La
ciocnit o vorbă
cu
Nichita
~*~
Taie
coasa iarba greu musteşte
Lumea
lîncezeşte-n libertate
Hai
Nichita Marele meu frate
Să
ciocnim o vorbă româneşte
Se tot
duce Lumea-n jos de-o vreme
Parcă
asudând de lehamite
Au
uitat poeţii de iubite
Şi nu
mai visează - scriu blesteme
Ţara
mea şi-a ta se stinge-n vrajbă
Nu
ne-ajunge limba pentru-a spune
Împroşcăm
din ochi amărăciune
Sublimând
în simplul “Ia mai taci, bă ! “
Simt
ceva mortal aici Nichita
Ca o
straşnică detunătură
O fi
fost vreun glonţ uitat prin gură
Ori
cumva m-o fulgera iubita ?
Soarele-mi
tot lunecă de ziuă
Şi-mi
decurge gândul spre răcoare
Zău nu
înţeleg de ce mă doare
Tocmai
unde apa-mi bate-n piuă
Nu-nţeleg nici cerul cel de stele
Cum nu înţeleg nici luna plină
Pentru ce mă dor - n-am altă vină
Decât mai fiirea fiinţei mele
Lapţii Universului mă dor
De pe cer când gându-adună miere
Leac zeiesc la rău şi la durere
Cât mai sunt fiind ca să nu mor
Mai fiindcă nefiind - aş spune -
Vreo alternativă bolii mele
Mă cosesc de ierburile rele
Şi-nvelesc în ierburile bune
Ca să ne-ntâlnim spre asfinţit
Pe poteca dintre necuvinte
Eu în urmă, tu în înainte
Şi-ntre
noi o vorbă de ciocnit
~*~
MARIAN ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu