Mircea Dorin Istrate - POEZII DE SÂMBĂTA SEARA

 

POEZII  DE  SÂMBĂTA  SEARA

,,Cu ochii-nlăcrimați”

 

~*~ 

M-AȘTEAPTĂ  BUNA...

 

Cu ochii plânși și întristați, la Domnul rugători,

Că în bătaie i-a pierdut pe dragii ei feciori,

Pe Buna, eu așa o știu, gândind mereu cu ură

Că viața ei prea mult i-a fost, o lacrimă-n prescură.

 

Cu Domnul  s-a certat ades, că ea, bună creștină

Păcate-n viață n-a făcut să-i bage  Dânsul vină,

Și-atunci de ce, din ceia mulți câți împânzesc pământul,

Ei ia venit ca și sortit, să aibă pătimitul.

 

Pe Moșu l-a pierdut la fel, în Prima ce-a Bătaie,

La plâns atât cât a putut, ca multele, cu jale,

Apoi, la rând, când s-a pornit Bătaia ceea Mare

S-au dus și bunii ei feciori, pe drum fără cărare.

 

A văduvit un șir de ani, cât viața-i să se gate,

Cu inima și sufletul mereu îndurerate,

Doar clipa ceea de pe urmă i-a fost o bucurie

Știind c-o fi cu-a ei  cei dragi, acolo-n veșnicie.

*

La toți ce-au fost din neamul meu, în rugă de iertare

Le pun și eu atunci când pot, un muc de lumânare,

Să știe că, aminte eu, îmi mai aduc de-acuma

De toți pe care i-am știut, dar mai ales, de Buna.

 

Că ea mi-a spus, când eram mic, poveștile frumoase,

Cu MOȘUL nostru din-ceput ce-n zile norocoase

Umbla pe-aicea, pe la noi, ades cu Petre, Sfântul,

Să vadă cei cu-aceia ce, au împânzit pământul.

 

Și-apoi povețe cât mi-a dat, le țin o viață minte,

Să fiu smeri, cinstit și bun, ca cei de dinainte,

S-ascult mereu de ce-i mai mari, să țin cu rost cel Post

Și-n fiecare zi la cer să-nalț, un Tatăl Nost.

 

Să îmi iubesc, cât voi trăi, Părinții, Neamul, Țara,

În cele sfinte să trăiesc din zori și până seara,

Și-n urma mea să tot privesc, să știu ce-i înainte

Și  rele câte-am tot făcut, mereu să le țin minte.

**

De mult s-a dus, Bunica mea, acol’, la cele sfinte

Cu neamul  fie împreună cum fost-au înainte,

Din când în când, în câte-un vis, îmi spune că m-așteaptă,

Eu înc-o văd, ca niciodat’, cu fața-mbucurată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

EU  SUNT  COPIL  DE  ȚARĂ

 

Eu sunt copil de țară, prin lume-un pic domnit,

Dar cu hotaru-n gându-mi, și-n dor nemărginit

Pentru țăranul care, pe veci s-ampreunat

Cu sufletul țărânei, s-avem de îmbucat.

 

Eu sunt copil de țară, de-acolo am pornit

Să urc cărarea vieții spre cele ce-am râvnit,

Luându-mi în desagă curatul celei lumii,

Averea din învățul primit de la străbuni,

În toate adevărul și cea bunăcuvință,

Smeritul cât se cade, puterea din credință,

Speranța în dreptatea ce-o face Dumnezeu,

Stăpânul peste toate și nu nimicul, eu.

 

Nu pot avea cuvinte de caldă mulțumire

La cât mi-a dat, el, satul, să am de viețuire,

Respectul pentru semeni, ce ți se-ntoarce ție

Și buna cea purtare din fragedă pruncie

Și-a mele toate fapte să fie numei bune,

Prin ele să-mi fac fală și-n lume un renume,

Să nu uit niciodată de neamul ce-am lăsat

Să zilniceasă încă, acol’, la mine-n sat.

 

Iar când o fi la urmă,  la el vreau să mă-ntorc,

Cu-ai mei, în Dealul Crucii, vecia să mi-o torc,

Și-n scrisul de pe cruce pomelnic să rămân

În cuibul unde fost-am cândva, un bun român.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

VIS  DE  PRIMĂVARĂ

 

Motto: Vor înflorit melinii, înviorând Ardealul

Cu  movul lor pe cerul scăldat în preacurat,

Mirosuri îmdulcite învălui-mi-or dealul

Și parc-am fi cu toții în Rai de-adevărat.

 

Ții minte cum odată, ca tineri fără  vină,

În crângul plin de floare pe tainice cărări,

Cu simțurile-aprinse, ținându-ne de mână

Ne îndulceam ființa, în mii de sărutări.

 

Și-n cele lungi clipe, în calde jurăminte,

Sub patrafir de ramuri, al nostru gând curat,

Ce inima simțit-a și-nflăcărata minte

Înfiorat cuvântul, de-apururi  ne-a legat.

 

Eram atunci în lumea visărilor rebele,

Și-n strânsă-mbrățișare urcam în spre ceresc,

Era clipita ceea de vrajă și de miere

Cum n-a mai fost de-atuncea o alta în lumesc.

 

De ce nu lași Tu, Doamne, cea vreme-a tinereții

Cât vrea să îmi rămâie în drag si-n fericit?

De ce  nu vrei Mărite, ca pe cărarea vieții

Lungească-se clipita trăită-n îndulcit?

*

Acum, în mersul lumii, o altă primăvară

Tot vine în rotire aminte să-mi aducă,

De cum a fost odată, la început de vară

Când sufletu-n visare pe alte căi apucă.

 

Tu nu mai ești acolo, iubire de-altădată

Să mă aștepți cu simțuri arzânde și-n fior,

Doar umbra amintirii în vis mi te arată

Ținându-mă de mână, prin crângul plin de dor.

**

În boaba unei lacrimi ce-am pus-o-n tăinuire

Te mai sărut odată icoana mea din gând,

Rămâi acol’ de-apururi, smerită-n amintire,

Să-mi fericești visarea, în nopți tot rând la rând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

  

STÂLPI  DE VEŞNICIE

 

Când greul vieţii-apasă, ai noştri umeri slabi

Şi frigul deznădejdii în suflete-nserează,

Când un pustiu de gheaţă înlănţuie în alb

Al nostru trai de-acuma şi-al celor ce urmează,

 

Când nu mai sunt modele de bravi şi mari bărbaţi

Ce facă ’nalte fapte pe-a timpului cărare,

Pe care noi să mergem de ei îmbărbătaţi

Să împlinim cu dânşi mărita lor visare,

 

Atunci, cătăm cu gândul spre vremile trecute

Trezindu-i din uitare pe cei de-odinioară,

Ce-au stat cu mintea trează duşmanul să-l înfrunte

Ca nimeni vamă vieţii de-aicea  nu mai ceară.

 

Doar ei în al nost’ suflet sunt stâlpi de veşnicie

Ce-or dăinui în vreme urmaşi după urmaşi,

Ca numele şi fapta de-apururi să ne fie

Cărări pe care calce mereu ai noştri paşi.

 

***

Acuma vremea-i tristă, amară, mincinoasă,

Că cei din fruntea ţării au numai grija lor,

De-aceia idealuri, speranţe, mor sub coase

Aflate-n mâini străine ce-adună tot ce vor.

 

Tâlhari ne-nconjoară, ne fură din avere,

Ne umilesc în toate şi ne vorbesc de rău,

Trădarea prea se iartă şi nu-i precum se cere

Pe eşafod să-mi steie în faţa la călău.

 

Alegem fruntea ţării din cei ce mint mai mult

Vânzându-ne himere în vorbe îndulcite,

Iar noi, ca prostovanii nu ştim că dedesubt

Doar ei şi-a lor se-ngraşă cu-averi ce-s nesimţite.

*

Ne merităm ce-a soartă şi răul ce ne-ncearcă

Că lenevim în spirit şi-n suflet suntem goi,

Tot repetăm într-una greşeala ce ne-ncarcă

Desagii vieţii noastre, cu-amaruri şi nevoi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

ÎMBIETOARE  TIMPURI,

SMERIT  VĂ  CER  IERTARE

 

Motto: ,,Prea de mult a mele simţuri mă îndemn să merg acasă,

Prea de mult a mele treburi mă opresc şi nu mă las,.

Dar acum sfârşit-am toate chiar de încă mi-a fost greu,

Iar de mâine fi-voi sigur, c-am să merg, în satul meu.’’

 

Ca să scurtez spre casă, las pasul să să-mi apuce

Prin iarba încâlcită crescută pe cărare,

Ce dă în drumul ţării, iar de acol’, ,,La Cruce’’

Scobor pe după garduri, pe urmele de care.

 

Mă simt de-acuma câini lătrându-mă cu ciudă

Că le-am stricat hodina la umbra răcoroasă,

Eu nici că-i bag în seamă de ce fac ei cu trudă

Să-şi merite cel nume de gură sândăcoasă.

 

Pe punte trec cu grijă, că podina-i mâncată

De vremi, de ploi, de toate cât timpul le adună

Şi-ajung pe drumul morii la uliţa-nfundată

Cu case mici, ochioase, crescute ca din humă.

 

Aicea în umbrare mi-e cuibul de născare

În care soarta vrut-a să vin şi eu pe lume,

Să-mbucur scurta viaţă, la fel ca fiecare

Din cei pruncuţi ce fost-am a satului minune.

*

În fulgerarea clipei mă văd ca-ntr-o oglindă

Copil în raiul lumii cu toate preacurate

Şi-i văd pe-ai mei de-acuma cum stau cuminţi în tindă

Îmbucurându-şi ochii în lacrimi adunate.

 

Şi-n veri mă văd la scaldă pe maluri de Târnavă

Cu alţi copii la joacă, uitaţi în voia sorţii,

Mâncând grădini de poame întinse ca pe-o tavă

De merii cei văratici, de pruni din faţa porţii.

 

În ierni urcam pe Coastă cu săniile-n spate

Să coborâm la vale pe-o urmă bătucită,

Şi-n lungă hărmălaie a noastre glasuri sparte

Îmi răscoleau tot satul şi clipa-n loc oprită.

*

Din dulcea mea visare mă reîntorc spre casă

Şi-nfioratul suflet o clipă stă pe loc,

Că n-am mai fost pe-aicea de când am stat la masă

Cu cei ce-s azi un nume, pe cruci făr’ de noroc.

 

Cu grijă bat în poartă, dar nimeni nu-mi deschide

Că timpul mi-i luat-a pe bunii mei părinţi,

Ce de acum îs humă în dealul ce-i cuprinde

Pe toţi ce-au fost în viaţă măriri, ori pătimiţi.

 

Căzut îi şoşul porţii şi înierbată-i curtea,

Fântâna-i nămolită, iar cumpăna-ntr-o parte,

S-a tot micit târnaţul de îl ating cu fruntea,

Ferestele orbite au ochiurile sparte.

 

Deschid cu grijă uşa în scârţâit a jale

Şi nimeni nu îmi zice de-acum un  bun venit,

Doar Maica Născătoare, iconă-ntre ştergare,

Zâmbeşte întristată din timpul rătăcit.

 

E rece jaru-n sobă, iar pe blidar o cană

Îmi pare că mă-mbie cu lapte muls, curat,

În ler aşteaptă încă să facă o tocană

Ce-a cratiţă ce încă pe toţi ne-a săturat.

 

Pe laghiţă-i sucala din vremea cea uitată

Cu ţevile făcute ’nainte de culcare,

Iar patul plin de perini îmi spune că m-aşteaptă

Să-mi de-a la osteneală, hodina dumisale.

 

*

Nimic nu-i ca ’nainte şi nici n-o să mai fie

Că veacu-i dus de-acuma cu toate ale sale,

Aşa că doar în minte mai poate să re-nvie

Ce-a lume rătăcită pe-a sufletului cale.

 

Acum, aceea lume ce-i fum şi e visare

O pun în al meu suflet icoană lăcrimată,

Şi-n tainiţă de minte va sta spre neuitare

Cât inima mai poate să-ndure şi să bată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

ASFINŢITUL  ZILEI

 

Coborând spre dunga zării către-o margine de deal

Înroşindu-şi şi scurtându-şi ne-ncetat a sa lumină,

Soarele în pâlpâire pune iară pe Ardeal

Vălul serii, ca să-ndemne truditorii la hodină.

 

La bătrâna mănăstire toaca bate jeluită

Iară dangătul de clopot îmi mângâie înserarea,

Slobozind din jugul trudei ziua asta înrobită

Ca să de-a răgaz la fire, să-şi mai stâmpere lucrarea.

 

Pe hotare, ostenitul mai încheie-o zi de sapă

Mulţumindu-i la Măritul că mi-l ţine-n sănătate,

Într-o cruce el cuprinde cerul tot, pământul roată

Tot sperând că poate mâine, ce-a postate o s-o gate.

 

Moleşită de căldură ciurda vine însetată

Să se-adape-n valea rece într-o clipă de visare,

Făcând larmă-n neastâmpăr, câinii s-au pornit şi latră,

Iar pe cer s-aprin de grabă, stelele din Carul Mare.

 

***

Acum noaptea stă să cadă peste lumea obosită

Şi-n visările de miere se adună taine sfinte,

Până mâine dimineaţă, când o rază răzvrătită

Iar întoarce astă lume, cum ea fost-a mai înainte.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

HRISOVUL  LUI  STEFAN

 

Cămilare, ai poruncă de la Ştefan, domnul mare

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

 

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

 

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

 

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

 

Toate astea scrie dară cămilare, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi c-aşa am vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

BĂTRÂNA  PAROHIE

 

Bătrâna parohie ce-mi tot îngână veacul

Cu-a ei bisericuţă din gârbovitul deal,

Ţinutu-ne-a-n iubire şi-a tot iertat păcatul

Făcut de trăitorii cinstitului Ardeal.

 

Toţi popii şi diecii ce s-au rotit într-una

Şi-acuma-s amintire în ţintirim, pe deal,

Cu lacrima credinţei au însfinţit ţărâna

Să ţină veşnicia frumosului Ardeal.

 

S-a înegrit de vreme argintul din odoare,

Rărit e patrafirul şi strana-i subrezită,

Iar la icoana Maicii, de-atâta sărutare

S-a şters demult feşteala din vremea învechită.

 

În fumul de tămâie s-a-nmiresmat altarul

Cu sfinţii cei cucernici din lumea de apoi,

Tu-n rugă prea sfielnic speranţe-ţi pui cu carul

Când ceri să te ajute că treci prin mari nevoi.

 

Un muc de lumânare spăşit îmi priveghează

Altaru-n care timpul i-acuma cuibărit,

Ţinând cu-a sa lumină în linişte şi pază

Biserica, pămânul şi cerul nesfârşit.

 

***

Când seara pune vălul pe lumea ostenită

Şi umbra ei se-ntinde lăţindu-se mereu,

Un clopot îmi vesteşte, că ziua ce-a sfârşită

Ne-o da-o iarăşi mâine, Slăvitul Dunnezeu.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

CUVENITA  CE-A  DREPTATE

 

Motto: ’’De o vreme, mult prea lungă, tot mă rog la ceruri ’nalte,

La Măritul, la Fecioară şi la sfinţii care-i ştiu,

Să ne facă mai degrabă cuvenita cea dreptate

Pentru neamul meu trudalnic, ce-i cu sufletul pustiu.’’

 

Când aici ne-ai pus, Slăvite, în cuibar de veşnicie

Să ne facem zilnicitul sub o umbră de noroc,

Ne-ai lăsat averi cu carul să le-avem drept bogăţie

Câte zile sorocit-ai, să trăim în ăsta loc.

 

Şi bărbaţi ne-ai dat, ca unul, să păzească moştenirea

Şi hotarul ce pe-atuncea se-ntindea în necuprins,

Noi trăit-am bună vreme tot lăţindu-ne moşia

Şi urcând în fala lumii, al nost’ nume-n lauri prins.

 

Dar veniră, într-o vreme, de la margine de zare

Roi de neamuri călătoare hămesite şi-nsetate,

Ce ca marea de lăcuste tot luară fiecare

Din averea ce-am trudit-o de cu zori şi până-n noapte.

 

Prea puţini ne-ai dat în vreme domni cu dragoste de ţară

Ce cu viaţa pusă vamă au făcut moşiei scut,

Cu norodul dimpreună fost-au dânşi foc şi pară

Când nevolnicii de-afară peste noi stăpâni s-au vrut.

 

Azi, suntem săracii lumii într-o ţară prea bogată,

Umiliţi la noi acasă de vecinii dimprejur,

Înşelaţi în văzul lumii, cumpăraţi cu slabă plată

Şi ţinând cu munca noastră alte neamuri în huzur.

 

De-asta cer, ne fă dreptate, Doamne, că de-acuma neajunge

Nedreptatea şi minciuna cu ce fost-am înşelaţi,

Vamă cât am dat din toate, de la aur pân’ la sânge,

Şi obol de vieţi curmate pentru câte-am fost furaţi.

 

Fă-ne să uităm amarul ce ca umbra ne-nsoţeşte

Şi mai dă-le bucurie când trudalnicii te chem,

Mulţumi-te-om Preamărite, şi cum încă-i creştineşte

Ne-om sili în fapte bune câte zile mai avem.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

PÂNĂ  UNDE?

 

Până unde  Doamne,  coborâm în micnicie

Tot pierzând din cele bune cu ce fost-am învăţaţi,

Dând onoarea pe ruşine pentr-un pic de bucurie

Şi unirea pe ce-a vrajbă, ce dezbină orice fraţi.

 

Furtişagul şi ciupeala, mita, ura, necredinţa,

Toate relele din lume s-au lipit acum de noi,

Josnicindu-ne într-una şi slăbindu-ne voinţa

Pân’ ajungem robi la alţii, afundându-ne-n nevoi.

 

Vă-ntrebaţi de ce românul s-a-ndulcit de-acum la rele

Şi pe dos le face–ntr-una tot ce ştie şi-a-nvăţat?

Asta poate că de-o vreme nu mai are vii modele

Că pe cele prinse-n ramă, le-a uitat şi le-a trădat.

 

Mircea Dorin Istrate

 

  

NEVOIAŞUL  DUCE  LUMEA

 

Răstignit pe crucea vremii eşti mereu pe-acest tărâm

Nevoiaşule  ce-n viaţă n-ai gustat din bucurie,

Cu-a ta frunte aplecată slugărind câte-un stăpân

Tot ai vrut s-apuci clipita când mai bine o să-ţi fie.

 

Dar n-a fost să ai norocul celei zile-mbelşugate

Fără griji, fără durere, fără urmă de nevoi,

Să te lăfăi, cu fac alţii, în preaplinul cu de toate

Să te crezi că eşti în raiul lumii celei de apoi.

 

Nevoitu-te-ai în vreme să-ţi faci lucrul cât mai bine

Iar din cât ţi-a dat Măritul, împărţit-ai la săraci,

Împăcat ţi-a fost cel suflet preacurat, ştiind că vine

Mântuirea-n cele ceruri dacă-n viaţă bine faci.

 

Ce-o să laşi în astă lume risipitu-s-o-n uitare

Iar cel nume de pe cruce va fi şters de ploi şi vânt,

Vor veni, de-or vrea nepoţii, să-ţi aprind-o lumânare

Amintindu-şi că odată ai umbrit acest pământ.

 

Tu, şi toţi la fel ca tine, aţi ţinut această lume

Şi prin chinul vostru aspru voi a-ţi dus-o mai departe,

Din a voastră silnicie voi făcut-aţi zile bune

La aceia care-n lume, tot împart a lor dreptate.

 

Vremea ce-a fără necazuri e un vis dulceag, ferice,

O morgană care ţine lumea asta în mişcare,

O poveste ce-a trăit-o doar Adamul cel novice,

Dar şi el tot a pierdut-o în păcatul din născare.

 

Şi în vremea ce-o să vină, ca şi-n ceea din trecut

Până când mai pâlpâi-va viaţa asta-nşelătoare,

Tu vei ţine lumea asta pân’ te-i face rece lut

Iar bogatul huzuri-va, din trudalnica-ţi sudoare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

 

ATENȚIE     - 21. Martie este ,,Ziua Internațională a Poeziei”

 

SOARTA  POEZIEI

 

Din ce văd și-aud prin jur,

Din ce șimțul meu îmi sinte

Că a fost c-o zi ’nainte

Pe aici, pe împrejur,

Aș putea a scrie vesuri,

Dacă inima-mi dă ghesuri,

Căt  să-ncapă, îndesate,

În bordee și palate

Și-n volume necuprinse

De pe-a lumii fețe-ntinse,

Să-mi arate ce-ntrecut

Pe aici s-a petrecut

În cel veac, ce s-a trecut,

Cât întinsă mi-i durerea

Și amară-i ca și fierea,

Cât puțină mi-e iubirea,

Și cât încă-i fericirea.

 

Dar și-așa de-ar fi să fie

Munți cu vârf de poezie,

Cine dar să le citească?

Cine dar să le gândească?

Cine dar să se-nfioare,

Și-n visare să-mi mai zboare?

 

Au trecut acele timpuri

Când frumoase, mândre chipuri

De femei fermecătoare

Inspirau poeți în floare,

Când cea dragoste de țară,

De cel neam ce ne-nconjoară

Îți dădea avânt, putere

Ca să faci și a ta vrere,

Când trăiai în creștinesc

Închinat la cel ceresc,

Când ei moșii cei strămoși

De dreptate toți setoși

Dat-au viața lor ca vamă

De nimic să n-aibă teamă

Ca pe noi să ne învețe,

Să ne umple de povețe.

 

Azi, vă umplu-a voastră viață,

Înșirate ca pe ață,

Mici nimicuri, trecătoare,

Bârfe fără de valoare,

Clevetiri și minciunele,

Josnicii, trădări rebele,

Clipe scurte de trăire

Fără nici o tresărire

Ce se duc fără să lase

Urmea-adânci și sănătoase,

Ce se trec fără să fie

Un îndemn pentru vecie

Din cel rând, de poezie.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

&&&