Un geniu monstruos
Acad. Alexandru DABIJA,
„… ce se stabileşte în spatele uşilor închise,
muritorii de rând află de la istorici, poate peste 100 de ani. Aşa că să nu ne
facem probleme, că ce se discută astăzi în „cercurile elitiste”, poate vor afla
şi urmaşii, urmaşilor noştri, peste…”
Se spune că
Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin. Dar el va afla despre Revoluţia
Socialistă (adevărata Mare Revoluţie Socialistă) de la 27 februarie 1917 din
Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, când se afla la Zurich. Ajungând acasă
i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să
mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atât de neaşteptat! (în cartea lui
Volkogonov, pag. 138).
Era atât de
neaşteptat pentru „conducătorul revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi
țarul fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia părintele căreia s-a dorit.
S-a grăbit să plece spre Rusia.
În acele
zile era în toi Primul Război Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului
Rus îşi dorea țara-rivală paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai
mult timp, împreună cu alţi „revoluţionari de profesie” ruşi, de către poliţia
secretă germană. I se sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri
impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru
a efectua revoluţia din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă „foarte
mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur. Cu aceşti bani se
putea face un război, dar mite o revoluţie.
Din
legendarul tren blindat sau „sigilat”, dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la
gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza,
telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca sosirea sa să fie anunţată în
ziarul „Pravda”, or, el nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca
un lider, de care până la acea oră în toată Rusia n-auziseră decât o mână de
oameni.
În iulie
1917 Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin
ca „spion german” pe bază de documente, între ele, aflându-se şi Ordinul Băncii
Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci
de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-și-l viitor
aliat, avea să-l salveze în ultimul moment.
Pe front în
1917 nemţii aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate de V. I.
Lenin, care spuneau: „Predaţi-vă! Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă acasă!
Principalii voştri duşmani nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei
muncitori ca şi voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin
devenise aliatul cel mai de nădejde al duşmanilor patriei lui.
Mii de
dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pământ,
uzine, vodcă şi pâine, fără să muncească. Asta-i face pe dezertori ca Lenin să
le fie simpatic. Cercetătorii acelei perioade sunt cu toţii de acord că
arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul
istoriei.
Lenin ne-a
fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acţiunile i-au
fost îndreptate pentru a provoca înfrângerea ţării sale în primul război
mondial şi a pune, el şi partidul său, mâna pe putere.
Visa să
transforme războiul mondial într-un război civil. Specula şi el, ca şi
comuniştii de azi, pe ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de
patriotism. Generalul Erich von Gudendorff, şeful Statului Major German avea să
scrie: „Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o
mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere
militar. Trebuia să învingem Rusia”.
După ce ia
puterea, Lenin îi ajută, din interior, pe nemţi să învingă Rusia. „Decretul
despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea
fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar şi o gravă trădare de către
noua Rusie a aliaţilor.
România se
pomenise de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale
Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii,
bolşevicii stabilesc legătura cu germanii, întrebându-i care sunt condiţiile
lor. Partea germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri
pătraţi. Conform păcii de la Brest – Litovsk, condiţiile căreia Lenin i le-a
dictat lui L. Troţki (Lev Bronstein, născut la Telenești), ajuns al doilea om
după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să le accepte fără discuţii: Rusia
sovietică renunţa la 34 la sută din populaţia sa, 32 la sută din pământul
agricol, 89 la sută din minele de cărbune.
Buharin,
care vede în aceste cedări „o trădare a revoluţiei”, e numit de Lenin trădător.
Întrucât Petrogradul urma a fi cedat şi el benevol, Lenin mută capitala ţării
la Moscova.
Congresul
Sovietelor votează la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu
724 voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată
indemna populaţia „să nu opună rezistenţă armatei nemţilor”.
Cetăţenii
ruşi se întrebau, nedumeriţi: „Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină
în trenuri de pasageri, ca nişte turişti şi să ocupe oraş după oraş fără nici
un fel de luptă?!”
Lenin îşi
îndeplinea promisiunile luate. Dar în curând Antanta, din care făcea parte şi
România, avea să învingă Germania şi aliaţii ei. Astfel Rusia bolşevică a fost
salvată de „pacea ruşinoasă” de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care
Rusia rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.
„Revoluţia”
din 25 octombrie 1917, n-a fost decât o banală lovitura de palat, în ea „n-a
existat nici măcar un singur rănit”. În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată
filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci „o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă,
care s-a comportat cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate” (în cartea
lui D. Volkogonov, la pag. 192).
A fost o
trecere paşnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie
şi el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. „Semăna mai degrabă cu o
schimbare a gărzii”, îşi va aminti bolşevicul Suhanov. A doua zi însă
Petersburgul se trezi într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă.
Cea a începutului unui dezastru care nici acum, la 2004, încă nu s-a încheiat.
Deşi e
oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: Я русский бы выучил
тoлькo за то, что им разговаривал Ленин» – Aş învăţa numai Rusă pentru ceea ce
Lenin a vorbit ”),), Lenin îi ura pe ruşi.
Aşa zisa
«revoluţie din Octombrie» din 1917 a fost una orientată contra poporului rus.
Din componenţa primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care
făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld),
Krestinski, Stalin (Djugașvili), Troţki (Bronstein), nici unul nu era rus.
Alţi
conducători importanţi: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat
Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din
România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac
(leton), Mikoian (armean), Smidt (neamţ), Kaganovici (evreu), Radek (evreu),
Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi din
minorităţile asuprite de imperiul ţarist.
Astfel
Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lăţit fără scrupule peste
alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfârşitul lui
1917 – 475 erau nerusi şi doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari –
aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.
V. I. Lenin,
fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir,
şi calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmâcă
botezată, nu avea încredere în ruşi. După revoluţie recomanda „sarcinile de
mare exigență intelectuală să fie încredinţate străinilor, în special evreilor
şi să se lase treburile simple pe seama „proştilor de ruşi” (citatul e reprodus
de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui
Stalin: „Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul
nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum se menţionează
în certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”
Timp de
aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu
Stalin a fost cel care a declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar
le-a continuat. Există ordine de spânzurare, de împuşcare, de închidere a mii
de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre
buni”- V.I.Lenin.
La sugestia
lui Lenin în decembrie 1917 e creată CEKA – Comisia Extraordinară pentru
Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia i se acordă drepturi
nelimitate. Decretul lui „Despre teroarea roşie” menţionează: „Este esenţial ca
Republica Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia
în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi
rebeliunile alb – gardiste să fie împuşcaţi”. Nu cădeau sub incidenţa acestui
decret doar membrii partidului bolşevic, în rest CEKA avea dreptul să aresteze
şi să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca
arestările să se opereze în timpul nopţii, Lenin inventând şi termenul de
„duşman al poporului”.
Acest război
contra poporului rus şi a celorlalte popoare din URSS început de Lenin a
continuat până la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de
cetăţeni. Mai mulţi decât reprezentanţii ţărilor Europei pe toate câmpurile
celor două războaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare păcat al lui
Lenin şi al partidului comunist din ex-URSS.
Lenin
recunoştea o singură clasă – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate,
inclusiv ţărănimea, tot el dând „preţioasa indicaţie: „Spânzuraţi-i pe
conducătorii cercurilor chiabureşti”. Sau: „Împuşcaţi-i pe conspiratori şi
şovăielnici fără să întrebaţi pe nimeni” (p. 304).
În foametea
din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi
timp, la indicaţiile sadiste ale lui Lenin, țara trimite sute de tone de grâne,
bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din străinătate ca
acestea să declanşeze „revoluţia mondială”. La 7 decembrie 1922 Biroul Politic,
sub preşedinţia lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grâu
peste hotare – pentru a înfiinţa cât mai multe partide comuniste în Europa.
„Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.
Într-o
telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria: „Este timpul să încurajăm
declanşarea revoluţiei din Italia. După părerea mea, acest lucru presupune
sovietizarea Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”.
Sovietizarea
României a fost una dintre preocupările leniniştilor moscoviţi din toate
timpurile. Deşi până la 1917 Lenin menţiona în lucrările sale că Basarabia e
teritoriu care aparţine României, „…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi,
români…” etc.), după preluarea puterii se răzgândeşte.
Lenin
afirmase nu o dată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să
fie o anexă a partidului bolşevic: „problema literaturii trebuie să devină
parte componentă a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice că e „moşier”,
„un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e „un filistin jalnic”, despre
M. Gorki, că „mai crede în Tătuca Țarul”. La sugestia lui se ia decizia ca
elita intelectualităţii ruse să fie expulzată peste hotare, iar
intelectualitatea ucraineană „să fie deportată în zone îndepărtate ale RSFSR”
din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale şi ştiinţifice –
Șaliapin, Bunin, Berdeaiev (Vezi „Sensul Creației” cu prefața de A. Pleşu) ,
Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. îşi părăsesc patria.
Se mai
spunea că V.I.Lenin „iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată
la nici un spectacol. Deci, acest om care n-a văzut la viaţa lui nici o piesă
până la capăt va propune după revoluţie să fie închis Bolșoi Teatr – mândria
Rusiei din toate vremurile – cu indicaţia strictă: „Se vor păstra doar câteva
zeci de artişti la Moscova şi la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori
şi cântăreţi) pe bază de autofinanţare” în faţa clasei muncitoare. În rest toţi
marii artişti (inclusiv I. Șaliapin – decedat la 65 de ani, în 1938, la Paris)
sunt disponibilizaţi, ca inutili cauzei revoluţiei.
Lenin, ca
intelectual care dispreţuia intelectualii şi ca scriitor care dispreţuia
scriitorii, ştia: cu cât nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu
atât acestea vor putea fi mai uşor manipulate.
Biserica
Ortodoxă Rusă avea trecut până nu demult (poate-l mai are şi azi) numele lui
Lenin în calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22
aprilie.
Dar n-a fost
om care să-l fi urât cel mai mult pe Dumnezeu, căruia a şi încercat într-un fel
după 1917 să-i ia locul. Îi numea pe preoţi „contrarevoluţionari în sutane”.
Cere de la CEKA rapoarte despre „reprimarea revoluţionară a preoţilor şi a
altor funcţionari religioşi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care
consfinţea „pedeapsa cu moartea pentru preoţi”.
Indicaţiile
lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoţească trebuia împuşcat sau cel
puţin arestat. El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului Politic:
„Cu cât va fi mai mare numărul victimelor din rândul clericilor reacţionari şi
burghezi, cu atât mai bine”. Într-o altă scrisoare din acelaşi an va indica:
„Cu cât împuşcăm mai mulţi preoţi, cu atât mai bine”. Sunt confiscate raclele
sfinţilor ruşi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care
sunt dezbrăcate de aur şi argint şi profanate, zeci de tone de aur şi argint,
diamante, obiecte de preţ sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite
şi vândute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse
țări. Din 1918 până în 1924 au fost împuşcaţi „între paisprezece şi douăzeci de
mii de clerici şi laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de
biserici mai funcţionau 11 525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote
pe tot întinsul „ţării lui Ilici”.
Oraşul
Simbirsk, în care se născuse V. Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale
şi mânăstiri. În următorii ani toate clădirile de cult, între care şi biserica
în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer. Cimitirele au fost rase
de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel
al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl acestui monstru, căruia însă i-a fost
distrusă crucea, înlocuită cu un însemn bolşevic.
Se susţine,
fals, că Lenin era de o „modestie legendară".
În 1922 la
ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică statui „lui V. I. Lenin în oraşele Simbirsk,
Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localităţi. De
menţionat faptul că „modestul” conducător pierdea zile întregi ca să pozeze
armatei de sculptori care urmau să-l imortalizeze.
De
„modestia” lui Lenin avea grijă alt „mare modest” – I. V. Stalin, care în 1924
a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicaţia, ca „în fiecare localitate din
URSS să fie înălţat câte un monument dedicat conducătorului proletariatului
mondial”. În 1990 în fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui,
busturi amenajate dedicate lui V. I. Lenin. Pentru edificarea acestora se
plătiseră atâţia bani câţi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000
de apartamente. Locuinţe – pentru aproape un sfert de ţară.
Lenin a
murit acum 80 de ani. Autopsia a dovedit că moartea lui Lenin a fost provocată
de „o afecţiune incurabilă a vaselor sangvine”, consecinţă a unui sifilis
netratat în tinereţea „revoluţionară”.
Marele
Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, între primii
revoluţionari bulgari, cu mărturii care au fost reproduse acum câţiva ani în
presa de pe mapamond, inclusiv în „Literatura şi arta” – homosexual şi în
exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna
Krupskaia, ci pe „frumuşelul” Grișka Zinoviev ( Zinoviev către Lenin: „Te pup
pe tine şi fundul tău marxist”)
Dar
V.I.Lenin se trăgea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său îşi
pierduse facultăţile mintale în jurul vârstei de 40 de ani. Se ştie că V. I.
Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viaţă lătra ca un câine, în loc să
vorbească – scheuna jalnic, uitase să citească şi să scrie, medicul Kojevnikov
la 11 martie 1923 nota în jurnalul său că măreţul orator „spunea nu” unde
trebuia să spună „da” şi invers. Krupskaia e cea care îl învăţa de la o vreme
să vorbească. În 1923 deprinsese doar câteva cuvinte. Iată cuvintele cele mai
importante ale limbii pe care reuşise să le însuşească după luni de trudă:
„celulă” (de închisoare), „congres”, „ţăran”, „muncitor”, „popor” şi
„revoluţie”.
„Interesul
maselor” poate fi folosit doar în interes propriu. Împuşcaţi masele, invocând
interesele maselor! Propovăduiţi fără încetare că statul trebuie să fie condus
de popor, şi conduceţi-l în numele lui, fără să mai consultaţi poporul!
Unui
comunist totul îi este permis. Orice ticăloşie făcută de un comunist este
morală, şi orice ticălos dacă-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a
dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: „Noi nu credem în moralitatea
eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate!”). Într-o
discuţie cu bolşevicul Vladimir Voitinski, a precizat nevoia de ticăloşi a
bolşevicilor: „Partidul nu este o şcoală pentru doamne… un ticălos poate să fie
exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”.
Toate
metodele propuse de Lenin pentru a schimba faţa lumii sunt metode teroriste. V.
I. Lenin a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos
ca Ben-Laden, Carlos „Şacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.
Cât unii vor
încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin ne pot face fericiţi vreodată,
iar noi îi vom şi crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos
în afara istoriei de istoria însăşi.
Acad. Nicolae
DABIJA
Nicolae
Dabija (n.15 iulie 1948, comună Codreni, raionul Cimișlia, Republica Moldova),
este scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, Membru de
Onoare al Academiei Române (din 2003).
Sursa: Ion
Lazu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu