miercuri, 24 martie 2021

Ben TODICĂ - Poveste de TREI LULELE

 


Poveste de TREI LULELE

 

MOTTO:

„Moartea nu există, iar dacă vei înțelege asta frica de ea va dispărea.

Și amintește-ți: niciunul dintre oamenii cei care au existat nu au murit.

Ei s-au transformat în lumină și continuă să existe în această formă.”

NICOLA TESLA

 

M-am reîntors cu bucurie la fabrică. Înăuntru Sonia m-a primit zâmbind cu brațele larg deschise. Am observat că documentele și hârțoagele mele nu mai erau la mine pe birou. Ea a sesizat șocul meu și mi-a arătat că le-a mutat la ea în birou. Asta nu mi s-a părut un semn bun. Am tras ușa după mine și i-am explicat că aș dori să mai lucrez, fie și sporadic pentru companie. Mi-a spus ca ea a încheiat actele și că după lege nu se mai poate face nimic. Eu sunt pensionat de la ei în urma unui accident în fabrică și compania de asigurare nu mai acceptă acest lucru. Am îmbrățișat-o cu durere și dezamăgire în suflet. Ea s-a întristat. Mi-am luat hârtiile și am ieșit. Speram să găsesc de lucru în fabrica vecină. Așa că am trecut strada, am sărit gărdulețul de jumătate de metru, ridicat printre flori, și, văzând că nu era nimeni în incintă, am ezitat pentru o clipă. Totul era închis de parcă era zi de Duminică. Am hotărât să nu intru și m-am întors să sar gardul înapoi în strada de unde venisem, însă acum blocat, stând pe gard ca pe o sârmă de sub cupola circului; între mine și stradă se prăvălea un rău mare de vreo 10-20 de metri lățime, iar gardul meu se înălțase pe nesimțite la vreo șase metri. Mă țineam de cablul de deasupra mea, care apăruse cumva din senin, și mergeam pe coama gardului. Era singura cale până la zidul porții care ducea în strada perpendiculară. Eram complet prins ca într-o capcană. O să trebuiască cumva să ajung jos în interior ca apoi să am acces la închizătorul porții. Gardul de sus până jos e acoperit cu o plasă de sârmă zincată de 05 mm, deci nu am nicio șansă să-l cobor cu palmele goale. În râu, nu pot sări că nu știu cât e de adânc și nu vreau să-mi rup picioarele. Până la zidul porții din care pornește gardul trebuie să fie vreo 30 de metri. Continui să merg pe sârmă ca un alpinist între două văi în speranța că șansele mele vor crește lângă perete. După 10 metri, observ tulpina unui copac sărac în crengi care ajungea la nivelul tălpilor. Mă luminez. Am să încerc să cobor pe el și ajuns jos, răsuflu ușurat. Mă duc spre poarta imensă ca de cetate și ridic încuietoarea mică și puerilă ca pentru o ușă de coteț de găini și ies în stradă. Se aud voci. O iau din loc printre clădiri de teama paznicilor și mă trezesc într-o stradă de film western. Din cerdacul clădirii din stânga aterizează un om bătut. Era Horia cu o roată in mână. Unde-i Cloșca? întreabă Virgil ridicându-l de pe podea. Horia în durere:

– Când îi etichetăm pe cei din guvernul României ca TRĂDĂTORI DE ȚARĂ, ei nu simt nimic pentru că nu sunt români, sunt paraziți atașați de un corp, sunt mercenari angajați să execute ordine pentru o soldă. Dacă instigăm poporul la revoltă, vin americanii și ne dezbină ca pe iugoslavi. Așa că românii preferă să aștepte să treacă furtuna. Peștele se împute de la cap și capul e PUTEREA LUMII. Până nu se face ordine în ea, nu se va schimba nimic. Atâta timp cât americanii se complac să doarmă în corturi pe trotuar, nimeni nu mișcă în front decât virusul groazei paralizante.

– Interpretări opuse! Nu elaborez! A aștepta să-ți vină rândul la ștreang este o dovada de „lașitate”! doar ca să fiu politicos „cel ce capul pleacă, sabia nu-l taie, dar...”!

– „Trezește-te, Ben!” îmi zice Doinița, „Visele tale existențiale sunt paginile unui roman autobiografic și vizionar – În teniși, prin glodul devenirii.”

Vin dintr-un loc extraordinar. Sunt într-un camion acoperit cu prelata care cară lăzi de lemn pline cu verdețuri pentru aprozar. Cu mine sunt doi precupeți șugubeți, fermieri gospodari în ilic, Cloșca si Crișan cu pălării și mustăți, zâmbind, îmi spun că, „ne oprim la o palincă antivirus”. Camionul se oprește. Eu mă scuz, motivez că mă grăbesc să ajung înapoi în oraș.

Suntem undeva pe un deal, iar locul unde trebuie să ajung e peste unul sau două dealuri. Totul e întins și verde, iar drumul pe care circul e un drum de pământ, de țară. O iau pe jos, însă în fața mea, feliat în verdele închis de frunzele copacilor înalți pe care nu-i sesizasem de departe decât ca pe un câmp verde întins, se deschide acum și mă apropii de o vale adâncă asemenea unui tobogan de vreo 500 de metri, ca o semilună. În vale copaci bătrâni, în deal puieți. Un canal de lărgimea șoselei parcă decupat de mașini, de trenurile pădurilor întunecate din Siberia. Sunt vreo 3 km până pe vârful celălalt. Eu sunt în teniși și o iau la pas spre vale, atent să nu alunec pe pământul galben și cicatrizat de roțile căruțelor, camioanelor și a șiroaielor de ploaie. Ajung în vale. Plin de bureți pe sub copaci, o cucuvea și liniștea, și, de acum, încep să urc foarte atent, să nu patinez pe drumul nisipos și umed de apele scurse recent. Mai am mult până în vârf, iar tenișii se încarcă de glod devenind parcă mai greoi.

Tot urcând și pufăind ca o locomotivă, privind în lungul drumului, deodată apare alunecând în sus din linia orizontului un cățeluș jucăuș care, din momentul în care mă vede, se bucură dând vesel din codiță, mă bucur și eu și îmi compun gândurile. Da, îmi pare totul familiar. Am mai fost pe aici. Confirmarea că sunt cumva acasă, printre ai mei. Pe măsură ce înaintez pe circumferința drumului apar clădirile, apoi o suburbie, o piață și un cowboy care își vede de treaba lui. Drumul meu se termină brusc în liniile electrice care alimentează tramvaiele, undeva la nivelul etajului întâi al clădirii din față. Case mari medievale cu ferestre înalte de câte 5 metri. Până jos ar fi vreo șase metri, deci nu pot sări, însă în fața mea, casa cu ferestre mari, fără perdele și goală îmi dă speranța că nu voi avea obstacole decât dacă pășesc pe tronsonul care susține cablul de cupru pe care aluneca brațul tramvaiului, tronson care unește șoseaua de marginea clădirii, pot intra înăuntru și, cu scuzele de rigoare, cobor în stradă.

Încep să pășesc pe tronson ținându-mi echilibrul, și pe la jumate mă trezesc că trece pe lângă mine, prin stânga, un băiețel de vreo 5 anișori parcă râzând zburdalnic de mine că mi-e frică să nu cad. Sunt speriat, dar sunt calmat de vocea mamei lui care și-a scos capul prin fereastră și îl strigă să vină acasă. Iar mă trezesc, uitând cum am ajuns în camionul cu verdețuri, pentru că știu că s-a întâmplat ceva înainte, cei doi moșnegi vânjoși din camion se certaseră pentru mine. Unde mai pui că aveau și securile la ei. Doinița îmi ia tensiunea în timp ce mă adresez colegului din dreapta:

– Ascultă Nicola! Eu consider Timișoara un Saint Petersburg al României sau un PRINȚ ADORMIT al EUROPEI. A fost primul oraș electrificat din Europa. Este păcat că nu sunt bani și conducători inspirați care să-l reînsuflețească. Timișoara e un oraș miraculos, cu multe necunoscute. Eu am fost impresionat de acest oraș mult mai mult decât de Viena, în ciuda reputației și a publicității ce i se face Austriei. Cred că bănățenii ar trebui să-și ridice capul din pământ spre soare. Ei sunt soarele, lumina Domnului!

– „Secretul este că aceste particule de lumină, care au fost odată om, se reîntorc la starea lor originală, la Sursă. Revin la forma lor inițială de energie. Iisus și alți maeștri înălțați au știut acest secret. Am făcut cercetări despre cum să conserv energia umană, care este una dintre formele de lumină. În suflet această lumină poate ajunge în intensitate lumina lui Dumnezeu. Nu am făcut aceste cercetări pentru mine, ci pentru binele tuturor. Cred că descoperirea mea va face viața oamenilor mai ușoară, mai suportabilă, și îi va îndrepta spre spiritualitate și moralitate.” Auuu!! Doina înfinge acul în pulpa savantului.

– E interesant, dragă Doinița de ce omenirea nu recunoaște acest mare om din fața mea, OM fără de care civilizația de azi nu ar beneficia de standardul și confortul de care ne bucurăm cu toții datorită invențiilor sale. Cei mai mari criminali ai lumii au statui și sunt elogiați în piețe și școli. Azi-noapte am visat că deasupra, pe cer erau trei OZN-uri. Unul roșu, cu formă de penar avea două motoare încastrate. Zero zgomot. Apoi unul negru, o formă de tigaie dreptunghiulară cu coadă scurtă ca un cap de cioară. De patru ori mai mare decât cel roșu, de asemenea, două motoare cu reacție și tot fără zgomot. Și al treilea, o frunză verde ca cea de prun, însă solidă precum primele două care pluteau. Erau sus la vreo doi-trei kilometri. Tăcerea lor m-a înfricoșat. Mă gândeam la apocalipsă. De teamă am sărit peste un gard într-o grădină unde era un pat și m-am ascuns sub plapumă. Nu știu de ce. Poate de frica unei posibile exterminări? Sau, poate, de teamă să nu dispară OZN-urile, că tare doream ca ele să-și facă treaba aici pe pământ. Să trezească omenirea la o nouă realitate. Prin fereastra salonului larg deschisa năvălesc țipetele și scrâșnetele de la roțile unei mașini pe asfalt. Doinița e la fereastră deja, întreb „Ce e?” „Un jep militar a trecut peste doi și-i plină strada de sânge.”, „Pe ăștia nu-i vaccinează nimeni, au imunitate.”, „Nu înțeleg ce mai așteaptă poporul ăsta de adormiți, să se mai întâmple.”

Mi-e ciudă că m-am concentrat pe forma OZN-urilor de cum m-am trezit și am pierdut povestea care m-a adus în aceste câmpuri. Știu sigur că eram ca într-o poveste cu trei neveste, pe care ne-o zicea întotdeauna tata când ne culcam, și cu un cal sur să-l pupați cu toți în … Stai așa, am uitat unde, dar o să-mi amintesc, că-i la modă!

 

Ben TODICĂ



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu