Emil Cioran şi Holocaustul din România
Ion Coja
„E timpul să spunem răspicat că i-am
ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem
decât să recunoască adevărul!”
În revista „Cadran politic”, anul VII,
nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din
interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să
mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe
autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris.
Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa
îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu
pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din
partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat
de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene
de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea
solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris
multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce
era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi
asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul
publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu
precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi
fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:
„Ion
Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum,
la întretăierea dintre milenii?
Emil Cioran:
Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci
să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să
rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem
răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi.
Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură
cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască
doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci,
vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte
îngrozitoare.”
Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul
să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat
la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă,
i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât
de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel
mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne
defăimeze pe toate drumurile!
Iată însă că evreii nu se simt
datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei
umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil
ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la
români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa
se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în
legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost
holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust
să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei
internaţionale!…
Cioran, care a scris o mulţime de
lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi
cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră
mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne
defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în
România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura
„cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare
senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici
unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre,
considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe
acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi
onest…
Oare la fel vor proceda şi cu
declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui
Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că
plouă!
…Da, sunt convins că ne aflăm în faţa
unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului
din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte
cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea
vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că
ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul
răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza
holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil
Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această
dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al
argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice,
ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea
de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al
argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea
condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit
în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită
să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu
merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!
…Să revenim la text! Nu cunosc
interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte
declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este
vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile
de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie
deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia
că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă
acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur
este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul
detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de
crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis
evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca
binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai
spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu
recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de
onoare şi de omenie.
Numai că dinspre evrei se aude cel mai
tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat
stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul
rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe
care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu
pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au
genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu
şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri
încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care
ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se
acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună
purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească,
palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară
dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele
greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în
justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de
noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi
răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să
plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…
…Pun aici capăt, deocamdată, altor
comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai
…productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest
magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu
Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către
faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate
de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am
priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare
a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat
Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un
fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă
generaţie, a dascălilor, mentor necontestat! Ţineau cu toţii să-i ştie părerea
şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache
avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul
gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său
lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text
semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar…
Deci cedase! Se apucase de scris!…
La a doua întâlnire, în Jardin de
Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la
câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări
metafizice. Cioran mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a
trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când
interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american
în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine
minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai
mult nu am discutat despre evrei în 1986.
Am făcut-o în 1988, iată, anul când
Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia
mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia
din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în
toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai
optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre
Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe
Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi
împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile
bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă
satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În
mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în
jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile
lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor,
organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că
în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să
iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor
interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,
Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!” Şi a continuat spunând că aceste informaţii,
primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul
pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă
istorie decât tineretul dezabuzat din Occident… La acest punct al discuţiei eu
am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun
astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să
răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu
intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat
cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi
personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul
românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ,
provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o
instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări,
inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva
românilor, a intereselor României.
Ideea mea, discutată şi la Bucureşti
cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în
presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia
unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe
tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în
decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au
declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate
planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre
genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” –
formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea
României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…
emil-cioran
Foto.Emil
Cioran
Dacă, prin mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul
anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul
locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic
inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi
când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane,
chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp
ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici
de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente,
antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de
stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a
planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat
de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub
tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva
românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi
evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului
de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă
esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus
eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”,
declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste
americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i
cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam
următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una
dintre cele mai importante din Statele Unite cu Israelul, a aflat că există în
Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial,
deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu
aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de
evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au
iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică,
evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a
basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea
informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în
stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din
Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă
că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de
frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse
mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în
ochi răşinăreanul…)
Surpriză mare însă pentru ziarista
noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice
reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat
atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz,
dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista
pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care
vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi
ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio
explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat
refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule
Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia
aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
Cioran mi-a declarat că nu a avut
răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l
dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la
emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism
instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
Probabil că de la discuţia cu Cioran
a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte
de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am
imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr.
Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este
nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine
ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea
interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l
obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată
dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care
fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi,
de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
Aşadar, un Cioran preocupat de
problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest
subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama
de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi
mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă
belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele
Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii
noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se
grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia
în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic
al lobyului jidănesc!…
…Cu aceste rânduri – dreptul meu la
replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5
din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea
Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul
articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie
deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare
diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu
seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru
cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu
Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român. Se numără printre
cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm
Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold
Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigfried
Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum,
autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei sale în
Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani
netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe
evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte
rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu,
spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai
dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având
asa ceva…
Iată, aşadar, că un român de talia
lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc: „Să spunem răspicat că i-am
ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem
nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege
exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…” Aştept să
văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat
de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării
istorice.
Mă uit la lista neînduraţilor noştri
acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri,
divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun
rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate,
incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile
bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se
neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de
măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare.
Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!
https://curentul.net/2009/07/06/emil-cioran-si-holocaustul-din-romania/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu