Mircea Dorin Istratre - CUCONIȚA DOAMNĂ (POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA)

 

Mircea Dorin Istratre

 

POEZII  PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA

 

,,Spre primăvară”

 

CUCONIȚA  DOAMNĂ

 

Se-ntoarce iarna rece înc-odată,

Când am crezut de-acuma, că am scăpat de ea,

Și se răzbună aprig, că iarăși e trădată

De noi, mișeii care, avem ceva cu ea.

 

Deși e c-am pe ducă, mai are-ncă putere

De-un ger să-l ținem minte, de-o ultimă ninsoare,

Vrea s-o cinstim pe dânsa, așa cum mi se cere

Că nu-i o fiștecine, o simplă, oarecare.

 

Ne fie-nvățătură, că mult am mai bârfit-o,

Așa mai pe la colțuri, ori în amiaza mare,

Că ne-am dezis de dânsa și am c-am terfelit-o

Prin zloată de cuvinte și eu, ca fiecare.

 

Acum, spășiți ne punem cojoacele din nou,

Ne țină cald o vreme, că frigul e cam...dur,

Noi , c-am sărit-am calul și-un pic ne pare rău

Că-n toate cât le zice, e adevărul pur.

 

Oricum va fi, va trece, că n-or ținea căt lumea

A sale toane care, se vor de fată mare,

Se va-noii natura și tot veni-va lunea

Când  cuconița doamnă, îmi va pieri în zare

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PRIMĂVARA   AȘTEPTATA

 

Lacrima din geana iernii, picurată pe zăpadă

Plămădește-n taina nopții preagingașii ghiocei,

Ce-și înalță clopoțeii, raza soarelui s-o vadă

Ca-n amiaza celei zile, să de-a zvon de  primăveri.

 

Să ne spună că de-acuma noaptea încă se micește

Și de-abia dacă-mi îngheață vre-o băltuță pe cărare,

Iar cea ziuă luminată de acuma îmi tot crește

Și-n amiaza însorită, soarele putere-mi are.

 

Vine dară primăvara, că așa-i în legea firii,

E aici și nu se lasă chiar de dă ’napoi un pic,

O simt eu cu-a mea simțire și-o spun încă și vecinii,

Îndemnând s-avem răbdare o zi  două, mai nimic.

 

Simt cum urcă seva-n muguri ca din somn să mi-i trezească,

Simt cum mugurul de iarbă și de grâu se-nviorează,

Simt cum toată cea natură dornică e să trăiască

Iar sub soare mângâiată în a zilelor amiază.

 

Apoi și eu zic de-acuma că a hainelor povară

E de-ajuns câtă purtat-am asta lungă iarnă toată,

Las’ să vină, că e timpul, mult dorita primăvară,

Să renască iar natura, că-i de-acuma așteptată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SE-NTOARCE  IARNA

 

Se-ntoarce iarăși iarna de unde îi lăsată,

Deși-n vre-o două zile am zis că-i primăvară,

Îmi ninge iar, molatic, din zori și până-n seară,

Așa că primăvara, din nou e amânată.

 

Acum i-o iarnă tristă, apatică, blegoasă,

Nici c-ar mai sta pe-aicea, că de acum încurcă,

Nu-i de ieșit afară, dar nici de tors la furcă,

E-o vreme cum s-ar spune, cu fundu-n sus, întoarsă.

 

Nu te îndeamnă munca,  n-ai chef de ea nici pic,

E totul ud și jilav, de-un rece lipicios,

Ba încă pe de-asupra răcit ești și mucos,

Așa că tu, ca vremea, îmi sunteți... de nimic.

 

Va trece cumva și-asta, c-așa e-n firea lumii

Să fie bune, rele, tot timpu-amestecate,

Noi ne dorim doar zile frumoase și curate

Să fie-n viața noastră, cât stăm pe fața humii.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

O  PRIMĂVARĂ  VEȘNIC   AȘTEPTATĂ

 

E-o primăvară veșnic așteptată,

Ce mai mereu să vină se codește,

E leneșă smerita și tânjește

În dulci cuvinte fie-mi lăudată,

De toți și toate încă prea rugată,

Dar pân’ la urmă totuși, se pornește.

 

Din ghiocei  ea-mi sună deșteptarea

Și mersul vieții încă-l dezrobește,

Jur-împrejur mai totul înverzește

Natura-și schimbă trista ei paloare,

Lalele, viorele dau culoare

Naturii care toată-ntinerește.

 

Așa-i mereu de când e lumea lume

Și-așa va fi cât încă o să fie,

Vreți s-o schimbați? e pură utopie,

N-o să găsiți mai alte lucruri bune

Lăsați-mi dară vechile cutume

Că pân’ la urmă știe ea ce știe.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ZVON  DE  PRIMĂVARĂ

 

Șoptit, îmi spune cea cărare

Că primăvara va veni,

Că iarna, ca o lumânare

De-acum încet se va topi.

 

Că pris-a soarele putere,

Că ziua s-a lungit puțin,

C-a iernii neauă, ce-i avere

Nu mai e albă cum o știm.

 

Că vântu-acuma doar adie,

Nu mai e ger de Bobotează,

În muguri seva reînvie

Să știm că viața-n ei pulsează.

 

Că-n staul mieii cei de lapte

Se hârjonesc fără oprire,

Că-i tot mai scurtă ceea noapte

Și are miere de iubire.

 

Pe drumul cerului cocoare

De-acum se-ndreaptă către noi,

Veni-vor  sub săgeți de soare

Să-și ia cuibarele napoi.

 

Curând, cămeși de albă floare

Și-or pune pomii fericiți,

Atunci, natura-n sărbătoare

Ne-o bucura, ca pe iubiți.

Mircea Dorrin Istrate

 

 

MIJEȘTE  PRIMĂVARA

 

Sub razele de soare scânteinde

La poală de pădure-i primăvară,

Se-nșiruie de-acuma zile blânde

În mângâieli de-un vânticel de seară.

 

Și tot acum, zăpezile mustinde

De ghiocei în floare mi-s străpunse,

Iar mugurași pe crengile plăpânde

Dezleag-a lumii taine nepătrunse.

 

E-un zvon ciudat  acolo în pădure,

Și-un umblet mai vioi printre cărări,

Cuibarele sub pene moi și sure

Au viață-n ouă, ce vor fi cântări.

 

S-au dezmorțit jivinele-n bârloguri

Simțind că iarna asta-i pe sfârșite,

Renaște viața-n nesfârșite feluri

Lungind a vieții căi abia ghicite.

 

Pâraiele prind viață și putere

Curgând  la vale gâlgâind duios,

Din tot ce-a fost a iernii grea durere

Azi e speranța unui vis frumos

 

Că va fi iară viață în pădure,

Că plină fi-va ea de cântători,

Că mi-or venii codane după mure

Și mi-or visa  sub umbre de răcori.

*

De-acum miroase bine-a primăvară

Și nu s-ontoarce timpul înapoi,

Un pas mai e pân la-ndulcita vară

Și încă unul până-s pomii goi.

 

Așa se tot rotesc în anitimpuri

Bucăți de viață, clipe de vecie,

Cu ele mi se trec și-a mele timpuri

Ce de se duc n-apoi, n-o să mai vie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

CAISUL  MEU

 

A înflorit caisul din nou la noi în curte

Așa cum tot îmi face de multe primăveri,

Și-mi spune la ureche c-a obosit să-nfrunte

Ninsori și ger în iernuri și arșițe în veri.

 

Împodobit cu floare, mirosul  o să-mbete

Și-mbucurat de soare va fii la ochii fior,

Frumoase coronițe  din tine facă-și fete

Să le-amăgești simțirea cu vise și cu dor.

 

Apoi, în lunga vară să-mi stai la însorit

Să  te-ndulcești ca mierea, să pui parfum din tine,

Să strângi dulceți de miere, de toți să-mi fii dorit,

S-auzi că-n a  lor vorbe, mi te vorbesc de bine.

 

Și-n pârg când da-vei roada acea dumnezeiască

Să bucuri inimi toate la cei culegători,

Și-n vorbe lăudate mai toți te pomenească

Și-apoi să-ți mulțumească, în gând, adeseori.

 

Și-n toamnă când simți-vei cea brumă răcoroasă,

Ce-ți scutura-va frunza când ramuri fi-vor seci,

Mi te gândești cu groază, că doamna cea cu coasă

Mi ți-o curma cea viață și vei muri  pe veci.

 

Îți spun că și la mine povestea e amară,

Că și eu schimb ca tine îmtr-una anotimpuri,

Și  eu aș vrea să fie mereu doar primăvară

Și-acolo să rămânem, uitați în cele timpuri.

 

Dar vezi, și-așa e bine, că nu de noi depinde

Când  viața ce ni dată atunci pe loc sfârșește,

Noi ,  doar de azi pe mâine căt e, o tot întindem

Și-apoi, de vrea Măritul, în cer ne-o veșnicește.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

VOI  NU  SIMȚIȚI?

 

Au înflorit caișii, culorile-s de miere,

Melinii sus pe dealuri fac ochilor plăcere,

În două zile iarba crescut-a ca-n poveste,

Cu verde crud tot crângul de-acum ne-nveselește.

 

E plin de păpădie pe câmpul dezmorțit,

Bătut parcă-i cu aur când e la asfințit,

Iar gureșele păsări prin cuiburi fac curat

Că de acum e vremea s-apuce de ouat.

 

Albina are treabă de capul nu-și mai vede,

Din zori și până-n seară, nici nu vă vine-a crede,

Că zboară zi-lumină, mai mult doar pentru noi,

Să  pună miere-n fagurii, că de un timp mi-s goi.

 

S-a limpezit izvorul și are vână bună,

Din mustul iernii încă puteri de-acum și-adună

Să stâmpere în vară din pântec de ulcioare,

A gurilor arsură la tinere fecioare.

*

Voi, zilniciții lumii vedeți aste splenori?

Vedeți pe ceruri limpezi cum trec în cârd cocori?

Vedeți cum ea, natura, în toate se-noiește?

Cum din pământul reavăn,  o nouă viață crește?

 

De nu simțiți c-afară miroase-a primăvară

V-ambătrânit cel suflet și viața v-i amară,

Lăsați-mi grija zilei, necazuri și nevoi

Și pune-vi-ți în toate, culori, mirosuri noi.

 

Vă umpleți de simțire, de drag și de fior,

În voi puneți iubire și îndulcitul dor,

Treziți-vă din iarna ce-n voi sălășluiește,

Și-o să vedeți cum vieții, cel suflet îi zâmbește.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

LACUL   ÎNVRĂJIT

(pastel)

 

Peste lacul ce-a lui margini sunt păzite de-nfrunzișuri,

Unde-n noapte-și au sălașul sute, mii de cântătoare,

Nouri albi în vălătucuri umezesc în rămurișuri

Spălând fața dimineții, frunzele tremurătoare.

 

S-a trezit din nou natura din a nopții-mbrățișare

Că o nouă zi începe în mirifica poiană,

Lasă-n urmă preascurtimea  clipei ce a fost visare,

Tot sperând că  viața și-astăzi, îi va da o zi, pomană.

 

Păsăretul se zburlește dezmoțându-și glas și-aripă

Într-o larmă țiuită-n bucurie și regrete,

Rar îmi tac, doar în răstimpuri și atunci, doar pentr-o clipă,

Când pe cer o unbră-mi trece, semănând cu vre-un , erete.

 

Apoi roi se fac de-odată și trecând ca o săgeată

Peste vârful de pădure ce le-a stat pripon în cale,

Mi se duc spre neștiuturi, până unde mi se gată

Geana zării-ndepărtate, ce topește deal și vale.

 

Liniște-i acum pe lacul cu oglinda-i unduită

Unde  nuferi albi, de lapte, spre ceresc și-ndreaptă floarea,

Timpul stă în loc de-acuma, iar clipita-nmărmurită

Mângâiată-i de-o adiere, ce-i a vântului suflare.

 

Câte-un nor, în lenevie cercetează luciul apei

Înainte de-a se duce nici că știe cam pe unde,

Doar în câmpul cel aproape, odihnind în coada sapei

Un trudit  privește lacul, ce-și tresaltă-a sale unde.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AM  DAT  ÎN  PRIMĂVARĂ

 

Vă vine dar a cerde c-am dat în primăvară?

Că  soarele-ncălzește de parcă-i miez de vară?

Că la cireși-n floare eu văd de-acum cercei

Și mâine pe alee va mirosi a tei?

 

Că viorele-n iarbă înviorează ochii?

Că lunca-și pune iară, din flori, frumoase rochii?

Că harnica albină sărută câmpu-n floare?

Ca-n jur-prejurul nostru sunt pete de culoare?

 

Că-n crânguri se aude un vesel ciripit

La cele aripate ce-și spun ,,Bine-ați venit!”

Iar mieii în hîrjoană prin luncă-și fac de cap

Se îmbrâncesc, se ceartă, apoi mi se împac.

*

Natura se trezește din lunga-i letargie,

Se-nviorează toată, din somn să reînvie,

Și-n grabă se îmbracă în hainele-i de gală

Să fie ca o jună, frumoasă, toată-n fală,

 

Să-nfioreze simțul și sufletele noastre,

Le  ducă în urcare spre cerurile-albastre,

Iubiri s-aprindă iară în sufletele cele,

Ce-n astă primăvară, vor fi de-acum, rebele.

 

Mircea Dorin Istrate

O  PRIMĂVARĂ-N  SOARE

 

Ne-nvăluie-n mirosuri, ne-mbată în culoare

Poiana, câmpul, toate ce-acuma reînvie,

Ne mângâie căldura de-aprilie cu soare,

Și inimă tresaltă, la tril de ciocârlie.

 

Simțirea ne-o vom umple când vom privi o floare

Cu bunătate multă, cu dragoste, fior,

Cu preasmerit, iertare, visare  și candoare,

Cu-n bob de lăcrimare, cu mierea unui dor.

 

De-acum, a noaste simțuri de viață clocotesc

Și-așa reînoite și-n toate doritoare,

Se-ncarcă cu iubire, cu vise se-ndulcesc,

Și în curat se-mbracă, din cap până-n picioare.

*

Făcuți suntem în toate din boabe de lumină

Și-n ea ne vom întoarce atuncea când murim,

De-aceea cât aicea vom sta pe-un glob de tină

O primăvară-n soare, de-apururi noi iubim.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VIS  DE  PRIMĂVARĂ

 

Motto: ,,Au înflorit melinii, înviorându-mi dealul

Cu  movul lor ca cerul, cu alb de preacurat,

Mirosuri îmdulcite învăluie Ardealul

De parc-am fi de-acuma, în rai de-adevărat”

 

Ții minte cum odată, ca tineri fără  vină,

În crângul plin de floare pe tainice cărări,

Cu simțurile-aprinse, ținându-ne de mână

Ne îndulceam ființa, în mii de sărutări.

 

Și-n cele lungi clipe, în calde jurăminte,

Sub patrafir de ramuri, al nostru gând curat,

Ce inima simțit-a și-nflăcărata minte

Înfiorat cuvântul, de-apururi  ne-a legat.

 

Eram atunci în lumea visărilor rebele,

Și-n strânsă-mbrățișare urcam în spre ceresc,

Era clipita ceea de vrajă și de miere

Cum n-a mai fost de-atuncea o alta în lumesc.

 

De ce nu lași Tu Doamne, cea vreme-a tinereții

Cât vrea să îmi rămâie în drag si-n fericit?

Dece  nu vrei Mărite, ca pe cărarea vieții

Lungească-se clipita trăită-n îndulcit?

*

Acum, în mersul lumii, o altă primăvară

Tot vine în rotire aminte să-mi aducă,

De cum a fost odată, la început de vară

Când sufletu-n visare pe alte căi apucă.

 

Tu nu mai ești acolo, iubire de-altădată

Să mă aștepți cu simțuri arzânde și-n fior,

Doar umbrei amintirii, în vis mi te arată

Ținându-mă de mână, prin crângul plin de dor.

 

În boaba unei lacrimi ce-am pus-o-n tăinuire

Te mai sărut odată icoana mea din gând,

Rămâi acol’ de-apururi, smerită-n amintire,

Să-mi fericești visarea, în nopți ce vin la rând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

COMPARAȚIE

 

Pe-un fir de trestioară, de valuri lăcrimată,

Un gândăcel se urcă spre vârf, cu-a lui putere,

Acolo-n nopți cu lună, răcori de vânt să-l bată

Cât el va sta cu ochii privind la cer cu stele.

 

În lac, pescuți cât acul, cea apă-mi săgetează

În lunga lor hârjoană din vară toropită,

Din plop, bătrâna cioară, în posul ei de pază

A adormit sărmana, că-i tare ostenită.

 

Pe mal, un bob de mură obrazu-și rumenește

În soarele de-amiază, dulceți în ea s-adune,

Îar salca plângătoare, în lac își oglindește

Mlădițe lungi de ramuri, ca părul  unei zânei.

 

Brotacul, în umbrare, îmi stă de-un ceas la pândă,

O muscă să îi cadă ca para dintr-un pom,

Prin ierburi încâlcite, o barză cam flămândă

E moartea pentru dânsul, de mi l-ar prinde-n somn.

*

Așa-i aici la baltă, în orice miez de  vară,

Cu viață cât cuprinde în fiecare loc,

La fel e ca la oameni, din zori de zi în seară

Și-aici se viețuiește sub umbă de noroc.

 

Ca tot ce ne-nconjoară, și-aici cel trai e-o luptă,

În rău destul prostimea, și-n bine doar puțini,

Amar cu-n pic de dulce se bea  mereu din cupă,

Că-n câmpul plin de floare, îmi cresc destui ciulini.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

CE-I  CE  FLORILE  IUBESC

 

De v-au bucurat salcâmii inima și-a voastre simțuri

Cu mirosul lor sălbatic, pus în alb de preacurat,

Ști-ve-ți dară că-n rotire, trecătoare anotimpuri

Ne-au trimis iar primăvara, să ne scoată din iernat.

 

Ziua, roiuri de albine se-ndulcesc cu bobi de miere

Din căuș de floare albă cu miros amețitor,

Noaptea, finele parfumuri, duc  pe-un val de adiere

Sus în ceruri, din lumescuri, un miros îmbietor.

 

Au mai înflorit lalele în culori amețitoare,

Stânjenei ca niște suliți, zoorele și bujori,

Și melinii și zambile iar ca mâine o cicoare

Ne va spune că e vară, cum a fost de-atâtea ori.

*

Florile sunt primăvara leac ades vindecător

Pentru inimă și suflet, pentru simțurile toate,

Ele ne stârnesc iubirea și-nducitul cela dor

Și visările nălțate către ceruri instelate.

 

Nicăieri nu e culoare tăinuită, îmbinată,

Puritate cum nu-i alta și atâta gingășie,

Ca-ntr-o floare, ce poetul v-a găsi-o nestemată

Și cu har va pune-o dânsul, într-un vers de poezie.

 

Cine florile iubește, are suflet îmbunat,

Și mai mult decât sunt alții, el e bun și iertător,

Simțitor în toate celea, visul său e înstelat,

Fiindcă el în al său suflet, de frumos e iubitor.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

ÎN  LINIȘTEA  NOPȚII

 

Se-ngână noaptea-n întuneric cu visul lumii-n dulce somn,

Când dintr-un turn de priveghere, un ceas al miezi  nopți îmi bate,

Lumina candelei, smerită, sub a icoanei nostru Domn

În tremurate umbre pale, se vrea sclipiri înviorate.

 

Cel  foc din vatră-ncet se stinge, de somn de-acum ademenit,

Făcând scânteile-n jăratic să pâlpâie tot rând pe rânduri,

Cuprins de somn  și cariu-n  grindă mi s-a oprit din ronțăit,

Lăsându-mi liber să îmi umble, pe unde-o vrea, păgâne gânduri.

 

Așa că-n liniștea deplină, sub ochiul lunii lucitoare,

Îmbietorul vis mă cheamă să hoinărim prin necuprins,

Ca dezrobiți de astă lume cu patimi vii, înșelătoare,

Să răscolim afundul lumii, dintr-o genune-ntru-n abis.

 

Așa că las strâmtoarea asta ce în cuibarul ei mă ține

Și -n fulgerări de Căi Lactee trec rând la rând prin înfinit,

Lăsând în urma mea de-acuma știute lumi cu rău și bine,

Splendori și iaduri de-opotrivă, ce se repetă-n neoprit.

 

Nu-i pictor în această lume și nu-i culoare potrivită

Să-mi zugrăvească ce pe-acolo privirea ochilor mă-nșeală,

Nu e ureche să-mi audă cea tremurare tânguită,

Cel scrâșnet parcă de genune, ce-a mea ființă o-nfioară.

 

Acolo pier într-o clipită postăți de large universuri,

Și-apoi se nasc la fel de iute o mie altele în loc,

Nimic din ce știm noi pe-aicea nu au pe-acolo înțelesuri,

E-o tânguire ne-ntreruptă, pieire, naștere, noroc.

 

Așa că tot îmi e mai bine aici în lumea mea dosită,

Cu bune, rele, mestecate, ce le-am trăit de-atâtea ori,

Lăsa-voi dară pentru alții măreața lume infinită,

Ca în a mele brațe calde, tu draga mea, să te strecori.

 

N-am să te dau pe lumea toată, de mi s-ar da a mea să fie,

C-aicea, în scurtimea vieții, avem  ce nu-i pe-acol’, iubire,

Și-un pic de liniște-n cuibarul, unde-ntr-a noastră zilnicie

Gustăm așa, mai pe furate, clipita cea de fericire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

AM  SĂ  VIN....

Am să vin de mi-i chema

Să te-mbiu c-o amintire,

Ca să simți, că ce-a iubire

De-o trăiești, vei lăcrima.

 

Am să vin de mi-i chema

Să-ți fiu vis de fericire,

Clipă de dumnezeire,

Ce trăitu-ai cândva.

 

Am să vin de mi-i chema

Să-ți fiu dor fără oprire,

Îndulcită pătimire,

Tainic gând, ce mi te vrea.

 

Am să vin de mi-i chema

Să-ți fiu astră lucitoare,

Rază coborând din soare

Luminându-ți calea ta.

 

Am să vin de mi-i chema

Până-n ce-a din urmă clipă,

Când, pe-o pană de aripă

Ne vom face, fulg de stea.

*

Am să vin de mi-i chema

Să-ți fiu boabă lăcrimată,

Rai pierdut de altădată

Ce-ntr-un vis, mi-l poți avea.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

&&&