NISTOROIU - REFORMA în TRANSILVANIA (partea a II-a)

 

REFORMA în TRANSILVANIA

                                                              (partea a II-a)

 

 

 

   „Sinoadele <<de unire>> din 1697, 1698 şi 1700

   sînt pure plăsmuiri ale iezuiţilor, în vederea întăririi

   propagandei lor unioniste.” (Silviu Dragomir)

 

 

          În Transilvania ecoul doctrinei protestanţilor Luther, Zwingli şi Calvin a pătruns destul de uşor fiindcă saşii erau formaţi pentru a ajunge reformaţi, adăugându-se astfel, fărâmiţării catolicismului într- o puzderie de ordine monahale şi militare. „Când Markus Pempflinger a ajuns, în 1521, jude regal şi în acelaşi timp greav (conducător) al saşilor, noua învăţătură a cunoscut o şi mai mare răspândire.” (Preot evanghelic Wolfgang H. Rehner, Reforma lui Martin Luther şi Transilvania, în Magazin istoric, August 2017)

  

   După înfrângerea turcilor în anul 1683, sub zidurile Vienei, de către armata imperială habsburgică, aliată cu cea poloneză, alături de corpul de oaste valah condus şi coordonat în taină, dar şi substanţial, de Domnitorul Şerban Cantacuzino, s-a aşezat treptat regimul habsburgic în Transilvania. În 1686, principele Mihail Apaffi al Transilvaniei a încheiat un acord cu imperialii, iar în anul următor, habsburgii au intrat în Ardeal. Prin tratatul de la Blaj din 27 Octombrie 1687, autorităţile săseşti şi maghiare le-au oferit 12 cetăţi şi oraşe româneşti.

 

   Transilvania a rămas sub Coroana Habsburgilor 230 de ani, iar sub cea ungară 51 de ani.

 

   În 4 Decembrie 1691, a apărut Diploma leopoldină emisă de împăratul Leopold I (1658-1705), în 18 puncte care a fost o adevărată Constituţie pentru Transilvania pentru un secol şi jumătate. Diploma  confirma privilegiile celor trei stări, maghiarii, saşii, secuii şi drepturile celor patru religii recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană, alături de legiuirile cele vechi Aprobate, Compilatele şi Tripartitumul lui Werboczi, de care beneficiau doar maghiarii, sașii și secuii.   

 

   Consolidarea stăpânirii habsburgice în Ardeal şi-a asumat-o Biserica romano-catolică, care a trecut imediat la măsuri extreme faţă de creştinii ortodocşi români majoritari în Transilvania.

    Forţarea acestora la unirea cu Biserica papei şi ruperea relaţiilor lor cu fraţii din cele două Ţări valahe ortodoxe a devenit acțiunea prioritară a ocupanților.

    Preoţii ortodocşi din Ardeal aveau aceeaşi stare cu iobagii, graţie prozelitismului calvino-luteran impus de conducătorii calvini, traiul lor fiind la fel de aspru cu a românului iobag.

 

   Istoricii iezuiţi şi cei greco-catolici experţi în mistificări, având o tradiţie milenară în  falsul pontifical,astfel cum se recunoaște  „60 de scrisori şi documente papale, în parte false, în parte <<autentice>> dar cu modificări, plus decretalii ale Papilor..., între care se află 48 de documente falsificate.” (H. Fuhrmann, Einflub und Verbreitung der pseudoisidorischen Falschungen, 1972) au impus samavolnic acelei epoci tulbure un presupus și pretins sinod de <<unire>> în 1697.

      Cercetările unor mari istorici și teologi au consemnat faptul că înscrisurile uniţilor erau „acte false, plăsmuite de iezuiţi mai târziu. Înseamnă că nu s-a ţinut nici un sinod de unire în 1697 şi că mitropolitul Teofil n-a fost amestecat în nici un fel de tratative de unire a Bisericii sale cu cea catolică.”  (Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I,Sibiu, 1920)

 

 La aceleași concluzii au ajuns și alți istorici sau teologi în lucrări de notorietate precum sunt:Ioan Crişan, Geschichte der Kirchlichen Union der Rumănem im Siebenburgen unter Leopold I, Hermanstadt, 1882; George Popoviciu, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901; Ioan Lupaş, Desbinarea religioasă a românilor ardeleni în lumina documentelor din întâia jumătate a veacului al XVIII-lea, în „Studii, conferinţe şi comunicări istorice”, vol. I, Buc, 1928; Ştefan Lupşa, Biserica ardeleană şi <<unirea>> din anii 1697-1701, în „BOR”, LXVI, 1948; Liviu Stan, Adevărul asupra <<unirii>> religioase de la 1700, în „Ortodoxia”, I, 1949, nr. 4; Mihail Dan, În jurul unirii cu Roma, cu deosebită privire asupra rolului iezuitului Carol Neurautter, în „M.B.”, VIII, 1958, nr. 7-8; pr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în „BOR”, LXXXVII, 1969, nr. 3-4.

 

    Aşadar, pretinsa unire cu Roma în forma propagandei catolice a fost o acțiune programată, propusă şi orchestrată după un scenariu papistaş deloc credibil dar eficient în final.

 

    Atribuirea actului de unire Mitropolitului Teofil al Ardealului şi a celor 12 protopopi

 în 1697, se infirmă printr-un argument raţional imbatabil: dacă unirea s-a întâmplat în 1697, de ce s-au repetet încercările de unire în 1698 şi s-a perfectat în 1701 ?!

 

   Alegerea mitropolitului Atanasie Anghel în vara anului 1697 s-a petrecut astfel:

Anghel era fiu de preot, pregătit în şcoala calvină din Aiud, apoi călugărit şi prin imense sume de bani a câştigat încrederea guvernatorului Transilvaniei, care l-a propus pentru locul vacant, dar trebuia confirmat de Mitropolia Ungrovlahiei. După patru luni de pregătire la Bucureşti, a semnat un Îndreptar dogmatic, liturgic şi canonic în 22 de puncte care consfiinţea dogma ortodoxă şi a fost uns. Din Capitală a plecat încărcat cu daruri oferite de Domnul Constantin Brâncoveanu, care îi reînnoia donaţia anuală către Mitropolia Ardealului de 6000 de galbeni.

 

   În absenţa candidatului lor Atanasie, iezuiţii, prin Paul Ladislau Baranyi, au lucrat intens la mistificări, ajutaţi cordial de cardinalul Leopold Kollonich. Modelul propus era cel de struţo-cămilă: românii rămâneau ortodocşi dar, împleteau camilafca greacă cu pălăria de cardinal; cultul rămânea acelaşi, cel tradiţional, dar era vasal celor patru puncte iezuite deosebite şi definitorii: 1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Sfînta Împărtăşanie se poate face şi cu pîine nedospită (azimă ca la iudei); Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (filioque); 4. În afară de rai şi iad mai există un loc curăţitor numit purgatoriu.

 

   Actul-stigmat presupus “Manifest de unire” - <<carte de mărturie>>, din 7 Octombrie 1698, rămâne incriminator pentru catolici şi habsburgi pururea în istorie.

 

    Concluzia istoricilor şi teologilor ortodocşi atestă faptul că, „hotărârea de unire nu s-a luat în sobor, ci semnăturile au fost culese individual, cu ocazia trecerii protopopilor respectivi prin Alba Iulia sau foile cu semnăturile au fost luate de la un alt act. De altfel, nici un izvor contemporan nu face amintire de vreun sinod la 7 Octombrie 1698. Rezultă că întregul <<manifest de unire>>nu este altceva decît un fals săvârşit de iezuiţi.” (Silviu Dragomir, op. cit.)

 

   De aceea se şi spune că cel mai autentic fals este cel săvârşit de iezuiţi.

  

    Faţă de actul mârşav, istoricul unit, dar mare ROMÂN Nicolae Densuşianu scria plin de revoltă, indignare şi consternare: <<Avem înaintea noastră o traducere din cele mai mişeleşti şi criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română din Alba Iulia...>> (Nicolae Densuşianu, Independenţa bisericească a Mitropoliei române de Alba-Iulia, Braşov-1893, p. 44)

 

   Imediat după ce s-a aflat de samavolnicul act întocmit și ajustat de mâna obscură a iezuiţilor,precum și de faptul că erau furate bunurile de patrimoniu al ortodocșilor români,  au început protestele antiuniaţie ale credincioşilor ardeleni din Blaj, Hunedoara, Sibiu, Braşov, Bistriţa-Năsăud, Făgăraş şi alte părţi. Cel mai virulent manifest scris, adresat papistaşului Atanasie a fost cel al valahilor din Şcheii Braşovului: <<Noi, părinte, papistaşi morţi, iar vii nu vom fi... gata sîntem să ni se verse sîngele, decît legea părinţilor noştri să pierdem.>>    (Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti – 1992, p. 305)

 

   Vătămarea nu vine numai din afară, prin asaltul vrăjmaşilor externi, atei ori creştini, cât mai ales din lăuntrul nostru, de la fraţii interni sau de la sinele care nu este ancorat în tradiţie, în dreapta credinţă, în adevăr, în libertate, în românism, prin cedarea ori compromisul laş al conştiinţei, care este cu mult mai gravă.

   „Nimeni altul nu-l va putea vătăma pe cel care nu-şi face nedreptate lui însuşi.”

(Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil – Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Ed. Deisis, Sibiu-2003, p. 233)

 

    La apologia uniaţiei, privind efectele cultural-religioase ale unirii cu Roma, de către vicarul capitular al Arhidiecezei Blajului Ioan Micu Moldovan (1833-1915), episcopul Caransebeşului Nicolae Popea, replica susţinând că uniaţia „este o negaţiune a bisericii noastre, care n-a putut să se formeze şi n-a putut să existe decât numai cu stricăciunea bisericii pozitive ortodoxe.” (Nicolae Popea, Contra-critica la Critica d-lui I.M. Moldovanu (Vechia metropolia de N. Popea), tipografia archidiecesana, Sibiu, 1873, pp. 22-23)      

 

   Mâna obscură care dictează, mâna obscură care dirijează, mâna obscură care mistifică, mâna obscură care încătuşează, mâna obscură care stigmatizează secular naţiunea valahă din Transilvania, în voinţa de a-i lega pe românii ortodocşi de civilizaţia străină, de catolicism, de papism, mâna obscură de atunci este la fel de prezentă și astăzi, iar efectele sunt la fel de dramatice pentru Nația Română!

 

    Între Românii creştini care au simţit pe fiinţa lor ortodoxă încleştarea mâinii obscure a uriaşei Oculte s-a numărat şi scriitorul, istoricul literar, filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, într-un foileton de 600 de pagini, de comentarii ideologice, spunând ce nu s-a spus direct, niciodată, apărute, dar nu în volum tipărit,  confesându-şi astfel, mâhnirea şi consternarea în anul 1987, în Epistolele către Mitropolitul Antonie Plămădeală.

 

                  Înalt Prea Sfinţia Voastră,

 

   „...Spre a traduce în faptă acest plan nu a lipsit nimic, arată revoltat filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, presiunea diplomatică, politică, economică, transportul întregii afaceri [care e, repet, politică şi nu confesională] în domeniul culturii. E prea mult <<Blaj>> în jurnalistica românească de azi ca să fie totul o întâmplare. Întâmplare e volumul <<Blaj – vatră de istorie>>, prefaţat de „monseniorul” Ion Brad? Întâmplare e recenzia făcută acestei cărţi, în <<România literară>> din 6 decembrie 1986 cînd se ştie că pe 9 decembrie se sărbătoreşte ziua <<morţilor>> uniţi?...Întîmplări să fie: reeditarea unor romane de acelaşi Ion Brad; volumul lui Ioan Chindriş - <<Figuri de cărturari>>... Ascult, în 24 sept. a.c. la <<Voice of America>> interviul av. american Pamfil Ripoşan [recunoscut drept <<prieten>> al mai multor preşedinţi de state] care slăveşte <<Biserica Blajului>> şi profeţeşte <<vremea ce va să vină>> cînd aceasta va ieşi din <<întuneric>> - şi mă înfior.” (Artur Silvestri, Modelul Omului Mare – Zece „Convorbiri de amurg” cu Antonie Plămădeală urmate de „Douăzeci şi opt de scrisori de altădată”- Modelul şi memoria – Mitropolitul Antonie Plămădeală în efigie, Carpathia Press, 2008, p. 60)

 

   Aversiunea totală a valahului – vlăscean pleacă de la definirea stalinismului, asimilat aceluiaşi fenomen antinaţional, anticreştin, anticultural, antispiritual.

   „E aceeaşi încercare de a înlocui forţele organice, cu legătură lăuntrică în rădăcina populară, şi legitime, să le înlocuiască, deci, prin artefact creol, prin hibrid care dispreţuieşte legea tradiţională. Nu e doar o întâmplare că afacerea unită place atât de mult acelora dintre staliniştii care sînt în viaţă; căci, în definitiv, ce este internaţionalismul proletar dacă nu un catolicism ateu?” Cu dragoste, Artur Silvestri, 2 octombrie 1987, Bucureşti. (Modelul..., op. cit., p. 61)  

 

   Fiul ales al Basarabiei – al României Tainice, Vlădica Antonie Plămădeală este un alt Valah ortodox, un Şaguna al secolului XX, faţă de care mâna obscură s-a chircit, a rămas stearpă, fiindcă fiinţa sa îşi trăgea seva din Străbunii părinţi ai Cetăţii Stolniceni, sat de stolnici atestat de pe vremea marelui rege Burebista (82-44), care au luptat pentru dacoromânism, pentru „Limba noastră.” „Şi luptă şi azi.” („Constelaţia lirei”)

 

   Uniatismul papistaş s-a canalizat pe naţionalismul latin al Şcolii ardelene.

 

   Fondatorii mişcării iluministe Şcoala ardeleană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, I. Piuariu-Molnar, Radu Tempea, D. Bojincă ş.a., au fost şcoliţi la Colegiul iezuit de la Blaj şi Colegiul iezuit De propaganda fide – Roma. Primii trei au fost călugări uniţi, cărora ierarhul lor Ioan Bob le-a permis ieşirea din cinul monahal în 3 August 1784.

   Samuil Micu alcătuieşte în 1778 lucrarea istorică, Scurtă cunoştinţă istorică a originilor şi progresului naţiunii daco-romane sau cu un cuvânt barbar numiţi a valahilor de la începuturi pînă în secolul XVIII, nu pe acurateţe ştiinţifică, nici pe adevăr teologic, ci tendenţios, pe propagandă latină, după îndrumările papistaşilor.

 

   În 1780, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai au publicat la Viena, prima gramatică a limbii române, Elementa linguae daco-romane sive valachicae, „demonstrând” latinitatea limbii dacoromâne, expunând tezele istorico-lingvistice ale Şcolii ardelene. În Martie 1791, fruntaşii Şcolii ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheş, Ignatie Darabant, Petru Para, au înaintat împăratului Leopold al II-lea, un memoriu în numele naţiunii valahe din Ardeal, numit Supplex libellus Valachorum Transilvaniae, prin care cereau drepturi politice pentru românii din Transilvania, drepturi şi libertăţi cerute anterior şi de episcopul unit Ioan Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768), promotorul luptei politice naţionale a ardelenilor. În anul 1811, a apărut Hronica românilor şi a mai multor neamuri, a lui Gh. Şincai, iar în 1812, a apărut la Buda, Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior, an în care I. Budai-Deleanu a scris Temeiurile gramaticii româneşti. (Dicţionar Cronologic – Literatura Română, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti -1979)

 

   Şcoala ardeleană – o mişcare culturală prolatină, de elită, care prin mentorii ei uniţi a fost în primul rând vocea latină a catolicismului în sânul Ortodoxiei şi Românismului transilvănean pentru încercarea de convertire a valahilor la uniatism, iar în al doilea rând vocea românismului împotriva jugului habsburgic.

 

   Cronicarul secui Cserei caracteriza astfel schimbarea suzeranităţii ardelenilor:

   „Sărmana Transilvanie a schimbat jugul de lemn al turcilor cu acel de fier al Habsburgilor... Cîtă vreme căutăm libertatea, am căzut la strîmtorare şi iobăgie cu atît mai mare, nu mai avem nimic, toţi am fost jefuiţi, care de neamţ, care de curuţ (ungur) şi totuşi trebuie să plătim dări, iar înaintea neamţului nu avem credinţă şi omenie nici cît un cîine; jugul de lemn era greu, am vrut să-l sfărîmăm din grumazul nostru, aruncară însă asupra noastră jug de fier cu atît mai greu. Aşa păţeşte naţiunea care-şi caută mereu stăpîni noi. Învaţă Transilvanie, învaţă, nu te însoţi cu Ungaria, pentru că păsatul unguresc adeseori ţi-a ars gura şi totuşi nu ai ştiut trage învăţătură.”(Nagyajtai Cserei Mihaly Historiaja, Pesta, 1852, p. 116, 358)

 

     Dureros este drumul pe spirala istoriei acestui Neam dominat profetic de aceste adevăruri trăite de românii ce permanent schimbă un jug cu altul, tot încercând să construiască o ”Românie Normală „ !

  

 

   Iezuitul Anton Dunod, consilierul împăratului Leopold I, striga turbat în Dietă, deputaţilor revoltaţi: „Majestatea Sa vă va protegui cu voinţa sau împotriva voinţei voastre.” - <<Nelentes valentes proteget vos Sua Maiesta>>. (Jakab Elek, Az erdelyi fejedelemseg utolso evei – Ultimii ani ai Principatului Ardealului, în „Magyar Tortenelmi Tar” – Biblioteca istorică maghiară, Budapest, 1874)

 

   Și am fost și suntem ”proteguiți ” cu sprijinul și al nostru care întotdeauna credem că ”schimbarea ” conducătorilor va aduce un jug mai ”cool” !

 

   În loc de concluzie, gândurile Mitropolitului Antonie Plămădeală :

 

         ”   Iubite Artur Silvestri,

 

  ... Eu am spus întotdeauna: blajenii au făcut ce au făcut pentru că erau buni români, nu pentru că erau uniţi. E zguduitoare cuvîntarea lui Bărnuţiu din catedrala de la Blaj din  mai 1848. Şi Bărnuţiu era unit!” (Modelul..., op. cit., p. 63)

 

   Proclamaţia lui Simion Bărnuţiu, despre care amintea marele ierarh, a fost strigătul românilor pierdut în abis :

 

   „Ungurii cheamă Ardealul la uniune. De fapta aceasta atîrnă viaţa sau moartea. Deschide-şi ochii fiecare român. Folosească-se de prilej pentru că sau cîştigă tot, sau pierde tot. Pierde şi ce a avut pînă acum: naţionalitatea. Ascultaţi strănepoţi ai Românilor ce trebuie să răspundeţi ungurilor sau saşilor: noi, pînă ce naţiunea nu va fi ridicată la acel rang politic de care au dezbrăcat-o ungurul, secuiul şi sasul, nu ne unim.” (T.V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, I, Sibiu, 1902, p. 257)

 

   „Ei ne acuză acum (uniţii), reia Vlădica Antonie, că revenirea (în 1948) s-a făcut forţat şi vorbesc, mai ales cei din afară – cei dinlăuntru gîndesc – că e o faptă împotriva drepturilor omului la religia pe care şi-o vrea. Problema nu se pune aşa. Anul revenirii, 1948, a fost o restaurare, nu o convertire forţată. Restaurările nu se fac totdeauna cu rugăminţi, şi cu flori. Ele se fac de drept. Mai ales în cazul ortodoxiei transilvănene care, a rezistat prin ortodoxie cînd n-a avut nici prinţ, nici guvern, nici constituţie. Le-a dat Şaguna, camuflate sub forme bisericeşti. Uniaţia ne-a ajutat? Dimpotrivă. Ne-a rupt în două. Numai pentru că ţărănimea a rezistat, nu s-au maghiarizat toţi. Conducătorii s-au făcut Kleini, Lemenyi, Szabo... Nu toţi de bună voie, dar au intrat în sistemul care le-o cerea. În palatele lor au apărut papi cu tichie, grofi, cardinali. În casele ţăranilor uniţi au rămas icoanele ortodoxe pe sticlă, cu sfinţi ortodocşi. Nici un Sfînt Francisc, nici o Sfîntă Tereza, nici un papă. Ţărănimea a rămas ortodoxă mereu. De aceea a şi trecut în 1948, şi pînă acum, la ortodoxie, fără probleme.” Vă îmbrăţişez cu toată dragostea Antonie, 10 decembrie 1987. (Modelul..., op. cit., p. 63)

 

   Nimeni dintre oamenii  raţionali ai ţării, istorici, filosofi, sociologi, teologi, jurişti nu justifică uniaţia şi nici măcar nu amintesc de anul revenirii greco-catolicilor la credinţa străbună ortodoxă în 1948, când just şi temeinic s-a făcut Restaurarea.

   A se pretinde după 1990 din partea uniţilor din Ardeal şi a celor din afară, ceea ce s-a restaurat legal şi canonic în 1948, în Biserica Ortodoxă, înseamnă de fapt actualizarea actului mârşav, samavolnic, iezuit şi papistaş din anul 1697.

 

   În afara clerului unit, a celui catolic de la Roma, sunt câţiva intelectuali isterici, precum colericul Boia, care fac o agitaţie de frondă sub faldurile Şcolii ardelene.

 

   „Ei nu ştiu cum, continuă Mitropolitul Antonie, dialogul epistolar cu Artur Silvestri, s-a făcut uniaţia. Că s-a făcut cu tunul, desfiinţînd precum Titus Ierusalimul la anul 70, două sute de mănăstiri pe care le-a ras la nivelul ierbii.

   Nu ştiu cît l-au umilit pe bietul Atanasie Anghel, numit de popor Satanasie, coborându-l de la mitropolit la vicar al Arhiepiscopatului catolic din Ungaria;

   Nu ştiu cît a suferit, exilat, Ioan Inochentie Micu, zis şi el Klein, pentru că îndrăznise să ceară respectarea condiţiilor de trecere la uniatism în 1700.

   Nu ştiu de rolul iezuitului din coasta episcopilor trecuţi la uniatism;

   Nu ştiu de cîte ori episcopii au fost siliţi să treacă de partea Budapestei, în momente cruciale din istoria românilor, cînd românii trebuiau să fie uniţi;

   Nu. Nu ştiu nimic din toate acestea. Au nostalgii după Blajul tinereţilor lor şi e firesc. Şcoală, colegi, pater-i îmbuibaţi cu fireturi roşii sosiţi de la Roma lui Traian... Îi înţeleg. Dar nu le înţeleg lipsa de discernămînt politic. De cel bisericesc nu mai vorbesc. De unde să-l aibă?”

 

                  Vă îmbrăţişez cu toată dragostea,

   Antonie al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului, 10 Decembrie 1987.

        (Modelul..., op. cit., p. 64)

      Sămânţa care a încolţit, a răsărit şi a înmulţit buruiana, neghina în Grâul Tradiţiei, Bisericii şi Românismului din Transilvania a fost Reforma protestantă exprimată radical prin comunitatea saşilor.

 

      Dezbinarea Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal a  fost opera papei prin asaltul  iezuiţilor, a cardinalului Kollonich, a împăratului Leopold (crescut şi educat de iezuiţi), iar bietul Atanasie – Satanasie a fost doar unealta prin care ei au lucrat.

 

     Atanasie – Satanasie, târnăcopul Ocultei papistaşe a săpat adânc la temelia Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, pierzându-se autonomia ei.

 

     În locul Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia, iezuiţii au pus Episcopia unită, vasală ierarhului romano-catolic maghiar din Esztergom.

 

      Lângă ierarhul unit s-a înfipt ca un ţăruş un iezuit cu puteri peste cel înscăunat și împăratul a ajuns patronul bisericii (confesiunii) unite, hotărându-i ierarhul.

 

       Potrivit devizei romane: <<divide et impera>>, s-a semânat neîncrederea, dezbinarea, suspiciunea, revolta, ura între fiii poporului dacoromân, putând fi uşor manevraţi, manipulaţi, dezmembraţi de catolici şi habsburgi, de unguri şi saşi, rupându-se  legăturile frăţeşti culturale-bisericeşti cu Biserica Mamă a Ungrovlahiei.

 

     Şcoala ardeleană a avut un rol deosebit de activ pentru dezbinarea valahilor ardeleni, dezbinarea Bisericii Ortodoxe Române şi dezbinarea Dacoromâniei.

 

      Cu toate acestea și în prezent, din păcate, sunt persoane care refuză să vadă adevărul, sau le este greu să accepte că teza latinității noastre a fost și este folosită împotriva intereselor legitime ale unui popor milenar geto-dac, stăpân pe pământurile străbune, unde revelația creștin-ortodoxă i-a găsit la răsăritul Stelelor de la care au învățat să se închine Soarelui Dreptății.

 

      Ce s-a întâmplat cu întregul patrimoniu , averea parohiilor ortodoxe formată din locașurile de cult ortodoxe, casele parohiale, terenuri și păduri primite drept danii de la credincioșii ortodocși, clădirile Episcopiilor și Mitropoliei ortodoxe, seminariile și institutele teologice care au fost considerate samavolnic bunuri ale celor trecuți la uniți?!

 

        Acesta este un subiect atât de amplu pe cât este de dureros și trebuie abordat serios, fiind încă o lecție pe care refuzăm să o înțelegem corect și pe deplin.

 

 

 

                       

            GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

        

 

   26 Martie 2021

   

   + Soborul Bunei Vestiri, Sf. Mc. Montanus preotul şi soţia sa Maxima