REFORMA
în TRANSILVANIA
(partea a II-a)
„Sinoadele
<<de unire>> din 1697,
1698 şi 1700
sînt pure plăsmuiri ale iezuiţilor, în
vederea întăririi
propagandei lor unioniste.” (Silviu Dragomir)
În Transilvania ecoul doctrinei
protestanţilor Luther, Zwingli şi Calvin a pătruns destul de uşor fiindcă saşii erau formaţi pentru a ajunge
reformaţi, adăugându-se astfel, fărâmiţării catolicismului într- o puzderie
de ordine monahale şi militare. „Când
Markus Pempflinger a ajuns, în 1521, jude regal şi în acelaşi timp greav (conducător) al saşilor, noua învăţătură a cunoscut o şi
mai mare răspândire.” (Preot evanghelic Wolfgang H. Rehner, Reforma lui Martin Luther şi Transilvania,
în Magazin istoric, August 2017)
După
înfrângerea turcilor în anul 1683, sub zidurile Vienei, de către armata
imperială habsburgică, aliată cu cea poloneză, alături de corpul de oaste valah
condus şi coordonat în taină, dar şi substanţial, de Domnitorul Şerban
Cantacuzino, s-a aşezat treptat regimul habsburgic în Transilvania. În 1686,
principele Mihail Apaffi al Transilvaniei a încheiat un acord cu imperialii,
iar în anul următor, habsburgii au intrat în Ardeal. Prin tratatul de la Blaj
din 27 Octombrie 1687, autorităţile săseşti şi maghiare le-au oferit 12 cetăţi
şi oraşe româneşti.
Transilvania
a rămas sub Coroana Habsburgilor 230 de ani, iar sub cea ungară 51 de ani.
În 4
Decembrie 1691, a apărut Diploma leopoldină emisă de împăratul Leopold I
(1658-1705), în 18 puncte care a fost o adevărată Constituţie pentru Transilvania
pentru un secol şi jumătate. Diploma
confirma privilegiile celor trei stări, maghiarii, saşii, secuii şi drepturile
celor patru religii recepte: catolică,
luterană, calvină şi unitariană, alături de legiuirile cele vechi Aprobate, Compilatele şi Tripartitumul lui
Werboczi, de care beneficiau doar maghiarii, sașii și secuii.
Consolidarea
stăpânirii habsburgice în Ardeal şi-a asumat-o Biserica romano-catolică, care a
trecut imediat la măsuri extreme faţă de creştinii ortodocşi români majoritari
în Transilvania.
Forţarea
acestora la unirea cu Biserica papei
şi ruperea relaţiilor lor cu fraţii din cele două Ţări valahe ortodoxe a devenit
acțiunea prioritară a ocupanților.
Preoţii
ortodocşi din Ardeal aveau aceeaşi stare cu iobagii, graţie prozelitismului
calvino-luteran impus de conducătorii calvini, traiul lor fiind la fel de aspru
cu a românului iobag.
Istoricii
iezuiţi şi cei greco-catolici experţi în mistificări, având o tradiţie milenară
în falsul pontifical,astfel cum se
recunoaște „60 de scrisori şi documente
papale, în parte false, în parte <<autentice>> dar cu modificări, plus decretalii ale
Papilor..., între care se află 48 de
documente falsificate.” (H.
Fuhrmann, Einflub und Verbreitung der
pseudoisidorischen Falschungen, 1972) au impus samavolnic acelei epoci
tulbure un presupus și pretins sinod de <<unire>> în 1697.
Cercetările unor mari istorici și teologi au consemnat faptul că
înscrisurile uniţilor erau „acte false, plăsmuite de iezuiţi mai
târziu. Înseamnă că nu s-a ţinut nici un sinod de unire în 1697 şi că
mitropolitul Teofil n-a fost amestecat în nici un fel de tratative de unire a
Bisericii sale cu cea catolică.” (Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII,
vol. I,Sibiu, 1920)
La aceleași concluzii au ajuns și alți istorici sau teologi în lucrări
de notorietate precum sunt:Ioan Crişan, Geschichte der Kirchlichen Union der Rumănem im Siebenburgen unter
Leopold I, Hermanstadt, 1882; George
Popoviciu, Uniunea românilor din
Transilvania cu Biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj,
1901; Ioan Lupaş, Desbinarea religioasă a românilor ardeleni
în lumina documentelor din întâia jumătate a veacului al XVIII-lea, în „Studii, conferinţe şi comunicări istorice”,
vol. I, Buc, 1928; Ştefan Lupşa, Biserica ardeleană şi <<unirea>> din anii 1697-1701, în „BOR”, LXVI, 1948; Liviu Stan, Adevărul asupra <<unirii>> religioase de la
1700, în „Ortodoxia”, I, 1949,
nr. 4; Mihail Dan, În jurul unirii cu Roma, cu deosebită
privire asupra rolului iezuitului Carol Neurautter, în „M.B.”, VIII, 1958, nr. 7-8; pr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, opera unei
întreite silnicii, în „BOR”,
LXXXVII, 1969, nr. 3-4.
Aşadar, pretinsa
unire
cu Roma în forma propagandei catolice a fost o acțiune programată, propusă şi
orchestrată după un scenariu papistaş deloc credibil dar eficient în final.
Atribuirea actului de unire Mitropolitului Teofil al Ardealului şi a celor 12 protopopi
în 1697, se infirmă printr-un
argument raţional imbatabil: dacă unirea s-a
întâmplat în 1697, de ce s-au repetet încercările de unire în 1698 şi s-a perfectat în 1701 ?!
Alegerea
mitropolitului Atanasie Anghel în vara anului 1697 s-a petrecut astfel:
Anghel era fiu de preot, pregătit în şcoala calvină
din Aiud, apoi călugărit şi prin imense sume de bani a câştigat încrederea guvernatorului Transilvaniei, care l-a propus
pentru locul vacant, dar trebuia confirmat de Mitropolia Ungrovlahiei. După
patru luni de pregătire la Bucureşti, a semnat un Îndreptar dogmatic, liturgic
şi canonic în 22 de puncte care consfiinţea dogma ortodoxă şi a fost uns. Din
Capitală a plecat încărcat cu daruri oferite de Domnul Constantin Brâncoveanu,
care îi reînnoia donaţia anuală către Mitropolia Ardealului de 6000 de galbeni.
În absenţa
candidatului lor Atanasie, iezuiţii, prin Paul Ladislau Baranyi, au lucrat
intens la mistificări, ajutaţi cordial de cardinalul Leopold Kollonich. Modelul
propus era cel de struţo-cămilă: românii
rămâneau ortodocşi dar, împleteau camilafca greacă cu pălăria de cardinal;
cultul rămânea acelaşi, cel tradiţional, dar era vasal celor patru puncte
iezuite deosebite şi definitorii: 1. Papa
este capul întregii Biserici; 2. Sfînta Împărtăşanie se poate face şi cu pîine
nedospită (azimă ca la iudei); Duhul
Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (filioque); 4. În afară de rai şi iad mai există un loc curăţitor numit purgatoriu.
Actul-stigmat
presupus “Manifest de unire” - <<carte de mărturie>>, din 7
Octombrie 1698, rămâne incriminator pentru catolici şi habsburgi pururea în
istorie.
Concluzia istoricilor şi teologilor
ortodocşi atestă faptul că, „hotărârea de
unire nu s-a luat în sobor, ci
semnăturile au fost culese individual, cu ocazia trecerii protopopilor
respectivi prin Alba Iulia sau foile cu semnăturile au fost luate de la un alt
act. De altfel, nici un izvor contemporan nu face amintire de vreun sinod la 7
Octombrie 1698. Rezultă că întregul <<manifest
de unire>>nu este altceva decît un
fals săvârşit de iezuiţi.” (Silviu Dragomir, op. cit.)
De aceea se şi spune că cel mai autentic fals este cel săvârşit de
iezuiţi.
Faţă de
actul mârşav, istoricul unit, dar mare ROMÂN Nicolae Densuşianu scria plin de revoltă, indignare şi consternare:
<<Avem
înaintea noastră o traducere din cele mai mişeleşti şi criminale, falsificarea
unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune
poporul român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română din Alba
Iulia...>> (Nicolae Densuşianu, Independenţa bisericească a Mitropoliei române de Alba-Iulia, Braşov-1893,
p. 44)
Imediat după ce
s-a aflat de samavolnicul act
întocmit și ajustat de mâna obscură a iezuiţilor,precum și
de faptul că erau furate bunurile de patrimoniu al ortodocșilor români, au început protestele antiuniaţie ale credincioşilor ardeleni din Blaj,
Hunedoara, Sibiu, Braşov, Bistriţa-Năsăud, Făgăraş şi alte părţi. Cel mai
virulent manifest scris, adresat papistaşului Atanasie a fost cel al valahilor
din Şcheii Braşovului: <<Noi,
părinte, papistaşi morţi, iar vii nu vom
fi... gata sîntem să ni se verse
sîngele, decît legea părinţilor noştri să pierdem.>> (Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti – 1992, p. 305)
Vătămarea nu
vine numai din afară, prin asaltul vrăjmaşilor externi, atei ori creştini, cât mai ales din lăuntrul
nostru, de la fraţii interni sau de
la sinele care nu este ancorat în tradiţie, în dreapta credinţă, în adevăr, în
libertate, în românism, prin cedarea ori compromisul laş al conştiinţei, care
este cu mult mai gravă.
„Nimeni altul nu-l va putea vătăma pe cel
care nu-şi face nedreptate lui însuşi.”
(Ioan Gură de Aur, Scrisori
din exil – Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Ed. Deisis,
Sibiu-2003, p. 233)
La apologia uniaţiei, privind efectele cultural-religioase ale unirii cu Roma,
de către vicarul capitular al Arhidiecezei Blajului Ioan Micu Moldovan
(1833-1915), episcopul Caransebeşului Nicolae Popea, replica susţinând că uniaţia „este o negaţiune a bisericii
noastre, care n-a putut să se formeze şi n-a putut să existe decât numai cu stricăciunea
bisericii pozitive ortodoxe.” (Nicolae Popea, Contra-critica la Critica d-lui I.M. Moldovanu (Vechia metropolia de N. Popea),
tipografia archidiecesana, Sibiu, 1873, pp. 22-23)
Mâna obscură care dictează, mâna obscură care dirijează, mâna obscură care mistifică, mâna obscură care încătuşează, mâna obscură care stigmatizează secular
naţiunea valahă din Transilvania, în voinţa de a-i lega pe românii ortodocşi de
civilizaţia străină, de catolicism,
de papism, mâna obscură de atunci
este la fel de prezentă și astăzi, iar efectele sunt la fel de dramatice pentru
Nația Română!
Între Românii creştini care au simţit pe
fiinţa lor ortodoxă încleştarea mâinii obscure a uriaşei Oculte s-a
numărat şi scriitorul, istoricul literar, filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, într-un
foileton de 600 de pagini, de comentarii ideologice, spunând ce nu s-a spus direct,
niciodată, apărute, dar nu în
volum tipărit, confesându-şi astfel, mâhnirea
şi consternarea în anul 1987, în Epistolele către Mitropolitul Antonie Plămădeală.
Înalt Prea Sfinţia Voastră,
„...Spre a traduce în faptă acest plan nu a
lipsit nimic, arată revoltat filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, presiunea diplomatică, politică, economică,
transportul întregii afaceri [care e, repet, politică şi nu confesională] în
domeniul culturii. E prea mult <<Blaj>>
în jurnalistica românească de azi ca să fie totul o întâmplare. Întâmplare e
volumul <<Blaj – vatră de
istorie>>, prefaţat de „monseniorul” Ion Brad? Întâmplare e recenzia
făcută acestei cărţi, în <<România
literară>> din 6 decembrie 1986 cînd se ştie că pe 9 decembrie se
sărbătoreşte ziua <<morţilor>>
uniţi?...Întîmplări să fie: reeditarea unor romane de acelaşi Ion Brad;
volumul lui Ioan Chindriş - <<Figuri de cărturari>>... Ascult, în
24 sept. a.c. la <<Voice of America>> interviul av. american Pamfil
Ripoşan [recunoscut drept <<prieten>> al mai multor preşedinţi de
state] care slăveşte <<Biserica Blajului>> şi profeţeşte
<<vremea ce va să vină>> cînd aceasta va ieşi din
<<întuneric>> - şi mă înfior.” (Artur Silvestri, Modelul Omului Mare – Zece „Convorbiri de
amurg” cu Antonie Plămădeală urmate de „Douăzeci şi opt de scrisori de
altădată”- Modelul şi memoria – Mitropolitul Antonie Plămădeală în efigie, Carpathia
Press, 2008, p. 60)
Aversiunea
totală a valahului – vlăscean pleacă de la definirea stalinismului, asimilat
aceluiaşi fenomen antinaţional, anticreştin, anticultural, antispiritual.
„E aceeaşi încercare de a înlocui forţele
organice, cu legătură lăuntrică în rădăcina populară, şi legitime, să le
înlocuiască, deci, prin artefact creol, prin hibrid care dispreţuieşte legea
tradiţională. Nu e doar o întâmplare că afacerea
unită place atât de mult acelora dintre staliniştii care sînt în viaţă;
căci, în definitiv, ce este
internaţionalismul proletar dacă nu un catolicism ateu?” Cu dragoste,
Artur Silvestri, 2 octombrie 1987, Bucureşti. (Modelul..., op. cit., p. 61)
Fiul ales al
Basarabiei – al României Tainice, Vlădica Antonie
Plămădeală este un alt Valah ortodox, un Şaguna al secolului XX, faţă de care mâna obscură s-a chircit,
a rămas stearpă, fiindcă fiinţa sa îşi trăgea seva din Străbunii părinţi ai Cetăţii Stolniceni, sat de stolnici atestat de pe vremea
marelui rege Burebista (82-44), care au luptat pentru dacoromânism, pentru „Limba
noastră.” „Şi luptă şi azi.”
(„Constelaţia lirei”)
Uniatismul papistaş s-a canalizat pe naţionalismul latin al Şcolii ardelene.
Fondatorii
mişcării iluministe Şcoala ardeleană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, I. Piuariu-Molnar,
Radu Tempea, D. Bojincă ş.a., au fost şcoliţi la Colegiul iezuit de la Blaj şi Colegiul
iezuit De propaganda fide – Roma.
Primii trei au fost călugări uniţi, cărora ierarhul lor Ioan Bob le-a permis
ieşirea din cinul monahal în 3 August 1784.
Samuil Micu
alcătuieşte în 1778 lucrarea istorică, Scurtă
cunoştinţă istorică a originilor şi progresului naţiunii daco-romane sau cu un
cuvânt barbar numiţi a valahilor de la începuturi pînă în secolul XVIII, nu
pe acurateţe ştiinţifică, nici pe adevăr teologic, ci tendenţios, pe propagandă
latină, după îndrumările papistaşilor.
În 1780,
Samuil Micu şi Gheorghe Şincai au publicat la Viena, prima gramatică a limbii
române, Elementa linguae daco-romane sive
valachicae, „demonstrând” latinitatea
limbii dacoromâne, expunând tezele istorico-lingvistice ale Şcolii ardelene. În
Martie 1791, fruntaşii Şcolii ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru
Maior, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheş, Ignatie Darabant, Petru Para, au
înaintat împăratului Leopold al II-lea, un memoriu în numele naţiunii valahe
din Ardeal, numit Supplex libellus
Valachorum Transilvaniae, prin care cereau drepturi politice pentru românii
din Transilvania, drepturi şi libertăţi cerute anterior şi de episcopul unit
Ioan Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768), promotorul luptei politice naţionale a
ardelenilor. În anul 1811, a apărut Hronica
românilor şi a mai multor neamuri, a lui Gh. Şincai, iar în 1812, a apărut
la Buda, Istoria pentru începutul
românilor în Dachia a lui Petru Maior, an în care I. Budai-Deleanu a scris Temeiurile gramaticii româneşti. (Dicţionar
Cronologic – Literatura Română, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti -1979)
Şcoala
ardeleană – o mişcare culturală prolatină, de elită, care prin mentorii ei uniţi a fost în primul rând vocea latină a catolicismului în sânul
Ortodoxiei şi Românismului transilvănean pentru încercarea de convertire a valahilor la uniatism, iar
în al doilea rând vocea românismului
împotriva jugului habsburgic.
Cronicarul
secui Cserei caracteriza astfel
schimbarea suzeranităţii ardelenilor:
„Sărmana Transilvanie a schimbat jugul de
lemn al turcilor cu acel de fier al Habsburgilor... Cîtă vreme căutăm
libertatea, am căzut la strîmtorare şi iobăgie cu atît mai mare, nu mai avem
nimic, toţi am fost jefuiţi, care de neamţ,
care de curuţ (ungur) şi totuşi trebuie să plătim dări, iar înaintea neamţului nu avem credinţă şi omenie nici cît un cîine; jugul de
lemn era greu, am vrut să-l sfărîmăm din grumazul nostru, aruncară însă asupra
noastră jug de fier cu atît mai greu. Aşa păţeşte naţiunea care-şi caută mereu
stăpîni noi. Învaţă Transilvanie, învaţă, nu te însoţi cu Ungaria, pentru că
păsatul unguresc adeseori ţi-a ars gura şi totuşi nu ai ştiut trage învăţătură.”(Nagyajtai Cserei Mihaly Historiaja, Pesta,
1852, p. 116, 358)
Dureros este drumul pe spirala istoriei
acestui Neam dominat profetic de aceste adevăruri trăite de românii ce
permanent schimbă un jug cu altul, tot încercând să construiască o ”Românie
Normală „ !
Iezuitul
Anton Dunod, consilierul împăratului Leopold I, striga turbat în Dietă,
deputaţilor revoltaţi: „Majestatea Sa vă
va protegui cu voinţa sau împotriva voinţei voastre.” - <<Nelentes
valentes proteget vos Sua Maiesta>>. (Jakab Elek, Az erdelyi fejedelemseg utolso evei –
Ultimii ani ai Principatului Ardealului, în „Magyar Tortenelmi Tar” – Biblioteca istorică maghiară, Budapest,
1874)
Și am fost și
suntem ”proteguiți ” cu sprijinul și al nostru care întotdeauna credem că
”schimbarea ” conducătorilor va aduce un jug mai ”cool” !
În loc de
concluzie, gândurile Mitropolitului Antonie Plămădeală :
” Iubite
Artur Silvestri,
... Eu am spus întotdeauna: blajenii au făcut ce au făcut pentru că
erau buni români, nu pentru că erau uniţi. E zguduitoare cuvîntarea
lui Bărnuţiu din catedrala de la Blaj din
mai 1848. Şi Bărnuţiu era unit!” (Modelul..., op. cit., p. 63)
Proclamaţia lui Simion Bărnuţiu, despre
care amintea marele ierarh, a fost strigătul românilor pierdut în abis :
„Ungurii cheamă Ardealul la uniune. De fapta
aceasta atîrnă viaţa sau moartea. Deschide-şi ochii fiecare român.
Folosească-se de prilej pentru că sau cîştigă tot, sau pierde tot. Pierde şi ce
a avut pînă acum: naţionalitatea.
Ascultaţi strănepoţi ai Românilor ce trebuie să răspundeţi ungurilor sau saşilor: noi, pînă ce naţiunea nu va fi
ridicată la acel rang politic de care au dezbrăcat-o ungurul, secuiul şi sasul, nu ne unim.” (T.V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub
coroana ungară, I, Sibiu, 1902, p. 257)
„Ei ne acuză acum (uniţii), reia Vlădica Antonie, că revenirea (în 1948) s-a făcut forţat şi vorbesc, mai ales cei
din afară – cei dinlăuntru gîndesc – că e o faptă împotriva drepturilor omului
la religia pe care şi-o vrea. Problema nu se pune aşa. Anul revenirii, 1948, a
fost o restaurare, nu o convertire
forţată. Restaurările nu se fac totdeauna cu rugăminţi, şi cu flori. Ele se fac de drept. Mai ales în cazul
ortodoxiei transilvănene care, a rezistat prin ortodoxie cînd n-a avut nici
prinţ, nici guvern, nici constituţie. Le-a dat Şaguna, camuflate sub forme
bisericeşti. Uniaţia ne-a ajutat? Dimpotrivă. Ne-a rupt în două. Numai pentru
că ţărănimea a rezistat, nu s-au
maghiarizat toţi. Conducătorii s-au făcut Kleini, Lemenyi, Szabo... Nu toţi de
bună voie, dar au intrat în sistemul care le-o cerea. În palatele lor au apărut
papi cu tichie, grofi, cardinali. În casele ţăranilor uniţi au rămas icoanele
ortodoxe pe sticlă, cu sfinţi ortodocşi. Nici un Sfînt Francisc, nici o Sfîntă
Tereza, nici un papă. Ţărănimea a rămas ortodoxă mereu. De aceea a şi trecut în
1948, şi pînă acum, la ortodoxie, fără probleme.” Vă îmbrăţişez cu toată
dragostea Antonie, 10 decembrie 1987. (Modelul...,
op. cit., p. 63)
Nimeni dintre
oamenii raţionali ai ţării, istorici,
filosofi, sociologi, teologi, jurişti nu justifică uniaţia şi nici măcar nu amintesc de anul revenirii greco-catolicilor la credinţa străbună ortodoxă în 1948, când just şi temeinic s-a făcut Restaurarea.
A se pretinde
după 1990 din partea uniţilor din
Ardeal şi a celor din afară, ceea ce s-a restaurat legal şi canonic în 1948, în
Biserica Ortodoxă, înseamnă de fapt actualizarea actului mârşav, samavolnic,
iezuit şi papistaş din anul 1697.
În afara
clerului unit, a celui catolic de la
Roma, sunt câţiva intelectuali isterici,
precum colericul Boia, care fac o agitaţie de frondă sub faldurile Şcolii ardelene.
„Ei nu ştiu cum, continuă Mitropolitul
Antonie, dialogul epistolar cu Artur Silvestri, s-a făcut uniaţia. Că s-a făcut cu tunul, desfiinţînd precum Titus
Ierusalimul la anul 70, două sute de mănăstiri pe care le-a ras la nivelul
ierbii.
Nu ştiu cît l-au umilit pe bietul Atanasie
Anghel, numit de popor Satanasie,
coborându-l de la mitropolit la vicar al Arhiepiscopatului catolic din Ungaria;
Nu ştiu cît a suferit, exilat, Ioan
Inochentie Micu, zis şi el Klein, pentru că îndrăznise să ceară respectarea
condiţiilor de trecere la uniatism în 1700.
Nu ştiu de rolul iezuitului din coasta
episcopilor trecuţi la uniatism;
Nu ştiu de cîte ori episcopii au fost siliţi
să treacă de partea Budapestei, în momente cruciale din istoria românilor, cînd
românii trebuiau să fie uniţi;
Nu. Nu ştiu nimic din toate acestea. Au
nostalgii după Blajul tinereţilor lor şi e firesc. Şcoală, colegi, pater-i
îmbuibaţi cu fireturi roşii sosiţi de la Roma lui Traian... Îi înţeleg. Dar nu
le înţeleg lipsa de discernămînt politic. De cel bisericesc nu mai vorbesc. De unde să-l aibă?”
Vă îmbrăţişez cu toată dragostea,
Antonie al
Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului, 10 Decembrie 1987.
(Modelul..., op. cit., p. 64)
Sămânţa care a încolţit, a răsărit şi a
înmulţit buruiana, neghina în Grâul
Tradiţiei, Bisericii şi Românismului din Transilvania a fost Reforma
protestantă exprimată radical prin comunitatea saşilor.
Dezbinarea
Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal a
fost opera papei prin asaltul
iezuiţilor, a cardinalului Kollonich, a împăratului Leopold (crescut şi
educat de iezuiţi), iar bietul Atanasie – Satanasie a fost doar unealta prin
care ei au lucrat.
Atanasie – Satanasie, târnăcopul Ocultei papistaşe
a săpat adânc la temelia Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, pierzându-se
autonomia ei.
În locul
Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia, iezuiţii au pus Episcopia unită, vasală
ierarhului romano-catolic maghiar din Esztergom.
Lângă
ierarhul unit s-a înfipt ca un ţăruş
un iezuit cu puteri peste cel înscăunat și împăratul a ajuns patronul bisericii (confesiunii) unite,
hotărându-i ierarhul.
Potrivit devizei romane: <<divide et impera>>, s-a
semânat neîncrederea, dezbinarea, suspiciunea, revolta, ura între fiii
poporului dacoromân, putând fi uşor manevraţi, manipulaţi, dezmembraţi de
catolici şi habsburgi, de unguri şi saşi, rupându-se legăturile frăţeşti culturale-bisericeşti cu
Biserica Mamă a Ungrovlahiei.
Şcoala
ardeleană a avut un rol deosebit de activ pentru dezbinarea valahilor ardeleni, dezbinarea Bisericii Ortodoxe Române şi
dezbinarea Dacoromâniei.
Cu toate
acestea și în prezent, din păcate, sunt persoane care refuză să vadă adevărul,
sau le este greu să accepte că teza latinității noastre a fost și este folosită
împotriva intereselor legitime ale unui popor milenar geto-dac, stăpân pe
pământurile străbune, unde revelația creștin-ortodoxă i-a găsit la răsăritul
Stelelor de la care au învățat să se închine Soarelui Dreptății.
Ce s-a
întâmplat cu întregul patrimoniu , averea parohiilor ortodoxe formată din
locașurile de cult ortodoxe, casele parohiale, terenuri și păduri primite drept
danii de la credincioșii ortodocși, clădirile Episcopiilor și Mitropoliei ortodoxe,
seminariile și institutele teologice care au fost considerate samavolnic bunuri
ale celor trecuți la uniți?!
Acesta
este un subiect atât de amplu pe cât este de dureros și trebuie abordat serios,
fiind încă o lecție pe care refuzăm să o înțelegem corect și pe deplin.
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
26 Martie 2021
+ Soborul Bunei Vestiri, Sf. Mc. Montanus
preotul şi soţia sa Maxima
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu