IUBIREA CA UN DIAMANT PE PARTITURA TIMPULUI
Mara Popescu-Vasilca, Nora, În căutarea identității,
roman, ediția a II-a revăzută și adăugată, Editura Globart Universum, Montreal
În galeria personajelor feminine care
au constituit subiectele a șase cărți de dragoste, sub genericul ”Dragostea,
arză-o-ar focul”, fiecare volum având altă protagonistă, alte
întâmplări și personaje, se înscrie și personajul romanului de față, Nora, după
spusele autoarei, o femeie ”În căutarea
identității”. Toate aceste personaje feminine au caracteristici
asemănătoare: sunt voluntare, de o feminitate evidentă, elegante, sensibile,
visătoare, excesiv de senzuale, dornice să atingă anumite standarde în
societate. Desigur, cu unele amendamente și note de specificitate. Și Nora se
înscrie perfect în marea pleiadă a femeilor interesante și deosebit de
atractive. O recunoaște ea însăși, simțindu-se privită și admirată, pe oriunde
trece, impresionând, nu numai cercul de prieteni, dar și privirile
necunoscuților. Dorințe adolescentine o fac să viseze în fața unui magazin cu
pantofi de lux, pe care i-a dorit încă din copilărie. Dar, iată că visul i se
împlinește, acum poate intra în orice magazin să-și îndeplinească dorințele tainice.
De ce plac atât, personajele Marei Popescu-Vasilca? Ele atrag cititorii, care
se regăsesc în ele. Aceasta e magia, secretul. Pentru firescul trăirilor
acestora, pentru că nu se mistifică pentru a da bine în ochii cârcotașilor ci,
se prezintă, așa cum sunt: cu defecte și calități, cu întreg bagajul
sentimental pe care-l poartă cu ele, ca pe o armură, dar și ca o bijuterie
purtată pe dinăuntru. E lesne de înțeles, așadar, de ce provoacă simpatie,
înțelegere, îngăduință și chiar stimă. Ele sunt luptătoare, răzbătătoare și, în
cele din urmă, învingătoare în lupta cu viața și cu provocările ei. Nora
trăiește prima ei experiență de tânără femeie care merge într-un magazin să-și
cumpere o pereche de pantofi cu toc. Emoțiile sunt pe măsură. Simte că a
depășit un prag, că a intrat cu acest prilej, în altă categorie, cea a femeilor
cu experiență, stăpâne pe ele însele, care-și pot îndeplini orice dorință, fără
să apeleze la cineva. O dată cu această experiență, vin și curajul și
încrederea în sine. E un bun prilej pentru Nora de a rememora amintirile din
copilărie, sub forma unor flash-uri care îi apar dinaintea privirii. Revede
scene legate de primii fiori adolescentini, jocul de-a v-ați ascunselea și
primul sărut furat de un băiat mai mare. Amintirile se succed cu repeziciune și
cei doi, Valentin și Nora se întâlnesc după câțiva ani, continuând jocul din
copilărie. Ca o modalitate mai puțin practicată de autori, Mara Popescu-Vasilca
folosește schimbarea bruscă a naratorului. Amintirile celor doi se întretaie,
fiecare relatând întâmplările din punctul lui de vedere. Emoțiile se
îngemănează. Iar cel care relatează scenele de dragoste cu Nora, este Valentin.
Stilul său narativ este interactiv, interpelând cititorul cu fraze de genul: ”Cum spuneam...” Sau: ” Na,
să văd acum ce o să fac?”
În plus, Nora are un fel pitoresc de a se exprima, în cuvinte ușor argotice,
dar care nu supără, sunt considerate amuzante, fac parte din identitatea
personajului. Ba uneori, e nostimă, drăgălașă, dincolo de plăcerile și poftele
ei vinovate. Îi ierți așa-zisa vulgaritate.
Când relatează scenele, Valentin trece brusc la timpul prezent, retrăiește
pe viu amintirile. El reproduce și replicile celorlalți, ca un veritabil actor,
jucând toate scenele. Alternanța vocilor eroilor face farmecul cărții, în loc
de același povestitor, în ritmul lent și monoton al singularității epice. Alternanța
prezent-trecut, amintirile ei-amintirile lui, având drept centru de greutate
iubirea lor, atracția unuia pentru celălalt, concretizată în primul sărut, fac
destul de emoționantă povestea. ”Ne
așezăm pe banca de lângă noi. Suntem obosiți de atâta mirare, de cum poate să
fie primul sărut. Epuizați, bulversați, nu știm încotro să mergem și nici ce să
facem. Stăm nemișcați. Suntem într-o stare emoțională nouă, e pentru prima
dată, nu știm încotro să o luăm. Stăm de mână, nemișcați, fiecare cu gândurile
lui. Căutăm răspuns. Răspuns la o întrebare la care nu puteam să explicăm cum
de întâmplarea poate să te pună față-n față cu destinul?”
Mara Popescu-Vasilca este adepta detaliului. Cu
minuțiozitate, descrie orice scenă în cel mai mic amănunt, până la nuanță de
culoare. Nimic nu lasă pradă neglijenței. Fantezia tinerilor îndrăgostiți este
prodigioasă, dar și procesele de conștiință sunt pe măsură. Zeci de întrebări
neverosimile pun stavilă dorinței și sentimentelor incipiente.
Se remarcă faptul că autoarea, în acest
roman, a schimbat tactica narativă, ca un reflex al masculinității, sau a
egalității juridice a drepturilor atât ale femeilor, cât și ale bărbatului, îl
pune pe bărbat să relateze principalele momente din relația cu femeia frumoasă,
interesantă, senzuală, atrăgătoare. În acest cuplu, el deține frâiele,
exprimându-se lejer, sincer, cu mult mai detașat decât ar fi făcut-o Nora, mult
mai implicată afectiv. De altfel, el este psihologul. Și când nu știe
răspunsurile la propriile frământări, apelează la Dumnezeu, întrebându-L pe El.
În Capitolul II, Nora este cea care
conduce firul narațiunii. Ne luăm după ea să vedem ce urmează. Ușor narcisistă,
enigmatică, incitantă, e pe deplin conștientă de fascinația pe care o are
asupra tuturor. Și are și spirit ludic, parcă se joacă permanent cu toți
ceilalți. Se alintă, se admiră, cochetează. Femeia, în căutare de senzațional,
eterna temă a infidelității. A ei sau a lui, nici nu are importanță. Femeia
care se îndrăgostește subit de mâinile unui bărbat, pentru ca apoi să-i
cucerească tot trupul. Mâinile care țin arcușul pe corzi, mișcările delicate și
notele care umplu spațiul cu sunete de excepție și care creează un farmec
aparte lucrării interpretate pe instrumentul realizat de lutieri ce au o lungă
istorie în spate ca Stradivarius, au ajuns la sufletul Norei. Se-ntâmplă un
fenomen ciudat, în scena cu artistul care cucerește cu măiestria interpretativă
și se creează un fel de empatie, în timp ce Nora îl studiază, dorindu-l, pe
virtuozul viorii, acesta este fascinat de femeia din primul rând, spectatoarea,
admiratoarea, ce-l privește insistent din primele rânduri ale sălii de concert
a Filarmonicii de Stat. E butonul care declanșează scânteia dintre cei doi. Și
atunci, nu mai țin cont de nimic, de conveniențe, de moralitate ori de alte
piedici. Cei doi, artist și spectatoare își consumă idila în chip virtual,
fascinați deopotrivă. Dacă cineva ar încerca să-i trezească la realitate, cei
doi ar fi nespus de uimiți. Toate experiențele acestea sunt chipuri ale
iubirii, ale dorinței. Și în toate, fantezia este la rang înalt, dezvăluind
”jocurile minții” și mai puțin ale inimii. Există astfel de persoane, ghidate ori
mânate de patimi, de dorințe arzătoare care îi subjugă și nu contenesc până nu
le faci voia. Rațiunea nu mai are nici un cuvânt de spus. Primează instinctul
de specie, cel al posesiei totale. Există și persoane care suscită o astfel de
fascinație, încât, lași totul și le urmezi. Cartea aceasta, ca și celelalte din
aceeași serie, se înscrie în acel gen de cărți de dragoste pasională, a celor
care socotesc iubirea în acea scurtă sintagmă: ori tot, ori nimic. În afara
acestei pasiuni care trebuie numaidecât consumată, nu mai există nimic, nici
măcar bruma de conveniențe. Diversele situații voite sau nevoite sunt oglinda
vieții care e alcătuită și din astfel de provocări și eroii ei sunt oameni și
atât, cu slăbiciuni și nevoințe proprii. Și ca să-și învingă pornirile e nevoie
de multă voință și înfrânare. Pe tot parcursul cărții, este prezentă poezia, un
lirism în proză demn de marii poeți care au ales acest mod de a se exprima. Fel
de fel de personaje se perindă prin viața Norei, care mai de care mai interesante:
un medic, un violonist, un gigolo, un consul - Emil, un primar, Mircea Mironescu,
Muller, ”un fel de Viking amestecat cu
Alfredo, curtezanul Violetei din Traviata”, Dan Dumitrescu, care mai de
care mai seducător, dar și mai pus pe seducții. O notă de specificitate: autoarea nu termină poveștile brusc, lasă
un soi de suspans să plutească și cititorul să aibă timp să mediteze asupra
personajului, apoi, după un timp, reia povestirea, o continuă până ajunge la
punctul culminant, după care, îl pierde în ceață până apare altul, pe
neașteptate, mai tentant, mai interesant. Nu lipsesc nici plăcerille rafinate
la restaurantele de prima clasă, cu meniuri sofisticate care o cuceresc pe Nora,
proaspăt îndrăgostită de Emil, un necunoscut, care s-a insinuat brusc în viața
ei. Vizita la mama ei, constituie pentru Nora un bun prilej de a ascuta
evocările ei din tinerețe și primele iubiri. Dar mama ei, Gabriela o
împovărează cu un secret despre despre nașterea sa, care a fost rodul unui viol
săvârșit de tatăl Norei. Dar puterea de a ierta este mai mare decât fapta detestabilă.
Și, adunați în consiliul familiei, Nora cu Valentin și părinții ei, au parte de
o adevărată minune: cea a iertării tatălui, a împăcării, a ușurării sufletelor,
pecetluită cu un sărut al părinților. Este cel mai frumos dar.
Este și momentul când Valentin află de
existența celorlalți bărbați în viața Norei, pusă din punct de vedere
psihologic, pe seama căutării propriei identități. Dar, în loc să se supere,
Valentin aparent, o iartă și-i găsește motivații plauzibile. Pentru Nora este
și o invitație de a continua căutarea în exteriorul căsătoriei, a unor noi
senzații. Interesant de remarcat, replicile autoironice ale Norei, atunci când
e pe cale să facă o nouă cucerire, ca o mică ștrengărie. Expresii de felul: ”dracul gol”, ”na beleaua”, ”mă, da’
deșteaptă mai sunt”, ”Na, că să te înveți minte, Nora”, etc.
Cât de surprinsă și indignată însă, e
Nora, când îi e dat să afle ”gustul amar
al trădării”, surprinzându-l pe Valentin cu o tânără studentă la Belle
Arte!
În afara inerentelor escapade
familiale, cartea conține suspansuri, surprize, evenimente neașteptate, trădări,
regrete, iertări, împăcări, situații implacabile, lovituri de teatru, intrigi, urmăriri,
flagrant-delicte, și chiar o încercare de otrăvire, învierea morților, vedenii,
scene supranaturale, ca o veritabilă carte polițistă. Toate ingredientele care
fac atractivă o carte.
Scena de la spital, scena așa-zisei,
morți a lui Valentin este demnă de filmele americane, de un dramatism
sfâșietor, care însă, se termină cu bine, fiind vorba de o confuzie. Unele
capitole sunt extrem de dense, cu sentimente adânci ori inexplicabile, pe
măsura evenimentelor. Autoarea a construit bine intriga și ne lasă nouă,
oportunitatea de a trage învățămintele. Concluzia este că justiția divină e
implacabilă și nimeni nu scapă de ea.
În cele din urmă, căutările Norei iau
sfârșit și ea își găsește împlinirea
chiar alături de Emil, care-i oferă inelul de logodnă într-un mod
romantic. Femeia care își căutase până la 30 de ani identitatea, în cele din
urmă, a găsit-o, alături de omul iubit.
CEZARINA ADAMESCU
7 noiembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu