă de contaminare, prin
urmare, în mentalul colectiv s-a creat percepția că trebuiesc evitate ca fiind riscante.
Această percepție a fost accentuată și de faptul că întreaga infrastructură
medicală era (și încă este) orientată în combaterea acestei pandemii. În mod
fortuit, rețeaua medicală a devenit permisivă doar pentru urgențele
medico-chirurgicale, prin urmare orice altă activitate în ambulatoriu de
specialitate sau staționarul cu paturi a fost drastic restricționată.
Rigorile impuse sistemului și personalului au mers până
acolo încât și echipamentul propus, mai ales pentru serviciul ambulanțier și
unitățile de terapie intensvă, au căpătat un aspect bizar (mimând aspectul
extraterestru) și care, înafara faptului că impresionează la modul grotesc, nu
oferă decât o protecție iluzorie celui care îl poartă, dovadă procentul
important de îmbolnăvire și contaminare în rândul personalului medical care
lucrează în serviciile de risc maxim. Am convingerea că cei care au lucrat în
zonele de risc maxim s-au imunizat deja, o investgație serologică ar putea
demonstra acest aspect.
Sunt medic pediatru și mă gândesc cu groază care ar fi
fost reacția unui copil mic la vederea unei asemenea apariții, adevărate stafii
care l-ar fi marcat pentru totdeuna viața. Din fericire copiii, adolescenții și
în general vârstele tinere nu au fost afectate, ca de altfel și vârstele
înaintate, decât în condițiile existenței unor comorbidități, aspect care
reiese cu claritate din desfășurătorul celor care, din nefericire, au decedat. Explicația
rezidă simplu din faptul că, fiind vorba de o infrastructură biologică
ultramicroscopică, virusul nu cunoaște nici o barieră, decât parcursul său
natural și imunitatea organismului contaminat. Prin urmare, era firesc ca orice
măsură intreprinsă să nu facă altceva decât să întârzie manifestarea bolii, ca
să nu mai vorbim de suferința și disconfortul pe care îl produce celui
infectat, atât sub aspect medical, cât și ca victimă a birocrației medicale
(vezi arestările efective ale asimptomaticilor și formelor ușoare, a căror
spitalizare nu au avut (și nu au) nici o justificare medicală sau umană, în
plus adaugă efectele psihice ale claustrării și riscul unor infecții
nozocomiale.
Această distanțare și evitare reciprocă, impusă și
autoimpusă, avea neîndoios să afecteze și relația medic-sistem-pacient. În
acest context despre ce relație medic pacient mai vorbim? Numai că relația
medic pacient avea să mai sufere o lovitură, deja anticipată mai sus și care probabil
va tinde să aibă un caracter instituționalizat și anume telemedicina, ca un
corolar la ceea ce internetul și în general social-media oferă astăzi ca informație
medicală. Este un artificiu greu de imaginat, dar și mai greu de acceptat,
pentru că exclude partea esențială a actului medical și anume; evaluarea
clinică a pacientului prin examinarea fizică. Situație gravă din perspectiva
diagnosticului, pentru că examenul clinic, coroborat cu o anamneză corectă
rezultată din chestionarea directă și nu intermediată, are o pondere de peste 70%
în stabilirea diagnosticului.
Fără îndoială că mijloacele moderne de comunicare pot
oferi elemente de orientare diagnostică și recomandări formale, de moment,
valabile pentru o scurtă perioadă de timp, urmate însă de intrarea în cel mai
scurt timp a pacientului pe făgașul firesc a asistenței medicale, cu tot ceea
ce presupune aceasta; stabilirea formei clinice de boală, stadiul în care se
află în evoluția ei, gravitatea ei, fondul biologic pe care evoluiază,
comorbiditățile asociate, prescripția terapeutică și evaluarea zilnică sau
periodică. Este de la sine înțeles că aceste aspecte nu se pot realiza decât
într-o relație directă medic pacient, toate celelalte nu pot fi decât
ajutătoare și de moment.
Principiile eticii medicale în vremuri de pandemie
Realitățile pe care corpul medical și sistemul
medico-sanitar a trebuit să le înfrunte în acest context pandemic, aveau să se
repercuteze de o manieră extrem de negativă asupra principiilor de bază ale
eticii medicale, care dăinuie de aproximativ 2500 de ani. Prezente încă din
epoca hipocratică, sub forma jurământului lui Hipocrate (pe care și astăzi
fiecare medic îl depune la începutul carierei sale), fiecare din cele patru
principii de bază, care formează coloana vertebrală a jurământului, au fost
preluate de etica medicală modernă și extinse apoi ca elemente de moralitate în
domeniul bioeticii.
Primum non nocere (întâi să nu faci rău, sau principiul non malefienței), sau
principiul malefienței (să faci numai binele), autonomie în luarea deciziei
medicale (principiul dreptului de a decide în privința propriei persoane) și principiul
justiției, în sensul respectului pentru pacient și suferința lui, accesului
echitabil la sănătate și resursele ei, sunt cele patru principii care
guvernează relația medic pacient și sistem medical-comunitate. Se adaugă
principiului justiției confidețialitatea actului medical, evitarea
discriminării în acordarea asistenței medicale și mai ales, echitate în ceea ce
privește alocarea și accesul la resurse, fără nici un fel de discriminare.
Nu rareori în istorie aceste principii au fost sistematic
încălcate în virtutea paternalismului medical, în sensul că medicul sau
autoritatea medico-sanitară știe cel mai bine ce se cuvine pacientului, fără să
țină cont de voința lui. În această abordare, nu numai că se încalcă
principiile eticii medicale, dar se aduce atingere gravă drepturilor
fundamentale ale omului, ceea ce se poate constitui într-un abuz veritabil. Aceiași situație o regăsim,
din nefericire și în abordarea epidemiei de coronavirus, încă în evoluție la
noi în țară, când majoritatea principiilor eticii medicale au fost încălcate. Relația
medic pacient a fost întreruptă brusc, prin limitarea activității medicale doar
la abordarea infecției cu coronavirus și urgențelor medicale și chirurgicale.
Blocarea sistemului medical pentru patologia curentă și
patologia cronică, au prejudiciat grav starea de sănătate a marii majorități a
populației țării. Această atitudine face trimitere și la aplicarea principiului
justiției în alocarea resuselor și, în egală măsură, aduce atingere
principiului nondiscriminării în această alocare.
Segmentul de populație care a avut neșansa să fie prinsă
în zonele de foc ale Europei s-a trezit, la revenirea în țară, îngrădită sub
aspectul libertăților fundamentale prin izolare la domiciliu sau carantinare
instituționalizată sub pretextul contextului epidemiologic. Fără nici o formă
de consimțământ (informat sau nu), depistarea pozitivă prin testul specific (deși
are o marjă de eroare) era și este urmată de internarea obligatorie în spital
pentru izolare și tratament, indiferent
dacă simptomele sunt prezente sau nu.
Autonomia persoanei a fost încălcată neținându-se cont de
opțiunea personală, mai ales că și opțiunea medicală (de bun simț) pentru
purtătorii asimptomatici și formele ușoare sau chiar medii, este tratamentul la
domiciliu, cu atât mai mult cu cât existau deja date de observație clinică că,
deși contagiozitatea virusului este mare, virulența viza doar persoanele vârstnice
cu comorbidități și comorbiditățile în general indiferent de vârstă.
Principiul de a nu face rău prin măsurile luate, direct
sau indirect, a fost încălcat atunci când bună parte din cetățenii țării au
fost forțați să se autoizoleze o perioadă suficient de lungă pentru a crea
dificultăți majore pentru cel puțin două categorii de populație; vârstnicii și
copiii. Pentru ambele categorii mișcarea (după cum bine se știe) este absolut
esențială; pentru vârstnici - cu scopul menținerii tonusului vital, iar pentru
copii - pentru dezvoltarea lor. Dincolo însă de impactul somatic, este puternicul impact asupra psihicului la
toate vârstele; claustrare, stress, frică, panică, tensiune psihică cu
manifestări nervoase care, nu rareori, încărcau atmosfera familială și nu numai.
Anxietatea, depresia, nevroza sunt rezultatele unei asemenea situații, cu
impact negativ atât asupra persoanelor aflate în atari situații, cât și a
ambientului familial.
Un factor agravant a fost și impactul psihologic al
massmediei, care a prezentat la unison și la modul catastrofic, scenarii
apocaliptice și comentarii care mai mult înspăimântau decât încurajau, sporind
astfel stressul cotidian. În acest context principiul binelui, atât de clamat
pentru, și în numele protejării comunității, depășește cu mult binele
individual, care apare ca fiind sacrificat pentru binele comun. Binele, nu numai
că nu a mai fost o problemă individuală, a persoanei în cauză, ci chiar a fost
preluat și gestionat de autoritatea de ordine publică și militară sub
acoperirea ordonanțelor militare. Aplicarea acestui principiu nu mai aparține
relației medic - pacient, care devine una cu tentă adversivă și nici relației
comunitate - sistem medico sanitar, care de asemeni devine adversivă, ba mai
mult, pune în discuție atât aspectul etic, cât și deontologic în activitatea de
ocrotire a sănătății.
Binele
individual vs binele colectiv în context epidemic
Acest bine este cu atât mai greu de înțeles, cu cât nu
întotdeuna binele individual coincide cu binele colectiv. Este greu să-i
explici unui pacient că internarea lui este în folos propriu sau al
comunității, atâta timp cât este complet asimptomatic sau prezintă simptome
minore, așa cum a fost cazul în celor peste 80% din infectați. Pentru că și magnitudinea
procesului inflamator, până la urmă, se traduce într-o formă de boală a cărei
manifestare va depinde de fondul biologic al individului (limitat sau nu), în
funcție de comorbiditățile pe care eventual le are, de capacitatea lui de
reacție la agresiunea biologică, realizând în final percepția individuală a
bolii. De aici variabilitatea individuală a manifestărilor clinice. Ceea ce
pentru un individ înseamnă formă ușoară pentru altul poate însemna formă medie
sau severă.
Cât privește contagiozitatea, ea se poate limita prin
respectarea unor recomandări, pentru că, totuși, nu suntem o țară bananieră și
avem exemplul unor țări care au aplicat cu succes acest procedeu. Apoi, nu
trebuie pierdut din vedere că absolutizarea unor simptome, cum ar fi febra
evidențiată prin termoscanare, este supusă unor erori pentru simplul motiv că
originea ei are un spectru extrem de larg de cauze, prin urmare are o
specificitate redusă. Această modalitate generalizată de depistare, aplicată ca
în sectorul zootehnic și impusă de autorități, depășește cu mult principiul
autonomiei (personhood) și crează o stare de insecuritate, pe lângă faptul că
lezează profund intimitatea și demnitatea persoanei.
Nu mai rămâne decât ca o persoană să prezinte, întâmplător
sau motivat, o temperatură de 37,5 ca să fie extrasă cu forța, interogată și
supusă unor proceduri și umilințe care contravin drepturilor și libertăților
fundamentale. Așa încât, reacția persoanei și a comunității sub aspectul respectării
principiilor etice, este pe deplin justificată, pentru că una este recomandarea
și informarea și cu totul altceva este obligativitatea cu impunerea unor norme
care, nu rareori, se dovedesc nefondate, arbitrare, disproporționate și chiar
contraproductive. Ca să nu mai reluăm problema ultimului principiu, cel al
justiției în abordarea problemelor de sănătate ale pacientului și gestionării
resurselor. Aici problema se pune sub aspectul echității în ceea ce privește
accesul la serviciile de sănătate, a alocării și utilizării corecte a
resurselor materiale.
Atâta timp cât sistemul de sănătate publică se blochează voit,
orientându-se strict către o afecțiune, fie ea cunoscută sau necunoscută, endemică,
epidemică, sau pandemică, se realizează o gravă discriminare pentru populația
afectată de altă patologie, pornind de la cea curentă la cea cronică, a cărei
abordare s-a limitat doar la rezolvarea urgențelor. Este greu de explicat
blocarea celor 119.000 de paturi de spital timp de aproape trei luni, pentru
spitalizarea a 20.000 de pacienți jumătate dintre ei asimptomatici, în timp ce
în aceiași perioadă puteau fi spitalizate câteva sute de mii de pacienți cu
probleme medicale reale.
Este evident că se realizează o discriminare, atât sub
aspectul alocării resurselor cât și sub aspectul accesului la serviciile de
sănătate. O evaluare corectă a acestor aspecte, mai ales sub aspectul
consecințelor, va trebui făcută, deoarece
nu este permisă sacrificarea unui segment de populație pentru că emoția și
frica momentului impune, aparent, satisfacerea altor priorități.
Pandemia
cu coronavirus din perspectivă bioetică
Dincolo de etica medicală,
în creuzetul căreia s-a născut bioetica, ale cărei principii le-am schițat mai
sus, sunt principiile bioeticii, care subscriu preponderent principiului
utilitarismului. Doctrină discutabilă și interpretabilă, pentru că abordează
problema drepturilor morale ale ființelor și mediului ca părți componente ale ecosistemului în care
omul trăiește și de care depinde existența lui.
Încă de la fondatorii bioeticii ca știință (Potter –
Science of survival, 1970 și Calahan – Bioetics as a Discipline, 1973) s-a pus
problema dacă lumea vie, alta decât omul și lumea materială, pot avea sau nu un
statut moral. Pentru că singura ființă care poate statua și motiva pozitiv sau
negativ moralitatea unui lucru sau fenomen, este omul. Or, dacă omul acordă un
statut moral naturii nonumane, fie ea formă de viață (de la virus la animal)
sau natură inanimată, trebuie să-i acorde și drepturi morale.
Sub acest aspect însă, atitudinea omului a fost diferită
de-a lungul vremii. De pildă, codul lui Hamurabi (1750 î.e.n) și viziunea hipocratică
(500 î.e.n.) susțineau că animalele au un statut moral, prin urmare, trebuie
protejate ca fiind trebuincioase, indiferent de condiția lor. Dimpotrivă,
Aristotel (400 î.e.n.) considera că, indiferent cum ar fi tratate animalele de
către om, atitudinea nu poate fi etchetată ca incorectă, pentru că animalele nu
au un statut moral. Aceiași poziție o are și Thomas d’Aquino (sec XIII), care considera că animalele pot fi
folosite de om pentru confortul său pentru că, oricum, au fost create pentru
om.
Abia în sec al XVIII-lea Imanuel Kant va demonstra că,
cruzimea față de animal are un efect negativ asupra comportamentului uman. Nu
trebuie trecut cu vederea că legea veche, împlinită și promovată de Iisus Hristos,
înlocuia jertfa animală sângeroasă adusă divinității prin simbolistica
euharistică a vinului și pâinii, ceea ce avea să însemne foarte mult în
viziunea omului despre lumea înconjurătoare. De atunci, creștinismul oferă
orientare și moralitate în atitudinea față de viață și mediu (ca fiind obiecte
ale creației), binecuvântând animalul din bătătură și natura înconjurătoare
dătătoare de viață, prin ritualurile specifice acordându-le de fapt un statut
moral.
Până la urmă statutul moral, din care decurge dreptul
moral, este dat de valoarea intrânsecă a formelor de viață și a mediului în
care trăiesc. Iar dacă luăm în considerare faptul că viața are înlănțuirea ei
firească (fie și ca lanț trofic), indiferent de forma pe care o îmbracă, iar
mediul de asemeni, ca bază și resursă existențială indiferent de forma sa, omul
ca instanță morală are obligația de a le acorda un statut moral, din care vor
decurge drepturile morale pe care bioetica este chemată să le gestioneze. Cu
atât mai mult omul are dreptul de a i se respecta statutul moral și drepturile
morale care decurg din acesta, în orice tip de societate sau regim care se
consideră liberal și modern
Cum o face omul? Este discutabil, pentru că tortura
animalelor, captivitatea lor în mediul privat sau organizat, vivisecția, ca și poluarea
inconștientă a mediului și abuzarea lui irațională, sunt la ordinea zilei astăzi
mai mult ca oricând. Mergând mai departe pe aceiași linie, bioetica este
chemată să stabilească raporturile între om, animal și mediu, să aplice
principiile eticii medicale la scara lumii animate și inanimate.
În acest context se poate vorbi de o etică a științei, o
etică a cercetării, etica informației, etica socială, etica feministă, etica
religioasă și, de ce nu, etica politică sau juridică. În același context,
bioetica poate aduce clarificări în problemele spinoase ale momentului cum ar
fi; biotehnologia, tehnologia genică, tehnologia clonării, tehnologia
fertilizării, tehnologia transplantului de organe și țesuturi etc. Lipsa
limitelor în abordările din domeniul cercetării, ca și a standardelor
științifice și morale în practicarea acestora, pot aduce prejudicii grave
umanității, pentru că ”civilizația umană
a devenit prea obtuză, prea grăbită și prea încinsă, o lume care se dizolvă”
după cum afirma Mathias Horx în ”Omenirea postcoronavirus” (www.horx.com).
Ce e
de făcut și care ar fi perspectiva?
Deja se poate considera că abordările științifice în
cercetare și mai ales în intervențiile pe genomul ființelor viețuitoare au scăpat
de sub control. De aceea, cel puțin în domeniul sănătății, Organizația Mondială
a Sănătății este chemată să gestioneze, nu numai problemele sănătății la nivel
planetar, ci să stabilească agenda cercetării în domeniul sănătății, să
elaboreze politici de sănătate publică bazată pe dovezi științifice, precum și
în elaborarea de norme și standarde universal valabile, nu numai în privința
sănătății umane, ci și cea a mediului în care omul trăiește.
Cât reușește și cum se implică? este o problemă în
dezbatere, mai ales în situația actuală când pandemia cu COVID 19 a generat o
adevărată criză sanitară. O reevaluare a rolului și rostului acestei
organizații este mai mult decât necesară, pentru că este singura structură la
scară mondială sub tutela căreia întreaga cercetare în domeniul biotehnologiei
ar putea fi pusă, indiferent pe teritoriul cărui stat se află. În felul acesta
ar dispărea suspiciunile și incriminările, mai mult, cercetarea științifică
s-ar desfășura în limitele moralei științifice și bioeticii.
Este zona în care bioeticianul își are cu necesitate
locul, ca avocat al echității între om și mediul său de viață, în fața științei
care tinde să domine și să submineze
acest echilibru. El trebuie să reprezinte conștiința umană în fața asaltului
științei pentru că ”știința fără
conștiință este ruina sufletului” spunea Francoise Rabelais încă de acum
500 de ani. În același sens, geneticianul și bioeticianul (de fapt fondatorul
bioeticii românești) Constantin Maximilian, definea bioetica ca fiind ”punctul de întâlnire a tuturor celor care
urmăresc destinul uman supus presiunilor științei”
Iată de ce, coborând la nivel național, mai ales în
condiții epidemice, bioeticianul sau specialistul în bioetică, trebuie să-și
găsească locul în echipa de lucru, pentru că el este cel chemat să aprecieze
actul medical, oportunitatea acestuia, accesul la serviciile de sănătate, echitate
în alocarea resurselor și respectarea principiile eticii medicale și bioeticii,
în relație cu procedurile, vectorii de răspândire ai agentului patogen,
implicațiile măsurilor instituite asupra individului și mediului în care
trăiește. Am aici în vedere carnagiul printre galinacee indus de gripa aviară
H5N1, sau între bovine cu ocazia virusului vacii nebune de teama că ar putea
infecta omul.
Există deja un număr mare de lucrări, îndeosebi în
literatura americană, în legătură cu rostul și rolul bioeticianului în contextul
pandemiei COVID 19. Este un fapt firesc pentru această zonă a civilizației
umane, ca bioeticianul să fie nelipsit din orice comisie cu preocupări în
domeniul sănătății, al cărui cuvânt are greutate în cadrul acestor comisii. Am
încercat să văd dacă în cele trei structuri (Comitetul Național pentru situații
speciale de urgență, Comisia științifică anti Covid 19 și Comitetul Strategic
de comunicare) care se ocupă de gestionarea epidemiei de coronavirus în țara
noastră, există vreun specialist în domeniul bioeticii. Ei bine, nu am găsit
nici unul, deși avem o societate națională de profil (Societatea Română de
Bioetică) cu specialiști de top și cu preocupări mai mult decât meritorii (vezi
Revista Română de Bioetică).
Singura structură a cărei componență am găsit-o (indirect),
a fost cea a Comisiei Științifice, de
fapt întitulată ”Comisia de Management Clinic și Epidemiologic”, alcătuită din
17 membri (din care cinci membri invitați), între care doar patru infecționiști
și doi epidemiologi în rest; cardiologi, chirurgi, urgentiști, pneumolog,
hematolog și chiar endocrinolog. Nu știm ce pondere a avut această comisie în
luarea deciziilor, dar după componența ei și modul cum a fost înlăturat
singurul specialist de notorietate, profesorul Adrian Streinu Cercel (având la
bază o răstălmăcire grosolană a recomandărilor sale), este ușor de intuit.
Pentru celelalte două structuri, care aveau misiunea de a
ne gestiona viața și, de ce nu, destinul ca popor, nu am putut găsi nici măcar componența
nominală. În schimb obiectivele pe care și le propuneau aveau încărcătura unui
program plin de restricții, obligații, recomandări, evaluări, raportări ca și
cum România se afla pe picior de război. Mai mult, implicarea politicului a
fost mai mult decât evidentă, a fost de-a dreptul jenantă prin prestațiile
lamentabile, dar amenințătoare, din partea unor personalități străine
domeniului medico-sanitar, alături de o statistică macabră a evenimentelor
medicale prezentate obsesiv, cu scopul de a menține starea de panică și tensiune
publică.
În
loc de încheiere
Acum când pandemia cu
coronavirus se apropie de final și începe perioada evaluărilor, se vor trage desigur,
concluzii interesante legate de vulnerabilitatea societății umane în fața unui
pericol biologic (oricând posibil), atât prin posibilitățile sale limitate, cât
mai ales prin capacitatea sa de răspuns; tardivă, haotică, ineficientă și
panicardă. Desfășurarea acestei pandemii avea să conducă la o criză
medico-sanitară fără precedent, în care cele mai bine cotate sisteme medicale
din lume aveau să cadă unul după altul. Știința, oricât de avansată ar părea,
nu a reușit să țină pasul cu evenimentele care au cuprins umanitatea în
totalitatea ei, desigur, cu particularități zonale specifice care merită și
trebuie să fie analizate.
Schemele terapeutice au fost mai degrabă empirice, bazate
pe experiența anterioară (SARS CoV 1), în care deja plachenilul este cotat ca
ineficient, iar imunizarea pasivă prin plasmă obținută prin plasmafereză apare
ca o noutate târziu, deși este cunoscută de mai bine de o sută de ani. Terapia
anticoagulantă și suportul ventilator asistat, asociată cu terapie de susținere,
au fost singurele mijloace terapeutice pe care spitalele le-au putut oferi prin
serviciile de terapie intensivă. În rest, până știința va pune la punct un
vaccin, virusul în cauză își va găsi locul în rândul virozelor respiratorii
sezoniere, iar vaccinul va deveni de utilitate țintită pe populația
vulnerabilă, dacă nu cumva va deveni și el o problemă comercială precum virusul
gripal. Umanitatea va trebui să se obișnuiască cu un fenomen vechi de când
lumea, fenomenul epidemic sau pandemic, a cărui ciclitate istorică variază
între 11 și 30 de ani, iar experiența istorică și abordarea științifică ar
putea ajuta, fără excesele panicarde și restrictive experimentate cu ocazia
actualei pandemii.
Comparându-ne cu statele din zona noastră geografică vom
constata că, acolo unde restricțiile au fost mai laxe, rezultatele au fost mai
bune (vezi cazul Bulgariei și a țărilor balcanice, ca și țările nordice). Vom
constata că, în general, recomandările și mai ales restricțiile au adus peste
tot atingere principiilor eticii medicale și bioeticii în general. Peste tot
impactul psihologic a fost vizibil, iar importanța lui este mai degrabă din
perspectiva relațiilor interumane, prin faptul că a condus la îndepărtarea
omului față de om. Prejudiciul începe deja să se regăsească în afectarea
comuniunii sociale care riscă să devină mai distantă și mai rece (vezi
creșterea divorțialității, discriminarea vârstnicilor etc), cu repercursiuni
asupra familiei și solidarității comunitare.
În acest context de criză două lucruri pot avea
importanță; solidaritatea socială și încrederea instituțională (în autorități).
