OLTENIA de sub CER
(partea a IV-a)
„OLTENIA a fost numită
uneori VALAHIA MICĂ.”
(Mihail
Diaconescu)
Pământul VETREI Străbune este
aşezare, refugiu, odihnă, meditaţie, creaţie, poezie, metafizică, dragoste,
jertfă, câmp de luptă, neatârnare, continuitate, dăinuire.
Sub pogorârea Cerului sfânt pe pământul geto-dac se înfiripă Satul cu Veşnicia, Credinţa, Curajul, Binele,
Răbdarea, Frumosul, Adevărul, Libertatea, Ruga, Crucea, Suferinţa, Cântarea, Jertfa,
Eroismul, Martiriul, Mărturisirea, Învierea
şi Prietenia.
PRIETENIA creştin ortodoxă la
dacoromâni seamănă cu DUMNEZEU, Care
înţelege totul fără explicaţii. Dacă ele apar, atunci ajung mari mirări şi desfătări.
Prietenia are toate însuşirile
Dragostei divine. Deci, Ea rămâne pururea
veşnică!
Valahul – Românul pur, care a
odrăslit în Dumbrava minunată a SATULUI,
se naşte deopotrivă, poet, prozator, artist, rapsod, filosof, înţelept,
terapeut şi preot.
Se poate spune deci fără nici o ezitare, cultura românească
s-a născut la Sat, în Vatra
aprinsă a ţăranilor drepţi,
aprigi, sănătoşi, inimoşi, omenoşi, frumoşi şi înţelepţi, prin gândirea lor
profundă, prin exprimarea artistică, metaforică ori prin slujirea cultică.
„Şi
tot aşa despre modul împărătesc de a se îmbrăca şi despre gestul hieratic,
solemn de a păşi în biserică, într-un spaţiu sacru, ca şi despre modul domnesc
în care îşi cinsteşte musafirii, el,
stăpânul gospodăriei lui.” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu-1997, p. 70)
Ţesăturile, broderiile, cusăturile mâinilor
gingaşe, măiastre şi sfinte ale mamelor ori bunicelor care au frământat sacrul şi au netezit buclele aurii ale
pruncilor, nepoţilor prin îmbrăţişarea dragostei lor, au imortalizat apoi expresii
artistice sublime pe costumul lor princiar, popular. „Acestea amintesc de veşminte imperiale şi se iau la întrecere cu
veşmintele bisericeşti, frumuseţea, diversitatea şi modul lor de a se completa,
iie, brâu, cămaşă, fustă şi acel şorţ ca
un epitrahil, întotdeauna brodat şi
colorat în roşu, negru, portocaliu, albastru, verde, rivalizând cu ornatele
complicate cu care diaconii îşi îmbracă arhiereul.”(ibid., p. 72)
Satul valah aşezat pe
întreaga sa Vatră românească
pulsează de simbol, făcând ca poporul drept măritor creştin să fie încă din
leagănul ancestral, geniul artistic
- autorul doinelor, baladelor, colindelor, zicerilor, umorului fin şi
proverbelor iscusite.
„O, dacă aţi şti câte bogăţii
rupte dintr-un suflet, cât zbucium, cât vis, cât fior sau cât uriaş cântec
interior, stau concentrate, ascunse, sintetizate, într-un singur chenar de chilim românesc, în singura unduire a
liniei unei amfore străvechi, într-un singur stih de doină legănată, în singura
înflorire a troiţelor noastre, pe drum prăfuit de ţară!...” (Radu Gyr, Balade, Ed. Lucman, 2006, p. 6)
Omar Kayyam (1040-1123),
marele poet, matematician, astronom, medic şi filosof persan, din gena tracă, a
rămas uimit la vederea unui ulcior/ urcior din dinastia Horezu, asemuindu-i arcuirea toartei
care leagă pântecele de gură cu braţul îndrăgostitului rămas întipărit pe forma
iubitei, lăsată mărturie pe sacrul pământ.
Artistul olar vâlcean a cules lumina din soare şi a frământat-o în lutul primenit,
răcoros, făcând-o să cânte romanţa îmbrăţişării îndrăgostitului, pentru a o
reda omenirii, ascunsă tainic în rotunjirea sublimă, aproape umană a braţului
de urcior.
Olarul provenea dintr-un sat
de basm, acolo, unde, „Lumina şi cîntul nuntesc peste fire/ În
zvon de evlavie sfîntă/ Cu bîrne de aur e bolta încinsă/ Şi iarba livezilor
cîntă.” (Octavian Goga, Lumina şi
cîntul, Revista Transilvania-Sibiu, 1981)
Cine ştie câte taine se ascund în mâinile făuritorilor de artă care au
potrivit armonios lumina şi cântul, umbrele şi luminişurile, visurile şi
trăirile, cutezanţele şi zvâcnirile, frângerile şi biruinţele adâncimilor de
suflet ale unui Neam drept, viteaz şi credincios,
care s-a săltat din natura sa etnică înspre coloana spirituală, euharistică.
La Valahii dintotdeauna, de pretutindeni,
până mai ieri, PĂMÂNTUL era o
entitate ce îşi avea sacralitatea sa inefabilă, considerat în Tradiţie CERUL DE-ACASĂ!
Din plămada sacră a Pământului şi din oglindirea Cerului divin, pogorâte
pre Mâinile dumnezeeşti ale Atotcreatorului,
când le-a modelat a odrăslit ŢĂRANUL –
OMUL!
„Ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul e de
origine urbană. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Ţăranii numesc pe ţărani,
simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici
clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci
poporul însuşi – omul român.” (Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, Discurs de recepţie la Academia Română
rostit în ziua de 29 mai 1940, în Discursul
Oratoric Românesc, Ed. Coresi, Bucureşti, 2003, p. 191)
Aşadar, ŢĂRANUL valah – OMUL
pelasg primordial este consubstanţial cu Cerul şi Pământul
Creaţiei LOGOSULUI dumnezeesc – Împăratul Cosmosului.
„Pentru ţăranul nostru pământul nu e un
obiect de exploatare, ci o fiinţă vie,
faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă. El se simte zămislit şi născut din acest
pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii-vecilor. De
aceea pământul e însuşi rostul lui de-a
fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege. E „sfântul pământ inspirator”, care ne-a
modelat trupul şi sufletul, prin care soarele, şi apele, şi munţii, şi şesurile
lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezentăm azi în lume.
Pământul acesta parcă nu poate produce
decât numai români.” (ibid., p. 193)
Tocmai de aceea toţi marii noştri artişti, poeţi, prozatori, filosofi,
teologi creştin-ortodocşi, dacoromâni în frunte cu Luceafărul EMIN, au cântat această osmoză sfântă, această sublimă înfrăţirea
dintre pământ – ţărâna sacră străbună şi ţăranul - om pe care inegalabilul Petre Ţuţea l-a reînnobilat, făcându-l ţăran imperial.
Numai la dacoromânii ortodocşi s-a păstrat această Sfântă VATRĂ -Tradiţie, trinitară: OM – PĂMÂNT – SAT, suişul
mistic înspre Transcendentul ceresc.
„Pentru noi, românii, tradiţia – ca
şi dorul, mărturiseşte medicul Cristina Trifu, fiica părintelui Gheorghe Lungu, vlăstare ale Gruiului –
Snagov - Dacoromânia, de pildă – sunt
aspecte complexe şi ineluctabile unei existenţe
cum puţine popoare se pot mândri. Pentru că în profunzimea lor poartă veşnicia înaintaşilor şi perenitatea
unor fapte fără asemuire în alte colţuri ale lumii. Iar dacă la noi, veşnicia s-a născut ori s-a perpetuat
la sat, numai filosoful şi poetul de
stirpe o pot certifica. În ceea ce ne priveşte, o simţim cu fiecare pas
tremurând din perioada celei mai fragede copilării şi o resimţim cu fiecare
gest în adaos din anii maturităţii depline.
Tradiţia noastră populară, tradiţia noastră
rurală, vedeţi cât de simbiotic, afectiv şi semnificativ se îngemănează aceste
două cuvinte; „popular” şi „rural”, încât rostindu-l pe unul,
celălalt se presupune fără nici un fel de efort. Aşa, precum şi acea analogie
de aleasă simţire dintre cuvintele „ţară”
şi „sat”, adică „la ţară”...
Pentru că la noi, „la ţara” aceasta românească,
tradiţia are ceva în plus. Un ceva
inconfundabil, dumnezeesc de frumos şi
de sfânt, ca şi existenţa noastră
multimilenară, ca şi graiul nostru
matern...
Ce minunată corolă de datini şi obiceiuri
are drept fundament tradiţia noastră! Ce joc dumnezeiesc de cuvinte înfloresc
între petalele sale! „Populară”,
adică „de ţară”; „rurală”, adică „de sat”.
Şi, peste tot, şi peste toate – dacă
acceptaţi – acel „dor”, acea
intraductibilă trăire în alte limbi ale pământului. Ca un dar al Domnului pentru sufletul ospitalier şi
plin de bunătate al neamului nostru.” (Cristina Trifu-Lungu, Tradiţiile Gruiului-Pledoarie pentru
tradiţie – element de personalitate, în volumul II, Grigore Stamate/ Teodor Petre/ Ion Samoilă, Personalitatea şi personalităţile GRUIULUI,
Ed. Axioma Print, Buc., 2013, p.35)
În acest SAT paradisiac din MATCA Creaţiei divine a aşezat Dumnezeu, DORUL – Darul Său
părintesc în VATRA Străbunilor şi a Strămoşilor noştrii, ca să ardă FRUMUSEŢEA
veşniciei de la începutul omenirii şi până întru eternitatea ei.
„ Mi-aduc aminte: vedeam satul
înadins aşezat în jurul Bisericii şi
al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor (adormiţilor
moşi şi strămoşi G.C.N.)... Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după
iconostas, de unde Îl presimţeam iradiind în lume... Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin
geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică... Satul, reprezintă un <<axis mundi>>, un spaţiu
al legăturii cu cosmicul, al apropierii de absolut, un tărâm al veşniciei: Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi
zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept/ ci adânc în pământ
undeva./ Aici se vindecă setea de
mântuire...” (Lucian Blaga, Elogiul
satului românesc, Discurs de
recepţie la Academia Română rostit în ziua de 5 iunie 1937, în Discursul Oratoric Românesc..., p. 172,
175)
Aici, în veşnicia SATULUI,
unde ni se vindecă setea sufletului de mântuire, tronează arealul valah, adică Ispita
dacică, cum inspirat a scris eseul său de aur marele filosof – martir Mircea Vulcănescu. „Ispită – identificare –
adâncirea şi descoperirea realităţii noastre proprii, a configuraţiei autohtone
a sufletului nostru... Şi dacă NOI SUNTEM DACI ! – reînvierea spiritului dac e
astfel menită să fie REÎNVIEREA VIRTUŢIILOR NEAMULUI NOSTRU, reînvierea zărilor
de munte.” (c.f. Mihail Diaconescu, Istorie
şi Valori, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994, p. 40)
Trebuie să luăm aminte la clauza DEMNITĂŢII noastre pentru totdeauna
!
Toţi VALAHII şi toată omenirea trebuie să
ştie, să respecte şi să cinstească cu sfinţenie VATRA Străbună – Neamul nostru (după cum
şi noi respectăm toate neamurile pământului), adică CERUL şi PĂMÂNTUL primordial, CEL
DE-ACASĂ, fiindcă numai AL NOSTRU ESTE şi AL NOSTRU VA FI VEŞNIC –
AL CELOR CARE ÎL APĂRĂ, ÎL MĂRTURISESC, ÎL PREŢUIESC, ÎL IUBESC, ÎI POARTĂ
CRUCEA şi se JERTFESC pentru EL întru ÎNVIEREA mântuirii noastre!
Români, nu sunt
cetăţenii care îşi spun doar români, dar uneltesc prin profanări, ideologii,
doctrine, liber cugetări, libertinaj,
ateism, anarhie, violenţă, ură şi nihilism.
Niciodată un ATEU, indiferent
de scara socială sau de patologia sa, nu poate primi girul AUTORITĂŢII moral-spiritual-religioase
al unei NAŢIUNI creştin-ortodoxe!
Indivizi de teapa Cîinelui Turbat Pavlovian, care stârnesc repulsie, dar şi rating canalelor care îi
acceptă, trebuie ”tratați” cu sabia Cuvântului de reprezentanţii spirituali ai
instituţiilor fundamentale ale Naţiei creştin ortodoxe, de Sinodul Bisericii
Ortodoxe Sfinte, nu Sfântul Sinod, de
Academia Română, nu Academia din România,
de CULTURA ortodoxă - Cultura DUHULUI, purcesă din CULTUL creştin, nu de
Institutul Cultural din România, condus de neromâni şi anticreştini, de Armata
Română – urmaşa testamentară a falnicei OŞTIRI, care şi-a vărsat sângele şi
viaţa pentru integritatea, suveranitatea, suzeranitatea, demnitatea şi onoarea
acestui PĂMÂNT şi CER strămoşesc, de mass media creştin-ortodoxă, întru
dăinuire pururea.
ROMÂNII sunt DACII nemuritori care iubesc PĂMÂNTUL şi CERUL străbun - PĂMÂNTUL DE-ACASĂ, BISERICA Mântuitorului
HRISTOS, PANTHEONUL sacru al Eroilor – Martirilor – Mărturisitorilor – Profeţilor
- Sfinţilor încununaţi cu AURA serafică asceto –mistico – isihasto – filocalico
- sofianică!
„Acei
consăteni minunaţi şi frumoşi, de aleasă simţire şi desăvârşită omenie, cărora
le păstrez, în raiul amintirilor personale, o consideraţie aparte şi o imensitate de dor.
Este o comoară dumnezeiască OLTENIA noastră, atât de românească; este o bijuterie de
nepreţuit GORJUL, în care STEJARUL – satul tinereţii noastre – va
rămâne, cel puţin pentru mine, un
DIAMANT de SUFLET niciodată de egalat.”
(Grigore Stamate, Stejarul
Tinereţii Mele, Ed. Axioma Print, Bucureşti, 2017, p. 33)
Cel mai adânc şi rafinat tâlcuitor al sufletului oltean a fost cel mai mare Poet mistic al Crucii, Eroul, Martirul, Mărturisitorul Radu Demetrescu Gyr, în fiinţa căruia –
Candelă musceleană de Câmpulung, ardea strălucind scânteia olteană, ca un
gigantic Rug aprins al spiritualităţii dacoromâne - universale.
„Să luam, de pildă, sufletul
oltenesc în arta populară. Veacurile l-au răsfrânt, lumină şi vis, în scoarţe
şi chilimuri, i-au unduit neliniştile în doină, l-au izbucnit în vechea
arhitectură, l-au înălţat pe la răspântii, în braţele de rugă ale troiţelor.
Peceţile lui în arta populară sunt: volbură şi visătorie, năvală şi alean,
vigoare şi tângă, freamăt şi leneşe melancolie, îngândurare şi răzvrătire...
Pe plan estetic, cea mai măiastră sinteză a
specificului sufletesc oltean e Doina.
Doina de pe Olt sau de pe Jiu.
Tumult şi tristeţi. Fierberi de suflet cu
ape înstelate, vârtejuri şi dor. Mai
ales dor. Melancolii adânci, aplecate ca nişte ceruri suferinde peste văi
care visează...
Arhitectura bisericească – ancorează în
plastica cultului specificul sufletesc oltean: avântul, luminozitatea, tradiţia... Troiţele olteneşti înalţă
braţe rugătoare spre luceafăr sau visează îngândurate ca o doină ridicată în
picioare. Sunt, rând pe rând, avânturi, elegii, vis...
O mare poezie oltenească, respiră, însă, pe
scoarţe şi chilimuri. Curcubee se aprind, se potolesc, se întunecă. Energia roşului se îmbină cu lingoarea de
visătorie a galbenului, cu doina
haiducească a verdelui întunecat de
codru...
Duhul
Olteniei, cu marile lui aprinderi şi cu umbrele lui de dor şi tristeţe,
trece în toate aceste manifestări de artă populară, imprimându-le un specific
sufletesc ţâşnit din vâlvoi şi amurguri
interioare, din alean, tristeţe, dor şi vitejie haiducească. Tot acest
specific se răstoarnă apoi în doine şi balade bătrâneşti...”
(Radu Gyr,
Balade..., p. 6-9)
Toţi VALAHII de seamă, creştini ortodocşi mărturisitori să-l invocăm pe
singurul ROMÂN, trimis de DUMNEZEU, care ne-ar mai putea încă salva, Vodă ŢEPEŞ.
- Vino, iar, Tu, ŢEPEŞ Doamne,/ striveşte-n
ţepe pe ciocoi,/ ca să ne luăm Ţara înapoi!
ŢEPEŞ
„Aşa, ca să petrecem împreună,/ în cinstea dumneavoastră, boieri mari,/
am tras în ţepi cinci tururi de şalvari/ şi-un paşă cu turbanul cât o lună.//
Aici, scânceşte încă un vlădică/ proptit într-o prăjină de arţar./ Alături, se
holbează un tâlhar,/ că vârful ţepii i-a ieşit prin chică.// Ciorchinii graşi
de hoţi şi pierde-vară/ îi sprijin, să nu cadă, în araci,/ şi-n lungi frigări
cioplite din copaci/ înfig curvari şi vânzători de ţară...// Să-nceapă cina!
Toarnă-mi în bardacă,/ tu, Doamnă, vinul ochilor tăi clari,/ să beau pentru
jupânii puşi în pari/ şi pentru fierul care zburdă-n teacă.” (Radu Gyr,
Balade, Lucman-2006)
8 Noiembrie 2021
+ Sf. Arhangheli Mihail şi
Gavriil – Voievozii Oştirilor Cereşti
+ Mihai Viteazul – Voievodul – Rege al
Dacoromânilor
+ Mihail Eminescu, Mihail Diaconescu, Gabriel
Artur Silvestri –
Profeţii spiritualităţii dacoromâne.
Tuturor purtătorilor sfintelor nume
har, lumină, sănătate întru mulţi ani!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu