Alexandrescu Doinita - NUMELE PERSONAJULUI IN BASMUL ROMANESC

 

NUMELE PERSONAJULUI IN BASMUL ROMANESC

Alexandrescu Doinita

 

Rezumatul tezei de doctorat

Cercetarea noastră porneşte de la premisa că numele personajului din basmul românesc este o structură lingvistică relativ stabilă, caracteristică unei anumite intenţii de comunicare şi purtătoare a unei informaţii nu numai lingvistice, ci şi psiho-socio-culturale. Vechimea numelor şi stabilitatea lor în limba noastră expresivă este legată de istoricitatea esenţială a limbii ca obiect cultural şi de importanţa pe care au avut-o, în timp, povestirile cu caracter imaginar-alegoric.

 Sensul numelor de personaj din basm se împlineşte prin studierea structurii de suprafaţă- semnificantul şi structurii de adâncime – semnificatul- in strânsă legatura cu semnificatorul. În ciuda stabilităţii, aceste nume au suportat, în timp, sub influenţa recurenţei, adaptări repetate prin resemnantizare, conform intenţiei de comunicare şi cadrului general al comunicării, caracterizat de parametri istorici, emoţionali şi sociali, devenind nume universal plurivoce, ca sens, şi universal plurifone, ca formă.

 Ca pentru orice lucrare de onomastică, metodele necesare cercetării sunt cele care îmbină ştiinţele textului literar şi ştiinţele limbii. Numele personajului se structurează ca o realitate materială a limbii, sunt impulsuri interioare ale gândirii, intuiţii, percepţii, credinţe şi sentimente, turnate în substanţa sonoră a limbii, conform configuraţiei vocalismului ei şi raportate la comanda socială exterioară.

 Valoric, numele personajului din basm se încadrează în principiul economiei instrumentale, adică acela al creării si utilizării inteligente a mijloacelor de expresie lingvistică, un rezultat al codificării substanţei semantice, prin care se acţionează persuasiv deschiderea- in cadrul unei semioze pozitive- şi inchiderea – în cadrul unei semioze negative, potrivit pactului ficţional cu receptorul.

 În acest sens, numele unui personaj reprezintă metaforic cronotopul auroral al limbii, adică măsura unui fragment de viaţă surprins pentru eternizarea lui intr-o formă lingvistică stabilă ce reuneşte gandirea, simţirea şi rostirea memorabilă.

Sunt nume acordate unor personaje imaginare prin care străbat cronotopic ethosul, etnosul, logosul şi pathosul unui popor pe traiectoria devenirii lui istorice şi culturale.

Fără a fi exhaustivă, cercetarea de faţă aduce precizări teoretice care vizează repere mitolinvistice şi antropolingvistice şi analiza practică a structurii lingvistice a numelor de personaje prezente in corpusul de studiu din anexa I. (278, preluate din studii de referinţă – L.Şăineanu,O.Birlea,G.Călinescu şi colecţiile de basme citate).

În acest sens, am considerat oportună studierea diacronică şi sincronică a numelui personajului din basmul romanesc, identificat ca element lingvistic de rezistenţă intr-un eveniment de comunicare intenţională. Numele este, astfel, un rezultat al acţiunii de premeditare a conţinutului unui mesaj in sensul codificării şi instrumentalizării lui expresive de catre un emiţator autorizat într-o intrigă de tip euforic. Numele personajului din basm se realizează astfel ca fiind un raport constant între o structură de adâncime, imobilă- funcţia- si o structură de suprafaţă, mobilă- identitatea. Aparent o serie finită, azi, potrivit lui A.J.Greimas, numele personajului din basm işi dobândeşte consacrarea prin recurenţă, după principiul folcloric sursă şi reflux sau sursă şi transmiţător.

 Numele personajului devine prin adaptare sistematică reperul unei ample strategii demonstrative pentru iniţiere comportamentală si sapienţială pe diferite paliere ale istoriei, devenind un cuantificator modal al efectului de mit pe axa : fantastic, probabil-posibil, real. Argumentarea în acest sens se poate face în măsura în care studiem impactul alegoriei fantastice reprezentand un univers al comunicării, instituţionalizat istoric prin fenomenul povestitului, fapt lingvistic, social şi cultural, caracteristic tuturor societăţilor primitive.

 Fără a răspunde enigmelor legate de naşterea şi circulaţia basmelor, am considerat oportună prezentarea succintă a interesului unanim manifestat de epoca modernă faţă de toate producţiile folclorice şi, în special de basm. Considerate ca aparţinând culturii minore, intuitive, cultura extra- muros , opusă systematic culturii majore-intra muros, aceasta din urmă mult mai deschisă valorilor cu support teoretic, basmul şi numele personajelor sale ies din anonimat graţie culegătorilor, dar, cele mai reuşite dintre colecţiile lor vor fi cele care se vor dovedi a fi un plagiat al oralităţii, după cum le numeşte G.Călinescu. Pentru a putea redacta un basm, P.Ispirescu mărturiseşte ca învăţa mai întâi să-l povestească, exerciţiile repetate de expresivitate orală fiind obligatorii.

 În Europa, basmul rămâne o producţie minoră circumscrisă unei intenţii de ieşire reconfortantă din real. Puritanii englezii au rejectat multe din elementele considerate astăzi terifiante, încercând, în acelaşi timp, o ameliorare a fenomenului receptării, în sensul creşterii audienţei. Francezii îl preiau în jocuri rafinate de curte, in mici feerii sau bagatele corespunzând modei rococo, germanii îl adaptatează unei demonstraţii didactice pentru copii şi populaţia rurală.

 Romanticii vor fi cei care vor descoperi încărcătura de informaţie mitologică, etică si estetică, bogaţia simbolurilor şi amploarea conotaţiilor, intraductibilitatea  emoţiei, surprinsă în clişee lingvistice, toate acestea venind dintr-un ev arhaic, conservator şi repetitiv.

 Pentru basmul românesc a trebuit să semnalăm în Prolegomene faptul că el ne parvine prin scris, că prima culegere de basme este realizată de fraţii Albert şi Arthur Schot in 1845, in Banat, o zona multiculturala in care locuitorii sunt, în marea lor majoritate bilingvi, şi, că, incepand cu 1862, asistăm la o adevarată avalanşă de colecţii de basme, unele mai bune, altele mediocre, după aprecierea eminentului om de ştiinta B.P.Hasdeu, colecţii care vor ocupa în literatura română, mult timp, spaţiul destinat literaturii pentru copii şi tineret- o literatură a libertăţii şi a aventurii proiectate demonstrativ in ficţional, dată fiind perioada puţin permisivă în ceea ce priveşte libertatea de opţiune în formnarea şi afirmarea subiectivităţii.

 Numele personajului din basm, categoric anterior acestor texte, are o istorie care îl duce intr-un trecut indepărtat, dar reperabil, foarte aproape de originile naşterii limbii şi poporului român. Cercetatorii situează forma devenită stabilă a basmului romanesc in perioada de dezvoltare a limbii şi culturii noastre numită straromană. Aceste nume presupun un context genetic şi generic, ele functionează in limitele unui mental arhaic animist devenit prin recurenţă implicit cultural, impus prin efectul de mit, conservat de matricea enunţiativă universală : A fost odata… prin care devine nume cuprinzator si atributiv. Numele personajului devine astfel un fel de sediment mnezic -argumentum a loco şi argumentum a tempore, pentru conformismul unifiant şi integrator al unei opere definitive fixată in şablonul funcţiilor proppiene şi pentru neconformismul particularizant , modelator şi valorizator al limbii, rezultat al adaptării.

 Numele personajelor din basm sunt întrupări ale mitologiei populare românesti, ele aparţin imaginarului universal şi au fost invocate constant in epifaniile legate de lupta dintre lumină şi intuneric, devenită prin timp lupta dintre frumos şi urat, bine şi rău. Astfel, Soarele si Luna sunt numite Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana. Baba-Cloanţa, Inia Dinia, Muma-Pădurii, Jumatate, uriaşii binevoitori sunt reprezentări ale forţelor htoniene, bivalenţa lor fiind adaptată şabloanelor universale ale devenirii prin călatoria iniţiatică la momentele intrigii euforice.

 Fenomenul receptării basmului pune în permanenţă sub semnul intrebării creditarea pactului ficţional cu cititorul, care, potrivit intenţiei autorului, impune suspendarea neincrederii exprimată expresiv prin opoziţiile basm-basnă si basm –poveste. Mutaţiile de ordin istoric, social şi cultural au transformat structura exterioară, reprezentând identitatea eroului, adaptand-o sistematic şi expresiv la substanţa ideatică a basmului pe axa : erou mitic- erou istoriat -erou producătornumele funcţionand ca un stimul stereotip prin care se pot accesa deliberat şi pragmatic structurile polarizante ale mentalului, de la numele invocat  apotropaic- la numele evocat- istoric şi demonstrativ, acest demonstrativ fiind didactic, ludic şi estetic.

Cercetarea noastră studiază paradigma numelui personajelor principale pornind de la registrul grav- sermo gravis pâna la sermo humilis, remarcând semele fixe şi semele mobile care au permis adaptări repetate ale identitaţii funcţiei şablonate.

Prin resemantizări consecutive necesităţii de adaptare la situatia de comunicare, numele imaginar, suspect de semidivinitate devine nume reperabil, candidat la notorietate.

 Considerând aceste precizări teoretice asupra funcţiei numelui deosebit de interesante , am studiat structura numelor de personaje, pornind de la categoria morfologică de bază, substantivul comun, analizând clasificarea lui istorică şi semantică, apartenenţa la categoria concret , derivarea cu sufixe diminutivale şi augmentative, conversia, opoziţiile de gen şi numar, articulat – nearticulat.

Am identificat, astfel, nume monolexematice : Măr, Păr, Afin, Dafin, Neghiniţă, Aflatul, Măzărel, Cotoşman, Greuceanu, Arăpuşca, Lăptiţa, Stăncuţa, Ocheşica, Pipelcuţa, Flămanzilă, Gerilă, Setilă, Ochilă, Tăleruş si nume plurilexematice : Muma-Pădurii, Sfarmă-Piatră, Impăratul Roşu, Impăratul Galben, Impăratul Verde, Zâna Zânelor, Statu-Palmă-Barba-Cot, Baba- Cloanţa, Stan Bolovan etc.

 Formate pe baza unor afinităţi significative ce reprezintă manifestarea unor intuiţii estetice in limba ce se adaptează cronotopic mentalului colectiv şi care se implinesc semantic prin mobilitatea evidentă a conotaţiilor, sintagmele nominale- nume de personaje- au la baza construcţii :  

-cu substantiv in genitiv, prin reduplicare se obţine efectul de superlativ al ierarhiei, al stării sau al calitătii- Floarea Florilor, Zâna Zânelor, Zmeul Zmeilor. Acelaşi efect il obtţne şi postpunerea lexemului pamânt in genitiv : Faurul-Pamântului, Zmeoaica –Pamântului, Foamea –Pamântului, SeteaPamântului ;

-cu substantiv in acuzativ, in acest caz se pune problema alegerii prepozitiei, in nume ca Galben- de- Soare sau Galben- de sub –Soare, Voinic –deTei, Voinic- de -Plumb, Omul-de- Piatră, prepoziţiile subliniind, indiscutabil, legatura parte-intreg.

- prin juxtapunerea adjectivului calificativ- de consacrare - l-am numit noi : frumos, viteaz, voinic, nebun, isteţ, năzdrăvan care se constituie ca indice cuantificator al starii de imaginar- posibil-real pe axa mitic-eroicludic ;

- juxtapunerea adjectivului calificativ nume de culoare.

Analizând paradigma adjectivului nume de culoare, observăm că fiecare din cele cinci culori : alb, negru , roşu si galben pot organiza semantic nume de personaje, prin relatii de selectie si afinitate. Juxtapunerea adjectivului nume de culoare  instituie o autoritate a luminii, a VIZIBILULUI, ca spaţiu, volum şi contur, dar şi a INVIZIBILULUI, ca temperament, caracter, comportament Roşul este, de exemplu, un indice al caracterului impulsiv, nestatornic, instinctual, el va fi intotdeauna un avertisment în basm. Culoarea alb este o culoare de adevăr, verdele este mediul inconjurator, viul oamenilor, ierburi de hrană şi leac, galbenul este strălucirea metalului topit, negrul este intuneric, neştiintă, iad.

 Numele construit prin sintagma verbală are, cel mai adesea, o structură de tipul : verb predicativ tranzitiv + complement direct : Sfarmă-Piatră, ClatinăMunţi, cu variantele c Scutură-Munţi si Bate–Munţi–in–Capete, Strambă-Lemne sau verb intranzitiv + complement circumstanţial de mod exprimat prin adverb. Numarul de adverbe intâlnite in aceste structuri denomninative este foarte redus, cele întâlnite fiind : bine şi repede. Aceste nume sunt zoonime, ele motivand o evidenţă a legăturii pragmatice om- animal domestic, intr-o perioadă istorică în care populaţiile din nordul şi sudul Dunarii erau cunoscute ca mari crescători de oi, oaia era un element vital, laptele şi branza constituind adeseori obiecte ale trocului.

 Aleargă-Repede, Aude-Bine, Vede-Bine sunt numele câinilor ce apără casele Sfintelor Miercuri, Vineri şi Duminică.

 Numele personajelor realizează relaţii de sinonimie, o sinonimie a echivalenţei, a vecinătăţtii sau a asemănării, inevitabilă, demonstrabilă paradigmatic prin adaptările subiective succesive ce apar in comunicarea orală in segmentul sursă-reflux şi care se manifestă în toate compartimentele limbii, nu numai in vocabular, ci şi fonetic, morfologic şi sintactic. În registrul expresiv subiectul emiţător găseşte posibilităţi nelimitate de adecvare a conţinutului- stabilla forma- evident eliberată de constrângeri. Astfel, din noi cerinţe de identificare, izolare şi insolitare apar nume noi , nume ce se desfăşoară prin expansiune, utilizând rima interioară, nume inhorbotite, le-am numit noi, precum cel al lui M.Pompiliu : Ileana Cosânzeana -floarea din cosiţă-i cânta noua impărăţii ascultă cu varianta regională : Ileana Cosânzeana, din cosiţă ruja-i cânta, stă Soarele şiasculta din basmul lui A.Vasiliu Povestea lupului năzdrăvan şi a Ilenei Cosănzene. In aceeaşi serie se inscriu şi nume ca Petrea Făt-Frumos, steblă de busuioc naăscut la miezul noptii, identificat de O.Birlea şi variantele de nume găsite pentru a delimita şi anula expresiv in registrul comic numele căzut in derizoriu al zmeului mic- piticul răutacios.

 Structura numelui personajului din basm presupune şi o relaţie de antonimie, aceasta fiind un procedeu caracteristic literaturii demonstrative, precum basmul şi mitul, ficţiuni ce structurează intreaga cultură arhaică pe principiul dualităţii generice . Numele personajelor realizează arhetipal şi simbolic mai multe nuclee semantice de opoziţie precum : divin-muritor ; frumos-urât ; bine-rău ; luminosîntunecat ; harnic- leneş ; isteţ -prost.

Numele personajelor realizează insă şi relaţii de pseudo-antonimie stabilind relaţii de contradicţie, de contrarietate şi complementaritate.

 Evident toate aceste nume se realizează ca variante, fiind certitudinea unor operaţii mentale superioare de selecţie repetată pentru adecvarea formei la conţinut. Naşterea numelui este astfel legată nu numai de zămislirea sunetului semnificativ- latura sonoră, sensul material, verbal si intonaţional, acesta din urma improvizatoric, deci spontan- ci şi de orientarea sa axiologică. Numele personajului operează in plan mental aprecierea şi valorizarea bahtiana, numele personajului se constituie intr-un un decodor mental ce acţioneaza asupra componentelor volitiv- afective ale personalităţii, generând comportamente şi atitudini general umane faţă de o judecată de valoare prin închidere sau deschidere, condamnare sau consimţire, recunoaştere şi admiraţie, veneraţie sau sancţiune, ajungând pâna la eliminarea elementului perturbator al valorii.

Un alt capitol al lucrării este consacrat cercetarii câmpurilor lexico-semantice fragmente , subansambluri, mulţimi din ansamblul lexical al unei limbi având primele doua seme comune şi funcţionând ca un arhilexem sau hiperonim.

Subsumate unei viziuni valorice, campurile lexico-semantice ale numelui personajului sunt tributare unui camp conceptual ca un summum de experienţa tipizată, asimilată si organizată si unei libertăţi de alegere si interpretare subiectivă. Inventarul de nume ale personajului corespunde unor nuclee de interes semantic argumentat şi codificat potrivit intenţiilor şi registrului de comunicare. Numele de personaje compun câmpuri lexico-semantice monoparadigmatice cum sunt cele analizate având ca hiperonim sau arhilexem numele comun plantă, numele construite cu ajutorul adjectivelor nume de culoare, nume ce reprezintă fenomene meteorologicesi diviyiuni cronologice ale

zilei, numele in componenţa cărora se intâlnesc elemente ale corpului uman( cap, mâna, barbă, cot, deget, limbă, ochi, inima) şi câmpuri lexico-semantice pluriparadigmatice, neomogene, cum este cel al autorităţii in care analizăm numele acordate impăratului, moşului, babei, Sfintelor şi cel al gradelor de rudenie : nume ce evocă prezenţa unui strămoş, unchi sau matuşă : Fătul-Babei, Fata moşului şi fata babei, Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşii.

 Lucrarea analizează şi paradigmele devenirii eroilor principali : Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana şi zmeul, numele lor punând in evidenţă direcţiile de resemantizare in funcţie de orientarea pragmatică si istorică a orizonturilor de aşteptări ale receptorului.

Direcţiile de resemantizare a numelui personajului din basmul roânesc urmaresc triada erou mitic , cavaler feudal şi erou producator a lui G.Durand.

 Astfel, numele personajului din basm instituie in subliminal ideea de divin sau semidivin, numele din aceasta categorie reiterează sistematic descendenţa divină sau semidivină a eroului prin evocarea frumuseţii ca perfecţiune şi armonie de  sorginte divină, a protecţiei exersata de animalele- totem, părinţi genitori sau hrănitori.

 Numele figural-evocator, născut din raţiuni istorice de apărare, organizare şi consolidarizare a formatiunilor statale incipiente, suspect de a fi eponim -potrivit lui N.Iorga, permite apariţia unui prenume insoţit de deicticul personal cel. Praslea cel Voinic , George cel Viteaz , Ciobanaşul cel Isteţ realizează identificarea individului prin insolitareade tip : destin ilustru, memorabil, exemplar, evocat constant si demonstrativ. Acest deictic al insolitarii , o caracteristică a numelor proprii ilustre in Europa feudalităţii timpurii, asociat numelor comune precum prâslea, ciobanasul, croitoraşul aduce în subliminal ideea de destin posibil, accesibil.

Numele in registrul ludic, apărut ulterior din necesităţi de socializare şi dezinhibare, confirmă o altă strategie a persuasiunii care îl determină pe emiţător să pună temporar şi demonstrativ sub semnul intrebării valoarea reprezentată prin numele eroului, acesta devenind, astfel, doar un candidat la popularitate .

Evocarea din raţiuni estetice a unor nume de personaje populare în basm de autor sau in alte opere literare aparţinând altor genuri produce intotdeauna un anamnesis cultural şi afectiv valorizator .

 Ultimul capitol cercetează numele personajului din perspectiva funcţiei expresiv emotive a limbii, ca moment al evoluţiei limbii literare. Numele personajului se remarcă printr- o expresivitate neintenţională, rafinată de recurenţă ca rezultat al adaptării perpetue a conţinutului la formă. Am acordat atenţie diminutivului subliniind valorile lui etice si estetice, ca marcă a afectivului, raportului denotativ-obiectiv, restrans şi conotativ- subiectiv, nelimitat şi dimensiunii limbajului poetic specific oralităţii primare, cercetând într-o alegorie universal insemnele etnicităţii noastre conceptual- lingvistice din numele unor personaje ce reprezintă metafora mitologică transpusă folcloric şi supusă devalorizărilor succesive datorate recurenţei, epitetul, sinecdoca şi metonimia, catahreza si personificarea.

 Prestigiul de care s-au bucrat în epocă a făcut ca numele personajelor să fie păstrate şi dincolo de text prin antonomază.

Numele personajului din basm se realizează semantic nu numai la nivelul textului ca :

 -stări ale semnificatului stari care tin de continutul conceptual generic ;

 -stări ale semnificantului - fonem, morfem, lexem, enunt, paragraf ;

 -stări ale semnificatorului – Agentul - prim, secund sau terţ, ca mişcare, transformare, reinvestire de sens prin adaptări repetate la interese de comunicare diferite,corespunzătoare unor perioade istorice şi culturale relative intinse ca spaţiu şi timp.

Concluziile pun în evidenţă structura semantică stabilă a numelui personajului ce realizează o caracterizare compactă a raportului funcţie-identitate. Pluridenominaţia sau polionomasia fenomen caracteristic producţiilor orale reprezintă in plan mental, potrivit lui E.Coşeriu, nevoia de adecvare intre un statut ideatic ideal şi un indice de stabilitate in interpretare la necesităţile limbii.

 Numele personajului din basm reprezintă într-o lectură modernă o adevarată şcoala a cunoaşterii şi emancipării emoţionale, o adevarată cale regală a călătoriei iniţiatice, condiţie şi prag al atingerii seninătăţii.

 Cercetarea noastră a pus în evidenţă literaritatea numelui personajului din basm relevând axa mimetică, expresivă si retorică, raportându-se la valorile oralităţii primare. Doar limba poate dezvalui cum istoria imaginarului poate deveni istoria cugetării şi cum , din legitimat, numele personajului poate deveni legitimator.

 

 

Astăzi basmul este considerat un produs defazat.

 

 Departe de plinătatea oralităţii subiectului emiţător, intriga sablonată proiectată in fantastic nu mai este un mod de cunoaştere a lumii reale şi de poziţionare valorică a sinelui. Saturaţia prin uzitare şi factura improvizatorică de necontrolat au dus, de altfel, la degradarea tuturor producţiilor populare.

 Basmul nu mai reprezintă astazi interes ca produs estetic generator de emoţie, deşi literatura fantasy este o alternativă pentru tineretul de pretutindeni, adepţi ai aventurii fără frontiere. Asistăm la succesul unor producţii care folosesc strategiile de reconfortare psihologică ale basmului. Anularea unor conflicte reale şi reabilitarea unui eu vulnerabilizat de constrângerile sociale prin intermediul fantasticului este o reteta de succes pentru multi scriitori contemporani :

J.R.Rolling , autoarea lui Harry Potter, J.R.R. Tolkien, F.Herbert, T. Pratchett.

 Numele din basmul universal vehiculează un conţinut de gândire şi trăire valorificat in limbă. El se înscrie într-un sistem de reprezentări simbolice în continuă adaptare istorică pe axa initiere- evocare- joc, conform tiparelor imaginarului arhaic universal şi efectului literaritătii lui. Este ceeea ce J.Starobinsky numeşte algoreza ascendentă, adica saltul de la ignoranţa primitive la cunoaşterea codificată. Numele personajului realizează la nivelul textului euforic o caracterizare relativ stabilă şi compactă prin cumul de seme fixe şi mobile care ii permit să funcţioneze ca vector de mişcare, ca un deget intins , potrivit conceptului de toposensitivitate al lui U. Eco, spre finalitatea cu happy-end.

În careul semiotic al semnificaţiei narative, potrivit analizei lui A.J.Greimas, numele personajului construieşte relaţii de

 -contrarietate, ca fiind situat intre real şi fantastic ;

 -contradicţie-ca fiind situat pe axa real-non-real ;

 -complementaritate-ca fiind situat pe axa real-non-fantastic.

 Conţinutul semantic al numele personajului se realizează într-un climat afectiv de siguranţă, el se instalează în structurile decizionale ale sinelui permitand saltul cognitiv de la cunoasterea si interpretarea literală la interpretarea metaforică, în sensul ca permite recunoaşterea şi poziţionarea corectă prin aderarea la valori.

 Din perspectiva basmului românesc de autor sau cult, numele personajului dezvăluie apartenenţa la un sistem estetic şi filozofic personal, pentru care basmul popular este un element de provocare.

 Astăzi, pentru cercetător, semnificaţiile numelui personajului din basmul cult sunt prilej de amamnesis estetic. Numele poate fi astfel un interludiu liric, ancorat puternic in mitologie şi in poetica romantică, asa cum il găsim in basmul lui M.Eminescu , un exercitiu de genială virtuozitate lingvistică la I. Creanga , un mijloc de persuasiune didactica la I. Slavici, incursiuni umoristice la I.L.Caragiale sau evocator de simboluri culturale la Al.Odobescu, B.St.Delavrancea, V.Colin, V. Eftimiu.

 Numele personajelor din basmul cult preia prin incarcatura de seme specific funcţiilor fixe ale personajelor semnificatul, plasându-l demonstrativ in cronotopul specific ales de autor : mitic, istoric, ludic, acordându-i deplina libertate a semnificantului. Numele acestea se adaugă firesc paradigmei numelor eroilor populari, identificator, provocator şi memorabil, expectativ, ca o recunoaştere a conţinutului şi expresivităţii lui poetice.

 

Va mai amintiti de copilarie? De basmele si povestile romanesti? Era pe vremuri o poveste cu zane, feti-frumosi si pitici, in care aparea un personaj numit Statu Palma-Barba-Cot. Un personaj negativ, desigur, care aparea ca un pitic mic de tot, cu o barba uriasa. Era, piticul acesta, mai ceva ca in povesti, pentru ca le stia, le facea si le desfacea pe toate. Dar piticii parca erau buni, nu-i asa? Ei bine, poate in Stapanul Inelelor sau in folclorul irlandez. La noi, la romani, Barba-Cot era cel mai al dracu personaj. O creatura mitologica fara seaman, mai presus ca zmeii, mai puternic ca eroii.

 

Statu-palma-barba-cot a devenit un pitic celebru prin povestile culese de Petre Ispirescu din folclorul popular. Sau de Ion Creanga in basmul cult Harap Alb. Acesta era un pitic, fiinta fabuloasa, rautacioasa din basmele romanesti, un personaj diabolic. Dar uneori se intampla sa aiba si o atitudine binevoitoare si salvatoare.

 

Montruosul pitic era cat o palma (exista povesti la aromani despre Palma-Om) si barba foarte lunga (variaza in functie de povesti de la 3 metri la peste 20 metri). Locuia in varful unui plop sau in copaci si cand se cobora incaleca pe o jumatate de iepure schiop, cutreierand lumea si ajungand chiar sub pamant (probabil o alta forma de a spune ca ajunge pana in lumea de dincolo).

 

BARBA-COT SI RUMPELSTILZCHEN

 

Conform Wiki,  Rumpelstilzchen e un personaj de poveste a Fratilor Grimm. Un omulet din poveste care a starnit multe controverse! Este oare un pitic? Un dwarf din mitologie? Insa poate fi si un demon, un elf sau chiar un pitic. Exista doar doua fiinte in intregul univers care si-au tinut numele secrete. Unul este Dumnezeu, al carui nume nu poate fi rostit. Celalalt este numele asupra caruia muritorii pot castiga putere. Acesta este Diavolul.

 

 

Rumpelstilzchen este asociat si cu un poltergeist sau un goblin.

 

Se pare ca exista chiar o controversa între folcloristi, filologi si alti specialisti cu privire la natura acestui personaj – este un spiridus, un pitic… sau chiar diavolul însusi, un personaj malefic, demonic. Dictionarul german-roman îl defineste ca “spiridus“. Si de aici asemanarea intre piticiii nostri.

 

 

 

STATU-PALMA-BARBA-COT SI HARAP ALB DE ION CREANGA

 

În “Povestea lui Harap-Alb” instrumentele magice sunt foarte variate: plante, obiecte ale fiintelor mitologice, substante fermecate.

 

Pentru a îndeplini ce-a de-a doua sarcina a Spanului, Sf. Duminica înzestrata cu puteri supranaturale, îi da lui Harap-Alb un obrazar si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot. Obrazarul este o masca magica ce se punea peste fetele mortilor. Masca are rolul de a-l proteja pe erou de raza ucigasa a cerbului. Fiind un obiect utilizat la înmormantari, puterea ucigasa a cerbului nu mai avea efect deoarece personajul era deja „mort”. Sabia, celalalt obiect fermecat utilizat de protagonistul basmului Povestea lui Harap-Alb , nu este una obisnuita, ci sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, personaj mitologic ce are putere asupra lumii animalelor si detine cunostinte profetice. Oferindu-i arma sa fermecata, Sfanta Duminica îl înzestreaza pe erou cu puterea magica a acestuia. Instrumentul poate fi considerat si o arma rituala, asemenea celei din timpurile stravechi cu care se faceau sacrificiile.

 

Harap Alb trebuie sa vaneze cerbul mirific, împodobit cu pietre pretioase: „ Si cerbul acela este batut tot cu pietre pretioase, mult mai mari si mai frumoase decat acestea. Mai întai cica are una în frunte, de straluceste ca un soare. Dar nu se poate apropia nime de el, caci este solomonit si nici un fel de arma nu-l poate prinde…”. Datorita coarnelor sale care se schimba periodic, cerbul simbolizeaza atat arborele vietii cat si arborele primordial, întalnirea pe care mezinul o are cu aceste putand fi interpretata ca o noua trecere a acestuia prin moarte-înviere simbolica. Actiunea se petrece în padure, unde eroul, asemenea primului om, care primeste fructul din copacul cunoasterii binelui si raului de la animalul satanic; primeste de la Statu-PalmaBarba-Cot arma cu care va vana cerbul nazdravan. Astfel, drumul cosmic spre initiere este continuat, eroul fiind din ce în ce mai aproape de statutul de initiat si, alegoric, de cel de initiator. Se poate observa puternica asemanare a Satanei cu Statu-Palma-Barba-Cot, care îi da eroului masca si palosul cu care va vana cerbul ce poarta „ Soarele” între coarne.

 

 

 

DE CE APARE PITICUL IN BASMELE POPULARE ROMANESTI?

 

 

Basmul alatura cele doua generatii în care batranul si copilul sunt împreunati formand un întreg. Aceasta trasformare este foarte clara in cazul lui „Statu-Palma-Barba-Cot calare pe jumatate de iepure schiop” ce are înaltimea de o palma (asemenea unui copil), dar are barba de un cot (este batran); „calareste un iepure”(e sprinten), dar iepurele este doar jumatate, deci este neputiincios, neîntreg. Ne este descrisa doar jumatatea iepurelui care este schioapa, caci din doua labe a ramas doar una.

 

Personajul încaleca un iepure cu o singura labuta cu rol de talisman, ramas de pe urma virilitatii adultului, basmul ilustreaza o imagine completa a varstelor omului, punand accent pe începutul din copilarie si sfarsitul din batranete. Avem de-a face cu un personaj  nazdravan, care are puteri magice ce tin de viata si de moarte. Mereu înfometat, furios si cu ochi deochetori, el aminteste de copilul abia întarcat. Se lupta cu uriasii pe care îi învinge, dar este învins la randul sau de Fat-Frumos. Întalnim ambivalenta: este feroce dar neputincios, este de spaima dar si de ajutor, este un încurca-lume, dar rostuitor, la fel cum sunt si copiii si batranii pentru adult. Basmele romanesti privesc scopul si esenta lucrurilor de pe lumea aceasta si nu modul de realizare sau momentul initial.

 

 

 

TARTACOT, PITICUL RAU

 

 

Tartacot – sinonim uneori cu „Statu-Palma-Barba-Cot” – e piticul malefic al basmelor romanesti.

 

Cuvantul „tartor” poate sa explice numele lui Tartacot. Adica seful demonilor si al duhurilor rele în general. Astfel Tartacot este un spiridus pitic si rau în basme. Sensul poate fi legat de „fiinta bondoaca” sau „tartacuta”, o planta agatatoare. Deasemenea poate fi legat de “piticot” sau de variante folosite in folclorul romanesc precum “michiduta”.

 

Un posibil indiciu în legatura cu numele lui Tartacot e data de functia lui malefica: piticul provoaca un fel de rau metafizic la stomac, tratabil prin descantece:

 

În cartea „Mica Enciclopedie de Traditii Romanesti”, a profesorului Ion Ghinoiu, ni se explica: „Tartacot este un demon înfiorator, conducator al dracilor, numit popular Tartor, metamorfozat în pitic malefic. Cu barba de un cot, el vine grabit, «Prin lanuri, prin paduri/ Din copite sfaraind», si produce durerile de burta. În descantecul de izgonire a suferintei, se descrie printre altele înfatisarea lui fizica: «Fugi Tartacot/ Cu barba d’un cot./ Cu mainile/ Cat prajinile,/ Cu picioarele/ Cat raschitoarele,/ Cu ochii/ Cat caierele/ (…)»”. Deci, daca sunteti din Oltenia sau Muntenia si pe copilul dumneavoastra îl doare burtica… Tartacot e de vina! Ori îi dati pastile moderne… ori îi descantati cum se facea odata! Cale de mijloc nu prea exista!

 

Locuind într-un plop si patrunzand prin scorburi si pe sub pamant, Tartacot ar putea personifica fortele naturale care „gauresc”, care macina lumea – asemenea cariilor, viermilor si termitelor.

 

 

 

BARBA-COT, ADVERSARUL LUI FAT-FRUMOS

 

 

Adversarii pe care îi înfrunta protagonistii basmului provin din doua domenii. Unii descind din lumea fantasticului, în primul rand cei cu înfatisare monstruoasa, cum ar fi balaurii sau zmeii.

 

Statu-Palma e o faptura hibrida ,alcatuita dupa tehnica contrastului dintre micimea lui si lungimea barbii, apoi dintre putinatatea lui si puterea de urias, întrucat îl poate rapune pe cel mai viteaz printr-o singura lovitura.

 

Piticul din legenda devine astfel în basme Barba-Cot, adica un ins mare cat o palma, dar cu barba mult mai lunga, de un cot sau chiar de sapte coti (1 cot are 45 cm), o pocitanie care provoaca rasetele ascultatorilor de îndata ce apare în scena basmului, mai ales cand e aratat a fi încaltat “în gauoci de oua”.

 

Contrastul nu se opreste numai în zugravirea exteriorului, el e speculat si pe plan intern: pe cat e de mic, pe atat e de puternic, încat e în stare sa tranteasca la pamant niste hojmalai uriasi ca Sfarma-piatra si Stramba-lemne, sa le puna caldarea arzand pe piept si sa manance în aceasta pozitie toata mancarea gatita pentru ziua aceea. El e atat de tare, încat poate omorî pe viteazul care a rapus pe zmeii cei mai temuti, eliberandu-si surorile, numai pentru ca acesta nu i s-a ferit din drum, spunandu-I cu aroganta “tu esti mic”. Alteori, din faptura piticului creatorul basmului a confectionat un erou atat de mic, încat abia poate fi zarit cu ochiul: cat un bob de mei, care se poate ascunde oriunde, de unde actioneaza ca un om, starnind hohote de ras.

 

 

 

CUM APAR PITICII IN FOLCLORUL ROMANESC? MICHIDUTA, NEGHINITA SI PETRU PIPARUS

 

 

Piticii apar sporadic în folclorul romanesc. Legendele aproape nu-i cunosc. Au existat înainte vreme si oameni pitici. Cel mai mare era cat o donita. Un roman ajunge într-un sat de pitici si se culca. Piticii cred ca e un deal si încep sa-I sape, omul crede ca l-au întepat purecii. Caleasca cu caii lor o ia în mana. Ii cer sa-i ajute în razboiul cu alti pitici ce veneau cu corabiile. Romanul le sfarama corabiile la ma. La plecare, ia un pitic pe care îl vinde la un han, unde e asezat într-o firida sa fie vazut.

 

La minerii din Muntii Apuseni au fost semnalati niste pitici, “oameni micuti”, care aveau barbi lungi si erau îmbracati tocmai ca baiesii în haine de lana neagra. Lucrau si ei la mine, avand lampi si tarnacoape în maini, se cearta intre ei si se bat în lupte violente. Cu baiesii sunt însa extrem de prietenosi. “Cand sotia minerului aude la miezul noptii trei batai în usa, se scoala si plange, caci aceste batai vin de la oamenii micuti si anunta moartea barbatului ei”.

 

 

In basme, cel mai cunoscut pitic e rautaciosul Barba-Cot. De asemenea mai este cunoscut si piticul din basmul care poarta numiri diferite: Nan din Gavan, Prichiduta, Michiduta, Neghinita, Sdarca, Pitic tantariul, Ghemis, Sfredielus, Nuculita, Petru Piparus etc.

 

Prichiduta se ascunde în urechea boului de unde îl îndeamna la plug, iar din urechea oii o conduce la ascunzisul talharilor, de unde le fura toate bogatiile.

 

Nan din Gavan e cat o schioapa, se adaposteste sub o ciuperca si e înghitit de o vaca care ajunge intr-un lup si de aici ajunge iar acasa.

 

Neghinita e de-abia cat o neghina, dar mai are doi frati, unul de un cot, altul de o palma. Alt Neghinita este mai mic decat ghemul si este conceput de urechea unei feme ce-si dorea tare mult un copil. Tatal insa il vinde pentru bani si asa ajunge sa fie sfetnicul imparatului pentru ca ghicea gandurile oamenilor. Dar cand tipa in urechea imparatului este inecat in fantana.

 

Petru Piparus e mic cat un bob de mazare, iar Michiduta e un baiat obisnuit, dar se poate face cat o musca. Pitic tantariul este mare cat un cot si mananca tantari, dar se poate si tranforma intr-unul. Asa ajunge sa fure comoara hotilor si sa o omoare pe mama zmeilor.

 

Prichinduta este nascut din farmece se ascunde în urechea boilor, iar povestea lui este asemanatoare.

 

Imparatul Piricot este mare cat “un copil de patru ani” si are o fata pe care o tine închisa,

 

 

 

BARBA-COT SI TEI-LEGANAT SAU BASMUL LUI DRAGAN CENUSA

 

 

Statu-Palma-Barba-Cot este personajul caricatural si diabolic, e tipul sadicului care savureaza durerea provocata victimelor sale. Numele ce le poarta subliniaza disproportia dintre trupul minuscul si barba lunga:

 

“Tarta-cot-barba-d-un-cot, 0 starpitura de om cu barba de un cot, cu trup cu tot”

“Tartacot, barba d-un cot, calare p-o jumatate de iepure schiop”

“cu barba cat grapa, cu dintii cat grebla si cu ochii cat rotile de la plug, calare pe o jumatate de iepure”

“Omul cat cotul, cu barba cat cotul, pe un iepure schiop calare, cu capastrul de chiotoare, razimandu-se într-un pai de secara”

“un omut numai cat un prunc, cu o barba lunga de taraia dupa el”

“Titicot, cu barba d-un cot, încaltat în gauaci de oua”

“cel din lumea zmeilor cu o barba de 99 de stanjeni” (un stanjen variaza intre 1,89 si 2,3 metri)

 

El are locuinta pe taramul de jos, unde este chiar împaratul diavolilor, “faraonu cel mai mare”. Vine pe pamant la coliba lui Tei-Leganat si a tovarasilor lui ca sa le manînce bucatele. El e aratat ca o fiinta ce locuieste de preferinta în copaci, de unde spiona cand e gata mancarea, apoi pornea la atac. “Stati-cot se da jos d-acolo-i punea mana în varfu capului, îl trantea cu gura-n jos, se punea cu curu pe el si manca tot ce-a gatit ala”! Alteori, aparitia lui de slabanog e în contrast enorm cu forta lui herculeana. Vine ca un “mosneag: – Haaa! Haaa! Voinice: treci-ma pragu la tinda!” Cand Dragan Cenusa refuza sa-i împlineasca rugamintea, el trece singur pragurile tinzii si ale casei, apoi se dezlantuie: “He-he-hei! Cum are sa manance mosneagu carnea de la’ un voinic tanar de pe piept!” Dragan Cenusa îl culca însa la pamînt “si i-o pus cazanu pe chept s-o mancat carne de la dansu de pe chept” .. Apoi despica un carpen “care ba te cu crengile în naltu cerului” si îl vara cu barba si cu mainile în crapatura. Statu-palma smulge însa copacul din radacina si pleaca cu el în barba pe taramul de jos “si pe unde o mars, ca cum ar fi arat cu tractoriu, asa era o urma de mare!”. Dragan Cenusa îl urmareste si îl afla pe “înaltatu împarat” cu “un ochi i plange si unu-i rade, si cu o maneca suflecata si una ba” si sub pretextul ca vrea sa taie carpenul de la barba, îl decapiteaza. Capul lui e însa nazdravan, caci îl urmareste pe Tei-Leganat dupa ce l-a decapitat, “se trantea de toate ulucile, de toti pomii, sa dea de el”, abia dupa aceea moare de-a binelea.

 

Salcotea moare de frica lui Agheran, care îi taie apoi barba si o ia cu sine “pentru ca era facatoare de minuni”. Staticot este ranit de glont la lacul de lapte unde se scalda. “Barba-de-un-stat-cot, calare pe-un iepure schiop” are o maciuca miraculoasa care omoara la comanda, iar “alt Barba-de-un-stat-cot calare pe-un iepure schiop” are o rasnita în care este “atata oaste, cata frunza si iarba”. Baiatul cu morisca fermecata face schimb pe rand cu ei, apoi îi omoara, recuperandu-si obiectele schimbate.

 

Uneori, el este însa mai puternic decat voinicul care a rapus pe zmei. Mazaran Vasalica, în timp ce se întorcea acasa cu Mandra Lumii, îl întalneste pe Titicot care “vene pin mijlocu drumului” si nu-l fereste din cale. Piticul se infurie teribil si il omoara pe personajul pozitiv.

 

In chip exceptional, Statu-palma are atitudine amicala fata de oameni. Astfel, “Staticot palma-picior cu barba cat grapa, cu dintii cat grebla si cu ochii cat rotile de la plug, calare pe o jumatate de iepure” da fiului mai mic al împaratului Rosu un toiag cu care sa poata razbate prin negura deasa din lumea zmeilor In alt basm, Tartacot ajuta baiatului sa vare înapoi vitele ce iesisera din nuca fermecata, scotand “dintre firele barbii un bicisor numai cat degetul al mic si plezni de trei ori din el.