Despre ce solidaritate socială putem vorbi atâta timp cât toate măsurile
izolează omul, îndepărtându-l de comuniunea socială, fie ea umanitară,
familială, culturală sau spirituală?. Despre ce încredere instituțională poate
fi vorba atâta timp cât instituțiile statului promovează panica, izolarea
socială prin forță și măsuri abuzive, ignorând principiile eticii și gestionând
haotic un fenomen care nu a depășit cu mult impactul unei gripe sezoniere?.
Această distanțare fizică și izolare forțată conduc
ineluctabil spre distanțare socială, care nu este altceva decât anticamera
dezbinării sociale, într-un climat de suspiciune și rezervă față de aproape,
însingurare și delațiune, într-un cuvânt, la o îndepărtare de valorile
culturale, morale și spirituale ale neamului și, de ce nu, ale umanității. Este
și climatul care oferă cale liberă structurilor și instituțiilor de forță, iar
de aici până la o dictatură sanitară, sau militaro-sanitară, nu este decât un
pas. De altfel s-a și văzut, cu asupra de măsură, în atitudinea autorităților
față de biserică și ritualurile ei, prin măsurile și frustrările impuse acestei
instituții funadamentale în istoria poporului român de niște personaje care,
după cum se vede, nu au nici un reper spiritual.
Două remedii ar fi aici de luat calcul și anume;
prevenția și precauția. Între ele prevenția, în limitele bioeticii, trebuie să
fie cheia de boltă în evitarea oricărei crize medico-sanitare. Pentru că
prevenția presupune un risc dovedit științific, impune o abordare rațională,
cunoaștere științifică, posibilități și facilități materiale de combatere
utilizate cu discernământ. Mai puțin însă precauția, pentru că ea presupune un
risc anticipat (care poate fi tendențios), sau intenționat presupus, nefundamentat
științific, în care instituirea unor restricții pot fi în baza unui plan de
acțiune prestabilit, ce poate aduce prejudicii grave normelor de etică, deschizând
astfel calea abuzurilor.
La noi a fost mai degrabă o precauție nefundamentată
științific, intenționat presupusă, care a antrenat o prevenție abuzivă, cu
măsuri coercitive împotriva oricăror norme etice. De aceea, fundamentarea
științifică a oricărei amenințări epidemice devine absolut obligatorie, iar
plasarea acestora în cadrul normelor bioetice trebuie să prevaleze în adoptarea
deciziilor. Or, acest deziderat fără
bioetician nu poate fi îndeplinit, pentru că omul trăiește totuși într-un
ambient în care echitatea, moralitatea și echilibrul sunt vitale.
Bibliografie
selectivă
1.Altman M – Kant and Apllied Etichs,
Molden: Walley Blackwel, 2011;
2.Beauchamp T.L. – Making Principlism
Practical, Bioethics, 2011;
3.Callahan D – Bioethics as a
Discipline, Hostly Center Studies,1973;
4.Dudzinski M. D. – Ethics Lessons
from Seatle’s, Early
Experience with
COVID 19,
https/mc.manuscript.com/ajb, mai 2020
5.Faichild A et col – Social
distancing and the Rights Divide in the Age of
COVID
19, http:/mc.manuscriptcenter.com/ajb,2020;
6.Lupu V – Pandemia de coronavirus și
sistemul medico-sanitar, Monitorul de
Vaslui,
18, 21, mai, 2020;
7.Maximilian C – Timp și destin
biologic-incursiune în evoluționismul modern,
Ed.
Encicloped, Rom. Buc. 1979;
8.McGuire et all – Ethical Chalanges
Arizing in the COVID 19 Pandemic,
http:/mc.manuscriptum.com/uajob,
mai 2020;
9.P S Ignatie – Mințile drill
lockdown din epoca de aur al despotismului sanitar
https://episcopiahușilor.ro, 13 mai, 2020;
10.Powell T et all – Allocation of
Ventilators in a Pandemics, Disaster Med,
Public
Health Preparadness, 2008, 2, 20-26;
11.Seto W. H. – Airborn Transmissions
and Precautions, facts and myths,
J Hosp.
Infect. Aprilie, 2015;
12.Warren M – Roles for Ethicists in
COVID 19 Response, Impact Ethics,
Aprilie, 5, 2020.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu